word-monitor

Tag: terra

  • Vrei să găseşti viaţă extraterestră? Uită-te după o planetă mov

    Vrei să găseşti viaţă extraterestră? Uită-te după o planetă mov

    Astronomii propun o nouă modalitate de a căuta indicii ale existenţei vieţii pe alte planete: culoarea acestor corpuri cereşti. Unele dintre primele creaturi vii apărute pe Pământ au fost bacteriile de culoare violetă, care au populată planeta noastră în urmă cu miliarde de ani. O nuanţă asemănătoare, descoperită în imaginile astronomice ale unor planete asemănătoare cu Terra, ar putea indica faptul că acolo există viaţă.
    Cercetări anterioare au propus diverse metode de a estima dacă pe o altă planetă există viaţă:
    n detectarea emisiilor de radiaţie infraroşie ale vegetaţiei (pornind de la ideea că arborii şi alte plante de pe Terra emit asemenea semnale)
    n identificarea anumitor gaze din atmosfera exoplanetelor, gaze care ar putea fi emise doar de creaturi vii.
    Dar, dacă am identifica forme de viaţă pe alte planete, cel mai probabil este să găsim microorganisme; şi pe Pământ, acestea au apărut cu mult înaintea altor organisme şi vor supravielţui şi după ce alte forme de viaţă vor fi pierit.
    Cercetătorii de la Institutul de Astrofizică din Insulele Canare s-au întrebat dacă anumite tipuri de microorganisme care ar existat pe planeta noastră ar avea caracteristici care să poată fi detectate din spaţiu; dacă e aşa, atunci ar fi posibilă căutarea vieţii şi pe alte planete pe baza acestor caracteristici. Ei au creat un  model al unei exoplanete similare cu Pământul la începuturile lui şi au luat în considerare mai multe scenarii, în funcţie de configuraţia continentelor, acoperirea cu nori şi locul unde ar fi prosperat aceste microorganisme – pe mare sau pe uscat. Modelul a arătat că, dacă microorganisme de culoare violetă ar trăi pe uscat sau de-a lungul ţărmurilor bogate în nutrienţi, ele ar conferi anumite caracteristici, uşor vizibile, luminii reflectate de planetă. Dacă respectivele microorganisme ar trăi în mări, culoarea lor ar fi mai greu de detectat.
    Telescopul spaţial James Webb, care urmează să fie lansat în 2018, ar putea detecta un asemenea semnal, dacă sistemul stelar din care ar face parte planeta mov nu s-ar afla la o distanţă foarte mare; de asemenea, steaua centrală a sistemului ar trebui să nu fie prea mare, pentru a nu „copleşi” cu luminozitatea ei imaginea planetei.

  • Telescopul Kepler a descoperit 10 noi exoplanete potenţial locuibile

    Telescopul Kepler a descoperit 10 noi exoplanete potenţial locuibile

    Echipa de experţi ai Agenţiei spaţiale americane (NASA), care prelucrează datele furnizate de telescopul Kepler, a identificat un număr record de 833 de posibile planete, dintre care zece sunt potenţial locuibile, relatează agenţia de presă RIA Novosti. Aceste noi date au fost prezentate cu ocazia unei conferinţe ştiinţifice dedicată rezultatelor activităţii Kepler, la Ames Research Center din Moffett Field, statul California.
    Jason Rowe, de la Institutul de căutare a inteligenţei extraterestre, spune că din luna ianuarie numărul planetelor-candidat în banca de date Kepler, a crescut cu 29%, iar acum se ridică la 3.540.
    Numărul de planete apropiate de mărimea Pământului (cu o raza de 1,25 mai mică decât cea terestră) a crescut cu 78% — la 674, iar numărul de planete cu raze mai mari decât a Terrei a crescut cu 33% — la 1.080. Zece din numărul de „planete-candidat” au o rază mai mică decât dublul razei terestre şi se află în „zona de viaţă” – adică la o astfel de distanţă de Soare încât pe suprafaţa lor poate fi apă în stare lichidă şi viaţă.
    După analiza datelor, cea mai apropiată planetă de pământeni unde ar putea exista viaţă ar trebui să se afle la 15 de ani-lumină de sistemul nostru solar.
    Experţii evocau anterior aproximativ 3.500 de planete, care într-un fel sau altul se apropie după parametrii lor de Pământ. Dintre acestea, cea mai apropiată de Terra se află la o distanţă de 12 ani lumină.
    Aceste date noi NASA intervin în contextul în care experţii trag un semnal de alarmă, afirmând că în următoarele decenii este de aşteptat o înrăutăţire dramatică a condiţiilor de viaţă pe Terra, potrivit raportului anual al Grupului interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC), care vor fi publicate în primăvara anului 2014.ONU
    „În secolul XXI, schimbările climatice nefavorabile asociate procesului de încălzire globală vor cauza declinul creşterii economice şi vor determina o creştere a numărului de cetăţeni săraci. La un moment dat, în unele regiuni cu temperaturi ridicate, în combinaţie cu un nivel ridicat de umiditate, va fi imposibilă orice tip de activitate umană. Aflarea în aer liber va fi mortală pentru viaţă”, se afirmă în acest raport, care a ajuns la dispoziţie presei şi din care agenţia de presă ITAR-TASS citează unele părţi.
    În secolul XXI, potrivit oamenilor de ştiinţă, va creşte numărul de victime ale inundaţiilor, incendiilor forestiere, bolilor şi foametei. În mod deosebit vor fi afectate ţările sărace şi regiuni, care nu vor putea rezista în mod independent, fără ajutor internaţional, la efectele nocive ale încălzirii globale, spun experţii.
    Experţii mai cred că reducerea teritoriilor favorabile unei vieţi normale va duce la conflicte militare şi că se va intensifica lupta pentru sursele de apă potabilă.
    Proiectul acestui raport IPCC a fost trimis deja guvernelor statelor membre ale ONU. În lunile următoare, proiectul va fi modificat şi completat pe baza observaţiilor experţilor de la diferite organizaţii de cercetare, mai scrie agenţia de presă menţionată.

  • Vom transforma planeta Marte într-o nouă casă pentru noi?

    Oare am putea transforma planeta Marte cea rece şi neprimitoare într-un al doilea Pământ? În momentul de faţă, putem doar să vorbim despre acest lucru şi să visăm la el. Dar, peste relativ puţină vreme, vom ajunge acolo – pe Planeta Roşie – , iar peste alte câteva decenii, vom avea tehnologia necesară pentru a face din Marte o planetă mai locuibilă decât acum, extinzând astfel limitele civilizaţiei umane dincolo de planeta ei natală. Dar ce presupune această transformare? Şi ce vom face dacă vom descoperi că pe Marte există, totuşi, forme de viaţă? Asemenea întrebări importante se ridică atunci când vorbim despre colonizarea lumii marţiene şi va fi nevoie să ne gândim bine şi să dăm nişte răspunsuri înainte de a porni în aventura marţiană. Iată, ca punct de pornire, opiniile profesionale ale unui expert, astrobiologul NASA Chris McKay, care ne vor fi ghid în elaborarea unor scenarii privind Marea Prefacere Marţiană.

    Într-un articol publicat recent, McKay, specialist în astrobiologie la Centrul de Cercetare Ames din cadrul NASA, discută semnificaţiile diferiţilor termeni utilizaţi pentru a desemna transformarea planetei Marte prin intervenţia umană şi metodele prin care ar putea fi realizată o astfel de prefacere spectaculoasă.
    Unul dintre termenii vehiculaţi este terraformare – un cuvânt întâlnit în literatura şi cinematografia SF, desemnând o transformare radicală a unei alte planete pentru a o face asemănătoare cu Pământul. Scopul unei astfel de intervenţii este evident: crearea unui mediu asemănător cu cel terestru, care să permită pământenilor să supravieţuiască. Dar terraformarea presupune să nu ţinem seama în niciun fel de ceea ce ar putea exista pe Marte ca forme de viaţă. Sigur, la ora actuală nu ştim să existe pe Planeta Roşie ceva viu, dar cercetările aprofundate abia au început.
    Pe lângă terraformare, există teoretic şi posibilitatea unei “restaurări”  a planetei, pentru a resuscita biodiversitatea care eventual ar mai exista acolo – atâta câtă o fi – , poate comunităţi microbiene încă nedescoperite de noi, ce vor fi supravieţuit în habitate foarte restrânse, poate sub forma unor spori foarte rezistenţi, încă viabili şi care ar putea fi reactivaţi dacă vreodată condiţiile de pe Marte ar deveni mai puţin dure.
    Chris McKay a propus utilizarea unui termen mai puţin “geocentric” decât terraformarea: ecosinteză planetară (care sună cât se poate de impresionant, ce-i drept), pentru a desemna procesul prin care s-ar putea crea, la suprafaţa Planetei Roşii, o biosferă stabilă şi diversă.
    Ar fi însă crearea unei astfel de planete mai importantă şi mai valoroasă pentru noi decât păstrarea lumii marţiene aşa cum e ea acum, când oferă prilejul unor studii absolut unice?

    De la Planeta Roşie la o planetă verde

    Dacă ne jucăm cu ideile, dezvoltând un prim scenariu, să zicem că necesităţi economice ne-ar obliga să luăm hotărârea de a ne extinde, de a ocupa încă o planetă. Cum ar decurge, în acest caz, ecosinteza planetară care ar face din Marte cea uscată şi îngheţată o planetă primitoare pentru om, albastră şi verde ca Terra, cu apă şi vegetaţie? Ar fi oare posibil? Să vedem ce spune expertul astrobiolog care ne ghidează în elaborarea acestui scenariu.
    Primul pas ar fi modificarea atmosferei marţiene astfel încât planeta să devină mai umedă şi mai caldă. Marte a avut un trecut mult mai umed, în urmă cu 4 miliarde de ani ar fi existat chiar un ocean, iar cercetătorii sunt de acord că există încă apă, captivă în structura rocilor ce alcătuiesc planeta şi sub formă de gheaţă. La polii planetei se întind două mari calote glaciare, formate în cea mai mare parte din apă îngheţată. Această gheaţă trebuie topită, pentru a avea apă pe Marte; acest proces – Marea Topire, cum îl numeşte McKay – ar dura câteva secole.
    Pentru ca gheaţa să se topească, e nevoie ca temperaturile să fie cu multe grade mai ridicate decât azi. Cum s-ar putea realiza încălzirea planetei? Aplicând ceea ce ştim despre Terra şi atmosfera ei: aşa-numitele gaze cu efect de seră contribuie la reţinerea căldurii. Ar putea fi introduse pe Marte gaze cu efect de seră foarte accentuat – precum clorofluorocarbonii (CFC) – care ar încălzi Planeta Roşie într-o oarecare măsură şi ar declanşa şi alte procese ce ar contribui în continuare la încălzire.

    Când am scris că scuturile de gheaţă de la polii marţieni sunt formate în cea mai mare parte din apă îngheţată, pariez că v-aţi întrebat din ce altceva ar mai fi putut fi formate: ei bine, ele au în componenţă – la suprafaţă, mai exact – dioxid de carbon îngheţat (gheaţă carbonică), care se formează datorită faptului că temperaturile sunt foarte joase (dioxidul de carbon îngheaţă la temperaturi mai mici de minus 78,5 grade Celsius). Deasupra acestei temperaturi, dioxidul de carbon ar sublima, adică ar trece din stare solidă (gheaţa carbonică) direct în stare gazoasă, starea în care se găseşte şi în atmosfera terestră. Dioxidul de carbon este şi el un gaz cu efect de seră, ceea ce ar duce mai departe procesul de încălzire, de topire a apei îngheţate şi de formare a unei atmosfere mai dense. Şi, în cele din urmă, pe Marte ar curge din nou râuri şi pâraie, ca în urmă cu miliarde de ani. Dar, dacă Marea Topire ar lua doar câteva secole, ar fi nevoie în schimb, conform predicţiilor astrobiologului, de aproximativ 100.000 de ani pentru ca forme de viaţă fotosintetizante, modificate genetice, să elibereze suficient oxigen pentru a aduce concentraţia acestuia în atmosfera marţiană la nivelul de pe Terra.

    Oxigenul ar putea forma un strat de ozon (care este un compus cu molecula formată din 3 atomi de oxigen, spre deosebire de forma obişnuită a oxigenului, cea pe care o respirăm noi şi care are molecula formată din 2 atomi) care ar apăra planeta de excesul de radiaţii ultraviolete – aşa cum se întâmplă şi pe Terra – iar apărarea anti-UV ar putea fi amplificată prin descărcarea în atmosfera marţiană, în fiecare, an, a cca. 10 milioane de tone de oxisulfură de carbon, un gaz cu un miros sulfuros tare neplăcut şi care, pe Pământ, este emis în mod natural de vulcani (din fericire, se găseşte în atmosfera terestră în concentraţii prea mici pentru a ne deranja).
    Vorbim, aşadar, de un proces bazat pe fotosinteză, care ar fi scenariul biologic prin care atmosfera marţiană ar putea fi îmbogăţită cu oxigen, reducându-se cantitatea de dioxid de carbon.
    Alternativ, dacă ar putea fi puse la punct tehnologii non-biologice care să realizeze acelaşi lucru, atunci Marte ar putea avea o atmosferă respirabilă într-un timp mai scurt – poate 10.000 de ani. Primele ecosisteme cu aspect familiar care ar apărea ar fi cele de tundră – tundră alpină şi tundră polară – cu licheni, muşchi şi plante superioare mărunte; apoi, treptat, ar apărea şi forme de viaţă vegetale mai mari, chiar copaci, păduri…
    Ar putea fi apoi introduse animale – nevertebrate precum râmele, care pe Pământ au un rol imens, îmbunătăţind structura solului – şi insecte: insectele polenizatoare ar ajuta la creşterea diversităţii vegetale.

    Dar dacă, totuşi, găsim viaţă pe Marte?

    Ei bine, dacă vom descoperi pe Planeta Roşie microorganisme, atunci strategia va trebui să fie cu totul diferită: ar trebui să încercăm să restaurăm planeta, să-i refacem ecologia aşa cum era aceasta acum 4 miliarde de ani.  Ar trebui să ne ferim să introducem forme de viaţă terestre, de orice fel, şi să ne mulţumim să dăm planetei apă şi atmosferă densă, pentru a amorsa evoluţia formelor ei de viaţă. Iar apoi, vom aştepta şi vom observa ce se întâmplă. Vom asista la ceva extraordinar: evoluţia vieţii pe o altă planetă decât a noastră, şi vom putea face comparaţii şi studii pe care acum  nici nu ni le putem imagina în detaliu. “A reface diversitatea globală a vieţii pe Marte ar fi cea mai bună opţiune pentru Marte”, consideră McKay. “Totuşi, dacă viaţa de pe Marte este similară genetic cu cea de pe Terra sau dacă nu mai există pe Marte viaţă pe care să o resuscităm, atunci o planetă Marte forfotind de forme de viaţă terestre este a doua opţiune în ordinea preferinţelor.”

    Nu toată lumea va fi de acord cu Chris McKay, dar cred că vom fi toţi de acord cu Ray Villard, autorul articolului citat, că este o decizie pe care, în cele din urmă, omenirea va trebui să şi-o asume şi care ne va pune în faţa celei dintâi “dileme extraterestre majore” din existenţa noastră. În calitatea noastră de cea mai avansată specie din Sistemul Solar, avem oare dreptul, se întreabă autorul, să decidem asupra destinului altor lumi?
    Fiecare an ne apropie de momentul în care vom fi capabili, tehnologic, să întreprindem aceste acţiuni ce par azi citate dintr-un roman de anticipaţie: să dăm unei planete apă şi aer, să îi dăm – sau redăm – viaţă, să ne-o însuşim şi să o transformăm după gustul nostru…
    Pare ceva măreţ şi înfricoşător în acelaşi timp, un fel de acţiune demiurgică plină de consecinţe greu de bănuit şi pentru care va trebui să ne asumăm răspunderea, cu bune şi cu rele, atunci când ne vom hotărî să pornim în aventură.

  • Apocalipsa la dată fixă: 16 martie 2880

    Anunţat şi dezminţit de nenumărate ori până acum, evenimentul catastrofal care ar duce la dispariţia vieţii pe Terra – eventual cu tot cu planeta – a fost din nou anunţat , de data acesta de către astronomi, ca fiind probabil la o dată surprinzător de exactă: 16 martie 2880. Oamenii de ştiinţă sunt cu ochii pe un asteroid aflat pe o traiectorie ce ar putea duce la ciocnirea lui cu Pământul la data menţionată. Asteroidul, numit 1950 DA, are un diametru de cca. 1 km şi se deplasează cu o viteză de 15 km pe secundă faţă de Terra.
    Calculele efectuate până acum arată că ar fi posibil ca el să ajungă atât de aproape de Pământ, încât să se prăbuşească în Oceanul Atlantic, cu o viteză de aproape 50.000 km pe oră. Forţa impactului a fost estimată ca fiind echivalentă cu explozia a 44.800 tone de TNT. Probabilitatea impactului este de 0,3%, ceea ce reprezintă, totuşi, un risc cu 50% ori mai mare decât cel asociat cu orice alt asteroid cunoscut.
    Descoperit la 23 februarie 1950, asteroidul  a fost pierdut din vedere timp de o jumătate de secol, apoi observat din nou în anul 2000.
    Dar oamenii de ştiinţă afirmă că omenirea nu are  – şi nu va avea – motive de îngrijorare din această cauză: dacă va fi nevoie de devierea asteroidului 1950 DA, se va şti din timp acest lucru şi se va găsi o metodă simplă şi eficientă de a o face – de exemplu, acoperirea suprafeţei lui cu praf de cretă ori cărbune, sau cu mici sfere de sticlă, ceea ce va schimba reflectivitatea asteroidului şi va face ca presiunea exercitată de radiaţia solară să îl devieze de la cursul său, ferind Pământul de impact.
    În prezent, NASA monitorizează 1.400 de asteroizi potenţial periculoşi, care ar putea trece la o distanţă mică de Pământ în viitor. Specialiştii lucrează la dezvoltarea unui dispozitiv spaţial cu senzori de infraroşii – Near Earth Object Camera (NEOCam) – care ar putea îmbunătăţi capacitatea de supraveghere a asteroizilor. Acest dispozitiv ar urma să fie lansat în spaţiu şi poziţionat la o depărtare de 4 ori mai mare decât distanţa dintre Pământ şi Lună, de unde ar putea observa în mod foarte eficient mişcările asteroizilor.

  • Luna – un „cadou” de la Venus?

    Luna ar putea fi un “dar” din partea planetei vecine, Venus, care a avut cândva un satelit natural, pe care l-a pierdut. Capturat de câmpul gravitaţional terestru, acest corp ceresc a devenit satelitul natural al Pământului, sugerează o nouă teorie. Ideea contrazice concepţiile marii majorităţi a cercetătorilor, care consideră că Luna s-a format acum cca. 4,5 miliarde de ani, când un corp ceresc de mărimea unei planete s-a ciocnit cu Pământul în formare. Această teorie, numită a impactului gigantic, are, totuşi, punctele ei slabe, cum au şi teoriile alternative asupra formării Lunii, discutate recent la o conferinţă dedicată acestui subiect . Asemenea teorii alternative sunt:

    n teoria fisiunii, care afirmă că Luna ar fi o bucată desprinsă din scoarţa şi mantaua terestră ca urmare a forţei centrifuge generate de o rotire foarte rapidă a Terrei.

    n teoria acreţiei binare susţine că Luna şi Terra au luat naştere în acelaşi timp şi în aceeaşi regiune a spaţiului, din materialul care s-a aglomerat formând două corpuri spaţiale distincte – Terra şi satelitul său natural.

    n o nouă teorie alternativă este cea a capturării Lunii – atragerea ei de către Pământ, în câmpul gravitaţional al acestuia.

    O problemă comună teoriilor fisiunii, acreţiei binare şi capturării este faptul că ele nu pot explica valoarea ridicată a momentului cinetic al sistemului Lună-Pământ. Oamenii de ştiinţă cred că, iniţial, viteza de rotaţie a Pământului  era foarte mare, astfel încât o zi dura doar 5-6 ore, iar Luna se găsea foarte aproape de Pământ. Dar, treptat, rezistenţa creată de forţa mareică (o consecinţă a forţei de atracţie gravitaţională) a dus la încetinirea rotaţiei Pământului şi a împins Luna pe orbita ei actuală.

    Un argument împotriva teoriei capturii este faptul că, în solul selenar şi cel terestru, compoziţia de izotopi este foarte asemănătoare, ceea ce sugerează o origine comună a celor două corpuri cereşti. Dar, dacă analizele vor arăta că şi compoziţia lui Venus şi a Terrei sunt asemănătoare între ele, atunci acesta ar fi un argument în favoarea teoriei. De altfel, şi teoria impactului gigantic – larg acceptată – nu explică suficient de bine cum de sunt Terra şi Luna aşa de asemănătoare între ele în ceea ce priveşte compoziţia de izotopi.

    În orice caz, teoria capturării lunii venusiene de către Terra, propusă de Dave Stevenson, profesor la Caltech University, are  elemente interesante şi aduce o viziune nouă în domeniu. Specialistul crede că înţelegerea multor lucruri despre planetele din sistemul nostru solar depinde de cercetarea planetei Venus. Dacă aceasta a avut o Lună, ea trebuie să se fi format mult mai devreme, curând după formarea Sistemului Solar, şi să fi fost pierdută apoi, fie datorită unei coliziuni, fie dislocării ei de pe orbită din cauza trecerii unui obiect spaţial prin sistemul Venus-Lună.

    Luna îşi păstrează în continuare misterul; până în prezent, nu există nicio teorie care să explice complet modul în care Pământul şi-a dobândit satelitul natural, dar toate scenariile propuse sunt plauzibile într-o anumită măsură.

  • 5.000 de metri spre inima Terrei

    5.000 de metri spre inima Terrei

    Cinci kilometri (o distanţă rezonabilă pentru o plimbare într-o zi însorită de toamnă) nu pare o distanţă mare pe uscat. Însă, cinci kilometri parcurşi spre fundul oceanului este cu totul altceva.

    Anul acesta, în luna iunie, o echipă de oameni de ştiinţă coordonată de prof. Ken Takai a călătorit cinci kilometri spre o altă lume. Mai exact, specialiştii de la Japan Agency for Marine-Earth Science and Technology au realizat prima misiune umană către cele mai îndepărtate izvoare hidrotermale submarine. Aceste izvoare sunt structuri de pe fundul oceanului prin care apa încălzită de activitatea vulcanică şi mineralele sunt eliberate.

    Scopul acestei expediţii a fost acela de a studia limitele vieţii din izvoarele hidrotermale submarine din vestul mării Caraibilor. Printre norocoşii care au luat parte la această expediţie s-a numărat şi biologul Jon Copley de la Universitatea Southampton. Evenimentul a avut loc după ce, în luna februarie a acestui an, Copley a condus o expediţie investigând aceleaşi izvoare hidrotermale submarine cu un vehicul controlat de la distanţă.

    Înghesuiţi în încăperea de doi metri din interiorul vehiculului Shinkai 6500, Jon Copley, pilotul Yoshitaka Sasaki şi copilotul Yudai Tayama au intrat în apele mării Caraibilor într-o dimineaţă călduroasă. „La ora 09:07 am fost coborâţi încet în apă şi ne-am desprins de navă, scufundându-ne sub valuri. Cinci minute după ce vehiculul a fost acoperit de apă, am ajuns la adâncimea de 200 de metri şi am ajuns în zona în care lumina soarelui este prea slabă pentru a le permite algelor microscopice să supravieţuiască. Hublourile noastre au devenit discuri de o nuanţă de albastru foarte închis, culoare descrisă de William Beebe, un pionier al cercetărilor în adâncuri, drept «negru luminos». Beebe şi colegul său Otis Barton au fost primii oameni care s-au aventurat în adâncurile oceanului la începutul anilor 1930.

    La 09:29 am trecut de 923 de metri, adâncimea maximă atinsă de Beebe şi Barton în 1934. Câteva momente mai târziu au intrat în zona batipelagică, adică la o adâncime de peste 1.000 de metri, acolo unde nu există nici măcar o urmă slabă a luminii solare”, descrie Copley pătrunderea în tărâmul puţin cunoscut din adâncuri într-un articol scris pentru publicaţia britanică The Guardian. Lumea din adâncuri este un univers fără margini, locuit de creaturi superbe. Prin hublourile submarinului oamenii de ştiinţă au observat fiinţe pe cât de ciudate, pe atât de fascinante, forme de viaţă create parcă din sticlă suflată şi crustacee ce roiau ca muştele făcând loc vehiculului. La ora 09:56, submarinul ajunsese la o adâncime de 2.200 de metri, adâncimea maximă la care mai ajunsese Copley până atunci. Patruzeci de minute mai târziu, vehiculul a depăşit adâncimea medie a oceanelor de 3.800 de metri. În cele din urmă, după 2 ore de coborât în adâncurile acestei lumi întunecate, submarinul ajungea pe fundul mării la 5.099 de metri, înălţând un nor gros de nămol odată cu atingerea solului. Deplasându-se 400 de metri prin peisajul plin de nămol gălbui, submarinul a luminat, în sfârşit, izvoarele hidrotermale submarine numite Beebe Vent Field, un loc dominat de turle înalte cât două etaje, un fel de hornuri din care ies şuvoaie de fluide cu o temperatură de 400 de grade. Când fluidele fierbinţi sunt stinse de apele reci din adâncuri, se formează nori groşi de particule ce pot fi recunoscuţi de la un kilometru prin bezna oceanului.

    Cu răsuflarea tăiată de frumuseţea locului ascuns în adâncuri, dar presaţi de timp, oamenii de ştiinţă au colectat, cu ajutorul unui braţ mecanic al lui Shinkai 6500, mostre de rocă, de fluid fierbinte şi creaturi precum anemone pătate cu tentacule albe şi creveţi portocalii.

    Deplasându-se spre suprafaţă, luminile submarinului au fost stinse şi atunci s-a produs minunea: fiinţe mici şi sclipitoare apăreau în faţa hublourilor. Pe măsură ce submarinul înainta şi trecea printre creaturile dotate cu bioluminescenţă, tot mai multe dintre ele îşi etalau acest mecanism.

    La ora 17:32, Shinkai 6500 se afla deja în siguranţă pe puntea vasului de cercetare RV Yokosuka unde o echipă întreagă de oameni de ştiinţă aşteptau cu nerăbdare să analizeze mostrele aduse din adâncuri. Pe baza acestor „daruri” colectate în urma misiunii din această vară oamenii de ştiinţă speră să poată afla informaţii referitoare la limitele vieţii din ocean şi să înţeleagă mai bine modul în care se dezvoltă creaturile pe Pământ. Misiuni anterioare realizate de specialişti cu ajutorul vehiculelor controlate de la distanţă au scos la iveală existenţa unor noi specii.

    Anul trecut, de exemplu, specialiştii au descoprit la Beebe Vent Field pentru prima dată creveţi depigmentaţi cu aspect fantomatic, botezaţi Rimicaris hybisae. Aceştia sunt lipsiţi de ochi normali şi navighează cu ajutorul unui organ sensibil la lumină ce se află pe spatele creaturilor. Alte specii noi observate atunci au fost un peşte cu aspect serpentiform, o specie necunoscută de melci şi un crustaceu amfipod, a cărui înfăţişare aminteşte de un purice. „Deşi, doar câţiva oameni au reuşit să ajungă la 5 kilometri sub apă, această adâncime nu reprezintă nici măcar jumătate din distanţa până la cel mai adânc loc (Groapa Marianelor, la aproximativ 11 kilometri adâncime)”, a notat Copley.

    Cu toate acestea, anul trecut, oamenii au reuşit să ajungă în punctul cel mai profund al scoarţei terestre, Challenger Deep, din Groapa Marianelor. Mai întâi, primii vizitatori au fost Jacques Piccard şi Don Walsh, acum mai bine de 50 de ani. Însă, locul a mai fost vizitat şi anul trecut de regizorul James Cameron. Acesta a atins fundul oceanului cu vehiculul numit  „Torpila verticală”. Scopul expediţiei lui Cameron a fost acela de a surprinde imagini inedite pe care să le folosească într-un nou documentar prin care să arate lumii întregi viaţa din cel mai îndepărtat loc aflat sub ape. „După milenii în care am traversat oceanele cu ignoranţă, fără să ştim ce se află dedesubt, acum nu mai există nicio parte a abisului pe care să nu o putem atinge atâta vreme cât vom găsi voinţa”, a mai declarat Jon Copley.

  • Ce a provocat răcirea bruscă a Terrei acum 12.900 de ani?

    Ce a provocat răcirea bruscă a Terrei acum 12.900 de ani?

    Unul dintre cele mai importante momente din istoria planetei, o răcire subită ce a avut loc acum 12.900 de ani, continuă să fie controversat. Cercetătorii dezbat dacă acest eveniment a fost provocat de impactului unui asteroid sau nu, iar de curând au fost descoperite noi dovezi în favoarea ipotezei unei ciocniri. Specialiştii au descoperit fragmente de rocă din Quebec, Canada, ce par să fi fost aruncate la distanţe uriaşe, până în statul american Pennsylvania. „Aş spune că acestea sunt, desigur, dovezi ce atestă că a avut loc un impact”, spune Mukul Sharma, un specialist în geochimia izotopilor de la Dartmouth College şi totodată co-autor al unui nou studiu publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences.
    Acum 11.600-12.900 de ani, clima planetei s-a schimbat rapid: în zonele nordice, precum Groenlanda, temperatura a scăzut cu câteva grade în mai puţin de un secol. Nimeni nu ştie ce a provocat acest uriaş îngheţ, ce poartă numele de „Dryasul Recent”.
    Unii oameni de ştiinţă afirmă că îngheţul şi secetele provocate de acest eveniment au dus la decesul animalelor de mari dimensiuni, lucru ce i-a forţat pe oameni să dezvolte agricultura, fiind astfel elementul care a stimulat apariţia civilizaţiei. Principala teorie susţine că deplasarea gheţarilor din America de Nord a permis apei dulci să se scurgă în oceanele Atlantic şi Arctic, încetinind circulaţia oceanelor şi răcind emisfera nordică. Ideea a dus la temeri în rândul cercetătorilor că apa dulce produsă astăzi de topirea gheţarilor ar putea genera la rândul său schimbări climatice rapide.
    O teorie alternativă susţine că un meteorit sau o cometă s-a ciocnit sau a explodat deasupra Americii de Nord, generând incendii, o negură de praf şi cenuşă şi provocând colapsul gheţarilor. În 2007, cercetătorii au identificat dovezi ce susţineau un astfel de eveniment în rămăşiţele aşezărilor umane care existau de-a lungul continentului la acea vreme.
    Criticii teoriei impactului nu au reuşit să repete multe din acele studii şi au pus sub semnul întrebării ipoteza că particulele descoperite au fost generate de şocul unui impact. De asemenea, nimeni nu a descoperit dovezi care să susţină ipoteza unor incendii uriaşe în America de Nord. „Mie nu mi se pare că au construit un caz solid”, spune Bruce Simonson, un geolog de la Oberlin College, Ohio. „Dacă asta cel mai bun efort pe care îl pot face, nu sunt convins”, spune Simonson.
    Totuşi, ideea continuă să obţină adepţi; acum, ea este susţinută de 55 de cercetători care au publicat în total 11 studii pe această temă, explică James Kennett, un paleooceanograf de la Universitatea California ce se numără printre susţinătorii ipotezei. „Teoria continuă să crească”, spune Kennett. În iulie, un grup diferit de cercetători a analizat calote de gheaţă din Groenlanda şi a descoperit un nivel mare de platină meteorică ce a rezultat în urma unui impact masiv în perioada Dryasului Recent.
    Sharma şi colegii săi oferă acum noi dovezi. Sharma afirmă că mineralele pe care le-a descoperit în adâncimile solului din Pennsylvania au fost create la temperaturi mai mari de 2.000 oC şi că acestea au format picături sticloase care s-au unit în aer. Acestea pot fi explicate doar de un impact, afirmă cercetătorul. „Am avut mare noroc”, mai spune Sharma.
    Mineralele au fost identificate după ce Yvonne Malinowski, o locuitoare din Pennsylvania, a văzut un documentar la televizor despre Dryasul Recent şi i-a trimis lui Kennett o cutie cu roci pe care le-a găsit pe proprietatea sa. Kennett i-a dat rocile apoi lui Sharma.
    Compoziţia izotopică a mineralelor indică faptul că rocile provin dintr-o regiune de câteva mii de kilometri pătraţi din Quebec, sugerând că un asteroid a trecut prin gheţarii din America de Nord, topindu-i şi aruncând roci din sol, spune Sharma. „Este o dovadă de necontestat a faptului că a avut loc un impact”, subliniază Kennett.
    Anders Carlson, un paleoclimatolog de la Universitatea Wisconsin–Madison, nu este la fel de convins că aceste picături sticloase sunt pe cât de unice şi de importante pe cât crede Sharma. „Există dovezi similare din perioade când nu a avut loc un Dryas Recent”, subliniază Carlson.
    Sharma crede că elementul cheie va fi descoperirea craterului. Deşi nu are experienţă în domeniul căutării de cratere, Sharma vrea să pornească în căutarea sa. Mark Boslough, un fizician specializat în impacturi de la Sandia National Laboratories din New Mexico, crede că eforturile lui Sharma nu vor fi încununate de succes. „Dacă ar fi fost un impact, ar fi lăsat în urmă un crater uriaş şi nu ar mai fi fost nevoie să dezbatem pe tema sa”, spune Boslough.
    Steven Stanley, un paleobiolog de la Universitatea Hawaii care a editat mai multe cercetări publicate în PNAS pe această temă, afirmă că „subiectul este foarte controversat, însă sunt de părere că aceste lucrări trebuie publicate”. Stanley susţine că este din ce în ce mai convins de teoria impactului ca mecanism ce a provocat scurgerea apelor dulci în oceane. „Nu înţeleg cum oamenii pot fi în continuare atât de negativişti în acest moment. Dovezile se tot acumulează”, concluzionează Stanley.

  • Suntem cu toţii marţieni?

    Un compus chimic esenţial pentru apariţia materiei vii era disponibil doar pe Marte, iar germenii vieţii ar fi sosit de pe Planeta Roşie pe Terra „la bordul” unor meteoriţi, afirmă un om de ştiinţă. Geochimistul Steven Benner, de la Westheimer Institute for Science and Technology, Gainesville, SUA, susţine că oxidul unui element numit molibden a acţionat drept catalizator pentru formarea structurilor primordiale ale materiei vii. Numai într-o stare puternic oxidată molibdenul şi-ar fi putut îndeplini acest rol, crede omul de ştiinţă.
    Pe Pământ, acum 3 miliarde de ani, nu existau asemenea oxizi, deoarece la vremea aceea la suprafaţa Pământului exista foarte puţin oxigen. În schimb, condiţiile pentru formarea acestui compus au existat şi există încă pe Marte. Ulterior, meteoriţii desprinşi din planeta Marte în urma unor erupţii vulcanice violente au ajuns şi pe Terra, unde oxidul de molibden a contribuit la formarea structurilor organice specifice materiei vii. Dintre meteoriţii colectaţi pe Pământ până în prezent, se consideră că aproximativ 100 ar fi originari de pe Marte.
    Comunicarea în cadrul căreia prof. Benner urmează să-şi prezinte ipotezele abordează două dintre paradoxurile care îi pun în dificultate pe oamenii de ştiinţă când e vorba să explice modul în care a apărut viaţa pe Pământ. Unul dintre ele este poreclit de prof. Benner „paradoxul gudronului”: toate fiinţele vii sunt formate din materie organică, însă, dacă i se furnizează energie, sub formă de lumină sau căldură, unei cantităţi de substanţă organică şi este lăsată să se transforme liber, asta nu duce la apariţia a ceva viu; materia organică se transformă, în timp, în ceva de genul gudronului, petrolului sau bitumului. ”Anumite elemente – în special borul şi molibdenul – par să aibă capacitatea de a ţine sub control tendinţa materiei organice de a se trasforma în gudron, de aceea credem că mineralele care conţin ambele aceste elemente ar fi fost esenţiale pentru apariţia materiei vii”, a declarat savantul. „Analizele meteoriţilor marţieni au arătat recent că a existat bor pe Marte; acum, credem că şi forma oxidată a molibdenului era de asemenea prezentă”, a completat acesta.
    Cel de-al doilea paradox este legat de faptul că ar fi fost foarte dificil ca viaţa să apară pe Terra, deoarece planeta ar fi fost acoperită în întregime de apă. În asemenea condiţii, nu numai că apa ar fi împiedicat acumularea borului în concentraţie suficientă – concentraţiile mari de bor se găsesc în locuri foarte aride –  dar ar fi avut ca efect şi degradarea ARN-ului, care, cred oamenii de ştiinţă, ar fi fost prima moleculă cu rol genetic care a apărut. În schimb, pe Marte, apa acoperea suprafeţe mult  mai mici decât pe Pământ, în etapa când a apărut viaţa.
    După spusele prof. Benner, „se adună tot mai multe dovezi în sprijinul ideii că suntem cu toţii marţieni, că viaţa a început pe Marte şi a sosit pe Pământ adusă de o bucată de rocă”.
    „Oricum, suntem norocoşi că am ajuns aici, deoarece, dintre cele două planete, Pământul era cu siguranţă mai potrivit pentru a susţine viaţa. Dacă ipoteticii noştri strămoşi marţieni ar fi rămas pe Marte, probabil că n-ar mai fi fost nimic de spus”, a conchis Brenner.

  • Terra a intrat „în faliment”: pentru restul anului 2013 vom consuma „pe datorie”

    Terra a intrat „în faliment”: pentru restul anului 2013 vom consuma „pe datorie”

    Lumea a ajuns la ziua în care consumul depăşeşte resursele naturale, “earth overshoot day”, acesta reprezentând momentul din an în care oamenii epuizează resursele agricole, copaci şi peşti pe care Terra este capabilă să le producă în decurs de un an. De asemenea, este depăşită capacitatea anuală a pământului de a absorbi deşeurile, inclusiv emisiile de dioxid de carbon, informează dailymail.co.uk.
    Pentru restul anului lumea trăieşte “pe datorie” ecologică, în condiţiile în care rezervele de peşte şi forestiere au fost epuizate, terenurile degradate, iar dioxidul de carbon se acumulează în atmosferă, potrivit unui raport al organizaţiei Global Footprint Network.
    Data la care consumul depăşeşte resursele naturale este calculată comparând cererea umană de resurse naturale – “amprenta ecologică” – cu perioada de care planeta are nevoie pentru a reface nivelul acestor resurse şi a absorbi deşeurile. Anul acesta am folosit, în mai puţin de nouă luni, ceea ce Pământul poate regenera într-un an. Data epuizării resurselor naturale este, anul acesta, cu câteva zile mai devreme decât anul trecut.

    Global Footprint Network a explicat că, în 1961, omenirea folosea aproximativ două treimi din resursele disponibile ale Terrei, dar până în anii ’70 creşterea emisiilor de dioxid de carbon şi nivelul consumului au început să depăşească ceea ce planeta putea oferi. Apărătorii mediului susţin că oamenii au nevoie, în prezent, de echivalentul unei planete şi jumătate pentru a se întreţine, iar până la mijlocul secolului vor avea nevoie de echivalentul a două planete.
    „Nu este o noutate pentru nimeni faptul că societatea noastră consumă mai mult decât poate produce planeta. De câţiva ani auzim această avertizare şi începem să ne obişnuim cu ideea. Noutatea care trebuie să ne dea de gândit şi poate să ne şi sperie puţin este accelerarea din ce în ce mai accentuată a acestui proces. Dacă până acum vorbeam de un proces lent, care urma să afecteze în mod decisiv generaţiile viitoare, ne dăm seama că, de fapt, perspectiva în timp se micşorează şi începe să fie tot mai clar că efectele nefaste ale consumului pe deficit îşi vor face simţită prezenţa din ce în ce mai mult pe termen mediu şi scurt. Dacă anul trecut pe 22 august ajungeam la capacitatea de susţinere a planetei noastre, anul ăsta atingem această limită cu 2 zile mai devreme; şi totuşi, în loc să ne schimbăm atitudinea, apăsăm pedala de acceleraţie. Ne comportăm ca multe companii mari care accesează credite uriaşe şi care, atunci când îşi văd executorii la poarta sediului, apelează la alţi creditori. Din păcate, în cazul de faţă, executorii au pus piciorul în prag”, a declarat Magor Csibi, director WWF-România.
    Epuizarea stocurilor şi acumularea de deşeuri şi emisii, în special cele de dioxid de carbon, pot continua pe o durată limitată până când ecosistemele încep să se degradeze şi, în final, să colapseze. Impactul consumului excesiv se vede deja, în diverse fenomene: lipsa apei, deşertificarea, eroziunea solului, scăderea productivităţii solurilor, defrişările şi fenomenele negative cauzate de dispariţia pădurilor, dispariţia speciilor, colapsul unor stocuri de peşte şi schimbările climatice.
    Însă acţionând, putem răsturna tendinţa negativă. Cum? Alegând să ne „reducem datoria”, să consumăm cât mai puţin. Alegând energia din surse curate şi regenerabile care ajută la reducerea emisiilor ce ne afectează grav clima, oceanele şi calitatea aerului. Prin utilizarea puterii enorme pe care o avem ca şi consumatori – alegerea produselor locale, ecologice şi a celor recunoscute oficial ca produse prietenoase cu mediul, prin certificări precum FSC (Forest Stewardship Council) pentru produsele din lemn sau MSC (Marine Stewardship Council) pentru peşte şi fructe de mare.
    Amprenta ecologică (Ecological Footprint) măsoară necesarul de sol productiv şi apă pentru producerea bunurilor şi resurselor consumate de populaţie şi pentru neutralizarea emisiilor şi deşeurilor. Amprenta ecologică ia în considerare şi progresele tehnologice realizate pentru adresarea impactului negativ uman asupra planetei.
    În România, amprenta ecologică este de 2.7 hectare pe cap de locuitor, în condiţiile în care planeta poate oferi 1.8 hectare de teren şi apă. Cauza este dezvoltarea haotică în domeniul construcţiilor din ultimele decenii, dar şi exploatarea resurselor: extracţia mineralelor, transportul, conversia spaţiilor verzi, extinderea construcţiilor, inclusiv în arii protejate, defrişările.
    Schimbările climatice sunt un efect major al consumului excesiv, prin utilizarea combustibililor fosili ce eliberează în aer cantităţi uriaşe de dioxid de carbon pe care planeta pur şi simplu nu le mai poate absorbi. De aceea, reducerea semnificativă a amprentei de carbon este un pas absolut esenţial pentru ca fenomenul de overshoot să fie redus, ritmul schimbărilor climatice să fie încetinit şi pentru ca noi să trăim în limitele planetei.
    Jim Leape, Director General WWF spune: „Natura este fundamentul pentru sănătatea şi prosperitatea umană – însă momentan consumăm mai mult decât aceasta ne poate oferi, cu resursele sale finite. Raportul Planeta Vie realizat de WWF arată clar că cerinţele oamenilor depăşesc capacitatea planetei de a le satisface – pe scurt, cerem mai mult decât avem”.

    China are cea mai mare amprentă ecologică, din cauza uriaşei sale populaţii, dar sunt ţări care au o cerere şi mai mare de resurse pe cap de locuitor. Dacă toţi am trăi la fel ca cetăţenii din SUA, am avea nevoie de patru planete pentru satisfacerea nevoilor, se arată în raport.
    Patru cincimi din populaţia lumii trăieşte în ţări care utilizează mai mult decât le poate furniza propria natură. Marea Britanie ar avea nevoie de o suprafaţă de trei ori şi jumătate mai mare pentru susţinerea nivelului de consum.
    Nu toate statele îşi depăşesc resursele ce pot fi găsite în interiorul propriilor graniţe, însă chiar şi rezervele lor se diminuează, potrivit ecologiştilor.
    Lumea nu mai poate susţine “deficitul bugetar” reprezentat de ceea poate oferi natura şi ceea ce infrastructura, economia şi stilul nostru de viaţă solicită.
    Alessandro Galli, director regional în carul Global Footprint Network atrage atenţia: “Viaţa zilnică din multe state mediteraneene ne aminteşte de ceea ce înseamnă să îţi depăşeşti limitele din punct de vedere financiar. Deficitele ecologice şi financiare sunt feţele aceleiaşi monede. Pe termen lung statele nu vor putea să rezolve un deficit ignorându-l pe celălalt”.
    Andrew Simms, autorul conceptului de zi în care consumul depăşeşte resursele naturale, susţine că “Deşi Guvernul ne spune mereu să nu depăşim posibilităţile financiare, el pare să ne îndemne să ne depăşim bugetul ecologic. Este un calcul simplu: Marea Britanie consumă şi produce deşeuri la un nivel de trei ori şi jumătate mai mare decât poate susţine, iar astăzi omenirea a epuizat deja tot ceea ce ecosistemul poate produce într-un an”.
    “Ne jucăm cu falimentul ecologic. Guvernul poate tipări, dacă vrea, mai multe bancnote, dar nu poate tipări mai multe planete. Agenda politică ar trebui să fie dominată de problema limitelor ecologice”.