word-monitor

Blog

  • Riscul de artrită reumatoidă, redus la jumătate pentru cei care consumă peşte gras săptămânal

    Peştele gras, precum somonul şi macroul, heringul, sardinele şi păstrăvul, consumat cel puţin o dată pe săptămână, poate reduce la jumătate riscul de a dezvolta artrită reumatoidă, potrivit unui studiu recent publicat în Annals of the Rheumatic Diseases.

    Autorii acestui studiu, cercetătorii de la Karolinska Institute din Stockholm, spun că aceleaşi beneficii pot fi obţinute şi din consumul de peşte slab – cod, calcan – , însă acesta trebuie consumat de patru ori pe săptămână. În schimb, o singură porţie de peşte gras consumată pe săptămână poate reduce riscul cu 52%, informează dailymail.co.uk.

    Diferenţa constă în cantitatea mare de acizi graşi Omega 3 existentă în peştele gras. Cercetătorii spun că şi o singură porţie din orice tip de peşte consumată săptămânal, timp de 10 ani, poate reduce riscul de artrită reumatoidă cu 29%, comparativ cu un consum mai mic.

    La studiu au participat 32.000 de femei, născute între anii 1914 – 1948. Ele au completat nişte chestionare privind dieta alimentară, în 1987 şi în 1997. În această perioadă, 205 dintre participantele la studiu au dezvoltat artrită reumatoidă. După ce s-au eliminat alţi factori de risc – fumatul, alcoolul şi vârsta -, autorii au ajuns la concluzia că persoanele care au consumat peşte gras săptămânal au prezentat cu 52% mai puţine riscuri de a dezvolta această maladie.

    Artrita reumatoidă este o boală cronică ce cauzează dureri şi inflamaţii la încheieturi. Acizii graşi Omega 3 pot bloca procesul de inflamare. Peştele gras conţine cele mai mari concentraţii de acizi graşi Omega 3, consideraţi esenţiali, iar organismul nu îi poate obţine din alte surse decât din dieta alimentară.

  • Cea mai simplă metodă prin care poți să readuci fericirea în cuplu

    Cea mai simplă metodă prin care readuci fericirea în cuplu

    Obiceiul partenerilor de viaţă de a dormi în paturi separate pare demodat, însă o nouă cercetare sugerează că acest lucru face cuplurile să fie mai fericite şi mai sănătoase.

    Noul studiu susţine că între 30 şi 40 de procente din cuplurile zilelor noastre dorm în paturi diferite. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Ryerson, din Toronto, sunt de părere că acest obicei nu afectează relaţia, ci ajută cuplul aducând beneficii. „Oamenii spun că dorm mai bine împreună, însă atunci când le monitorizăm creierul… constatăm că ei sunt treziţi mereu de zgomotul şi mişcările celuilalt partener. Dormitul împreună crează multe probleme”, susţine autorul studiului, Colleen Carney. Mai exact, după ce le-au scanat creierii participanţilor la studiu, oamenii de ştiinţă au constatat că indivizii care dormeau împreună cu partenerii nu ajungeau să intre în fazele de somn profund. În schimb, cuplurile care dormeau separat aveau parte de un somn mai bun şi au o relaţie mai bună.

    De asemenea, Carney a explicat şi că în ciuda credinţei populare că doar cuplurile nefericite dorm separat „oamenii pot avea relaţii foarte bune şi foarte sănătoase chiar şi atunci când dorm separat. Mai mult, unele cupluri, care sunt gata să divorţeze şi încep să doarmă separat ar putea să refacă relaţia tocmai datorită acestui obicei nocturn”.

  • Ai probleme de respiraţie în somn? Trebuie să mergi la oftalmolog!

    Persoanele ce suferă de apnee de somn prezintă un risc sporit de a suferi de glaucom, arată un nou studiu, iar specialiştii recomandă acestora să efectueze un control oftalmologic. Oamenii de ştiinţă au analizat dosarele medicale a peste 1.000 de persoane cu vârsta mai mare de 40 de ani ce au fost diagnosticate cu apnee de somn între 2001 şi 2004 şi le-au comparat cu cele ale unui grup de control de 6.000 de persoane care nu sufereau de apnee de somn. Cercetătorii au descoperit că persoanele care sufereau de apnee de somn erau de 1,67 ori mai predispuse decât cele din grupul de control să dezvolte cel mai întâlnit tip de glaucom (glaucom cu unghi-deschis) la maxim 5 ani de la diagnosticarea apneei, se arată în studiul publicat în jurnalul Ophthalmology.

    Glaucomul este cea de-a doua cauză a orbirii la nivel mondial. Deşi alte cercetări mai vechi au arătat că glaucomul este mai răspândit în rândul persoanelor ce suferă de apnee de somn, acest studiu nou a concluzionat că apneea de somn este un factor de risc independent pentru glaucomul cu unghi-deschis.

    „Sperăm că acest studiu încurajează cadrele medicale să alerteze pacienţii ce suferă de apnee de somn de legătura dintre această afecţiune şi glaucomul cu unghi-deschis”, afirmă Herng-Ching Lin, coordonatorul echipei de cercetători ce a realizat cercetarea.

    Apneea de somn – caracterizată prin întreruperea respiraţiei în timpul somnului – afectează peste 100 de milioane de persoane la nivel mondial, iar glaucomul afectează peste 60 de milioane de persoane. Netratat, glaucomul reduce vederea periferică şi poate provoca în cele din urmă orbirea prin vătămarea nervului optic. Doar jumătate din persoanele ce suferă de glaucom sunt conştiente de acest lucru, pentru că boala nu provoacă durere, iar pierderea vederii este treptată. Academia Americană de Oftalmologie recomandă tuturor adulţilor să efectueze un examen la vârsta de 40 de ani, atunci când afecţiunea şi schimbările de vedere încep să se manifeste.

  • 12 oraşe care ar putea dispărea curând din cauza schimbărilor climatice

    12 oraşe care ar putea dispărea curând din cauza schimbărilor climatice

    Confruntate cu efectele uneori devastatoare ale schimbărilor climatice prin care trece planeta la ora actuală – ridicarea nivelului apelor mării, inundaţii cumplite, secetă şi incendii naturale – multe aşezări omeneşti sunt în pericol de a dispărea sub ape sau de a fi abandonate ca urmare a secătuirii resurselor. Iată o duzină dintre cele mai ameninţate oraşe ale lumii de azi.

    Male, Maldive

    Capitala acestei ţări ocupă o mică insulă, care va fi, destul de curând, cotropită de apele oceanului. Fostul prim-ministru a luat măsura de a cumpăra teren în alte ţări, pentru ca locuitorii din Maldive să aibă unde să se mute. Dar acum acest plan de salvare a stagnat, iar nivelul apelor mării continuă să crească…

    Phoenix, SUA

    Aşezat în deşert, într-un climat foarte cald şi arid, oraşul este deja afectat de furtuni de praf, iar populaţia sa de aproape 1,5 milioane de locuitori consumă o cantitate enormă de apă. Seceta afectează resursele de apă, iar odată ce acestea se vor termina, ce se va întâmpla cu oraşul?

    Kivalina, SUA

    Locuitorii acestui orăşel din Alaska ar putea deveni, în  curând, primii „refugiaţi din faţa schimbărilor climatice”. Aşezarea este situată pe o insuliţă lungă şi îngustă, o limbă de pământ care se micşorează de la un an la altul, din cauza eroziunii ţărmurilor şi a creşterii nivelului apelor mării. Se estimează că, până în 2025, insula ar putea fi acoperită complet de ape.

    New York, New York

    Deşi pare un oraş extrem de solid şi la adăpost de calamităţile induse de schimbările climatice, uraganul Sandy a arătat că, de fapt, şi uriaşul New York este vulnerabil: metroul şi pasajele subterane au fost inundate, transformatoarele electrice au explodat, iar comunităţile din regiunile de coastă, precum Coney Island şi Rockaways, au suferit luni de zile de pe urma dezastrului. Ridicarea nivelului mării şi creşterea numărului şi a intensităţii furtunilor ar putea duce la evacuarea permanentă  a unor zone ale metropolei – la abandonarea lor, adică.

    Las Vegas, SUA

    La fel ca şi Phoenix, Las Vegas se confruntă cu ameninţarea secetei: sursa sa principală de apă, râul Colorado, seacă încet-încet. Şi în Lake Mead, lacul de acumulare care reprezintă cea mai importantă rezervă de apă a oraşului, nivelul apei a scăzut considerabil.

    Miami, SUA

    Ca multe ale oraşe din sudul statului Florida, Miami se află la o altitudine abia cu puţin deasupra nivelului mării, ceea ce îl predispune la inundaţii. De altfel, această zonă era, în cea mai mare parte, teren mlăştinos, care a fost asanat pentru a face loc oraşelor.

    New Orleans, SUA

    După tragedia produsă de uraganul Katrina, ce-ar mai fi de spus despre acest oraş? El este permanent ameninţat de inundaţii grave, deoarece mare parte din el se află sub nivelul mării.

    Dhaka, Bangladesh

    O mare parte din teritoriul Bangladeshului se găseşte în Delta Gangelui, o zonă extrem de populată şi foarte expusă inundaţiilor. Furtunile tropicale şi ploile musonice puternice fac deja numeroase victime, iar viitorul nu arată deloc bine, de vreme ce se prevăd fenomene precum ridicarea nivelului apelor şi intensificarea furtunilor.

    Suzhou, China

    Oraşul cu canale de apă şi grădini vestite prin frumuseţea lor ar putea avea o soartă foarte nefericită, de vreme ce este aşezat într-un loc periculos – pe malurile joase ale unor cursuri de apă mărginite de mlaştini.

    Veneţia, Italia

    Nu numai că Piaţa San Marco este inundată de mai multe ori pe an, dar întreg oraşul se scufundă lent: secătuirea pânzelor de apă freatice a dus la coborârea solului cu clădiri cu tot, iar nivelul apelor Mării Adriatice creşte…

    Rotterdam, Olanda

    Diguri, construcţii plutitoare şi alte soluţii ingenioase fac parte din planul Olandei de a lupta împotriva pericolului de a fi acoperită de mare. Poate că este, dintre toate ţările, cea mai bine pregătită să facă faţă primejdiei, datorită faptului că duce această luptă de sute de ani. Mare parte din teritoriul ţării este sub nivelul mării; timp de secole olandezii au tot îndiguit terenuri, smulgându-le oceanului, pentru a le transforma în câmpuri cultivate şi terenuri de construcţie. Totuşi, rămâne de văzut dacă vor reuşi să câştige lupta cu Atlanticul…

    Tarawa, Kiribati

    Teritoriul acestei naţiuni din Pacific ar putea fi unul dintre primele care vor dispărea sub ape. Conducătorii săi au cerut recent Australiei şi Noii Zeelande să-i primească pe cetăţenii din Kiribati, acordându-le statutul de refugiaţi. Chiar şi steagul acestei naţiuni ilustrează soarta care o aşteaptă: o pasăre zburând deasupra valurilor oceanului, ca şi când ar căuta un loc unde să se aşeze…

  • Ce s-ar întâmpla dacă un om ar mânca doar carne?

    Ce s-ar întâmpla dacă un om ar mânca doar carne?

    Dacă aţi alege să mâncaţi doar carne şi nimic altceva, în primul rând aţi risca să suferiţi de scorbut. Carnea gătită conţine o cantitate foarte redusă de vitamina C, subliniază Donald Beitz, un biochimist specializat în nutriţie de la Universitatea Iowa State. Fără această vitamină, scorbutul vă va provoca iritaţii, afecţiuni ale gingiilor şi o respiraţie foarte urât mirositoare. Mai mult, deoarece carnea nu conţine fibre, vă veţi constipa. Per total, nu veţi avea o stare bună de sănătate şi nici nu veţi avea un trai confortabil.
    Cu toate acestea, unele grupuri de oameni au supravieţuit consumând doar carne. Spre exemplu, cercetările sugerează că, în mod tradiţional, inuiţii consumau numeroase tipuri de carne, printre care carne de focă, balenă, ren şi peşte, şi doar foarte rar ajungeau să consume plante. Care este secretul succesului lor? Harriet Kuhnlein, directorul fondator al Centre for Indigenous Peoples’ Nutrition and Environment din cadrul Universităţii McGill din Montreal îl dezvăluie: faptul că inuiţii consumau animalul în totalitate, „iar anumite părţi ale corpului erau consumate crude”. Carnea crudă conţine vitamina C (care se pierde atunci când este gătită), iar pielea, copitele şi oasele conţin fibre. De asemenea, Kuhnlein afirmă că inuiţii aveau şi plante în alimentaţie, deoarece consumau ceea ce se găsea în stomacurile renilor şi cerbilor. Datele istorice arată că inuiţii erau foarte sănătoşi şi că nu sufereau aproape niciodată de afecţiuni cardiace.
    Astăzi, cea mai cunoscută dietă bogată în carne este dieta Atkins, elaborată în anii ’70 de cardiologul Robert Atkins. Atkins recomanda celor ce doreau să îi urmeze dieta să îşi reducă în mod considerabil carbohidraţii din dietă.
    Dieta sa nu a fost apreciată de toată lumea. În 2001, organizaţia American Heart Association a lansat un anunţ public în care dieta Atkins era criticată pentru eliminarea unor surse necesare de substanţe nutritive din alimentaţie, subliniind că persoanele care urmează această dietă „sunt supuşi riscului de a nu obţine toate vitaminele şi mineralele necesare şi totodată riscă să sufere de probleme cardiace, renale, osoase şi de anomalii ale ficatului”.

  • Cât durează sarcina la om?

    Cât durează sarcina la om?

    Contrar convingerilor majorităţii oamenilor, durata sarcinii la specia umană este foarte variabilă, iar aceste variaţii pot fi neaşteptat de mari – până la 5 săptămâni, după cum arată un studiu recent. În studiul publicat în Human Reproduction, cercetătorii prezintă o concluzie surpinzătoare pentru mulţi: ideea că perioada de gestaţie la om ar fi de 9 luni, cu o variaţie de doar câteva zile, cum se crede îndeobşte, este eronată. În realitate, durata sarcinii poate varia, în mod natural, cu până la 5 săptămâni.
    În mod obişnuit, data naşterii se calculează pe baza datei la care a început ultima menstruaţie, adăugându-se la această dată 280 de zile. Totuşi, doar 4% dintre femei nasc după 280 de zile de la data ultimei menstruaţii şi numai 70% nasc în următoarele 10 zile, chiar şi atunci când data naşterii este estimată mai precis, cu ajutorul ecografiei.
    Acum, pentru prima dată, o echipă de specialişti americani, din cadrul National Institute of Environmental Health Sciences, a putut stabili momentul precis în care o femeie ovulează şi momentul în care ovulul fertilizat se implantează în uter, în cazul unei sarcini survenite natural, şi au urmărit sarcina până la momentul naşterii. În acest mod, au putut stabili duratele precise a 125 de sarcini.
    Iată câteva dintre concluziile lor:
    – durata medie a intervalului dintre ovulaţie şi naştere a fost de 268 de zile (38 de săptămâni şi 2 zile).
    – totuşi, după excluderea a 6 sarcini care s-au finalizat cu naşteri premature, au constatat că lungimea perioadelor de sarcină varia cu până la 37 de zile.
    – femeile mai în vârstă tind să nască mai târziu, fiecare an în plus corespunzând, în medie, unei zile în plus de durată a sarcinii.
    – femeile care au avut ele însele o greutate mai mare când s-au născut tind să aibă sarcini cu durată mai lungă
    – durata sarcinilor la una şi aceeaşi femeie tinde să fie constantă.
    Până acum, deşi se cunoştea faptul că sarcina poate varia ca durată, variaţiile erau atribuite, în cea mai mare parte, erorilor de estimare a vârstei sarcinii. Însă cercetătorii americani afirmă că au măsurat foarte precis durata sarcinii, de la ovulaţie până la naştere, şi totuşi au găsit că există variaţii foarte mari, de peste 5 săptămâni – un rezultat atât de surprinzător, încât cercetătorii s-au declarat ei înşişi fascinaţi de descoperire.
    Posibilitatea ca durata sarcinii să varieze în mod natural a fost puţin studiată, deoarece până acum era imposibil să fie diferenţiate erorile de calcul de variabilitatea naturală, de vreme ce nu se putea măsura absolut precis vârsta embrionului.
    Cercetătorii americani au reuşit să urmărească precis evoluţia sarcinii analizând nivelul a trei hormoni din mostre de urină provenite de la femei gravide care luaseră parte anterior la un alt studiu, North Carolina Early Pregnancy Study, care a avut loc între anii 1982-1985. Folosind datele din acest studiu, referitoare la nivelul de hormoni din urină, cercetătorii au putut identifica momentul în care fiecare femeie a rămas gravidă. Cei 3 hormoni analizaţi – hCG (gonadotropina corionică umană), estron-3-glucoronida şi pregnanediol-3-glucoronida – prezintă variaţii specifice ale concentraţiei lor în urină, care pot indica momentul în care organismul femeiii intră în starea de graviditate.
    În 2010, cercetătorii au contactat femeile care participaseră la studiul din anii 1980 şi le-au cerut detalii despre modul în care decursese naşterea. Au exclus cazurile în care fusese vorba despre naşteri provocate sau despre operaţii cezariene programate (care afectează durata naturală a sarcinii), ca şi pe cele în care femeile fuseseră expuse la dietilstilbestrol – un compus chimic care afectează sistemul endocrin şi scurtează durata sarcinii. În acest mod, au calculat durata naturală a 125 de sarcini.
    Deşi cercetătorii afirmă că este prea devreme pentru a face recomandări clinice pe baza acestor rezultate, fiind necesare şi alte studii în domeniu, ei consideră totuşi că trebuie reţinut faptul că durata sarcinii la om prezintă o variabilitate mult mai mare decât se credea, iar medicii ar trebui să aibă în vedere şi acest lucru atunci când decid dacă să intervină sau nu în desfăşurarea unei sarcini.

  • Cum afectează sărăcia creierul unui om?

    „Lăţimea de bandă mentală” este finită. De altfel, e probabil să fi avut parte de o experienţă care să vă fi confirmat acest lucru (chiar dacă nu l-aţi perceput folosind aceşti termeni). Spre exemplu, atunci vă concentraţi să rezolvaţi o problemă, precum un computer stricat, e mai probabil să ignoraţi alte sarcini, cum ar fi să vă amintiţi să scoateţi câinele la plimbare sau să luaţi copilul de la şcoală. Acesta este motivul pentru care persoanele care folosesc telefonul mobil la volan sunt şoferi mai slabi, iar controlorii de trafic aerian care se concentrează să prevină o ciocnire în aer sunt mai predispuşi să ignore alte avioane.

    Aşadar, capacitatea cognitivă este o resursă limitată.

    Descoperirea limitei „lăţimii de bandă” mentale ar putea schimba în mod fundamental modul în care ne gândim la sărăcie. O echipă de cercetători a publicat un studiu revoluţionar în ediţia de astăzi a jurnalului Science în care concluzionează că sărăcia impune o încărcare cognitivă atât de mare asupra săracilor, încât aceştia nu mai au suficientă lăţime de bandă încât să facă multe dintre lucrurile care le-ar permite să iasă din sărăcie, cum ar fi să meargă la cursuri de noapte, să caute o slujbă nouă sau chiar să-şi amintească să plătească facturile la timp.

    Într-o serie de experimente efectuate de cercetători de la Universităţile Princeton, Harvard şi de Warwick, oamenii cu venituri reduse care au fost stimulaţi să se gândească la problemele lor financiare au obţinut rezultate slabe în mai multe teste de cogniţie, fiind apăsaţi de o încărcare cognitivă echivalentă cu ratarea unei nopţi de somn. Spus cu alte cuvinte, sărăcia a impus o povară mentală echivalentă cu pierderea a 13 puncte de IQ, adică o diferenţă cognitivă similară celeia observate între adulţii normali şi alcoolicii cronici.

    Descoperirea oferă noi argumente împotriva teoriei care susţine că oamenii săraci, prin propria lor slăbiciune, sunt responsabili pentru propria lor sărăcie – sau că ar trebui să fie în stare să iasă din sărăcie prin propriile lor eforturi. Această cercetare sugerează că sărăcia face mai dificilă aplicarea unor abilităţi fundamentale. A fi sărac, scriu autorii studiului, înseamnă „a nu gestiona doar o lipsă a banilor, ci a gestiona totodată o reducere a resurselor cognitive”.

    Acest lucru explică de ce, spre exemplu, oamenii săraci care nu se descurcă cu banii pot avea totodată probleme în a fi părinţi bune. Cele două probleme au o legătură. „Este aceeaşi lăţime de bandă”, spune Eldar Shafir, un cercetător de la Princeton şi totodată unul dintre autorii studiului, alături de Anandi Mani, Sendhil Mullainathan şi Jiaying Zhao. Oamenii săraci trăiesc într-o stare constantă de sărăcie (în cazul acesta, o sărăcie a lăţimii de bandă mentale), un mediu foarte dificil.

    Evenimentul descris de Shafir şi colegii săi nu este acelaşi lucru cu stresul. Sărăcia impune o altă dificultate asupra oamenilor ce îi afectează chiar şi atunci când markerii biologici ai stresului (cum ar fi un puls accelerat şi un nivel mare al tensiunii arteriale) nu sunt prezenţi. De altfel, în cantităţi mici, stresul ne poate afecta în mod pozitiv. Spre exemplu, un atlet stresat poate obţine rezultate mai bune. Stresul urmează o curbă clasică – puţin stres ne poate ajuta, dar dincolo de un punct, prea mult stres ne afectează.

    Lăţimea de bandă cognitivă nu funcţionează în acelaşi mod. Pentru a o studia, cercetătorii au efectuat două seturi de experimente. În primul experiment, aproximativ 400 de persoane alese aleatoriu dintr-un mall din New Jersey au fost întrebate cum ar reacţiona într-un scenariu în care automobilul lor ar avea nevoie de reparaţii în valoare de 150 de dolari sau de 1.500 de dolari. Ar plăti reparaţiile în totalitate, ar lua un împrumut sau ar amâna efectuarea lor? Cum ar lua această decizie? Participanţii la studiu aveau venituri anuale cuprinse între 20.000 de dolari şi 70.000 de dolari.

    Înainte să răspundă, subiecţii au completat o serie de teste clasice (cum ar fi identificarea unor secvenţe de forme şi numere) ce măsoară funcţia cognitivă şi inteligenţa fluidă. În scenariul mai uşor, în care reparaţiile costau doar 150 de dolari, subiecţii clasificaţi drept „săraci” şi „bogaţi” obţineau rezultate similare în aceste teste cognitive. În schimb, în scenariul cu reparaţiile de 1.500 de dolari, persoanele sărace obţineau note mult mai mici în testele cognitive. Simplul fapt că aceşti oameni au fost rugaţi să se gândească la dificultăţi financiare a făcut ca lăţimea de bandă cognitivă să le fie afectată. „Iar aceşti oameni nu sunt oameni ce trăiesc în sărăcie abjectă, ci doar oameni normali care mergeau la mall în ziua aceea”, a comentat Shafir.

    Persoanele „bogate” din studiu nu înregistrau aceste dificultăţi. Într-un al doilea experiment, cercetătorii au obţinut rezultate similare atunci când lucrau cu un grup de agricultori din India ce au parte de un ciclu natural anual de sărăcie şi de bogaţie. Aceşti fermieri primesc 60% din venitul lor anual într-o sumă fixă după recoltarea trestiei de zahăr. Înainte de recoltare, ei sunt săraci. După recoltare, pentru o perioadă scurtă, nu sunt săraci. Cercetătorii au descoperit că în starea de sărăcie pre-recoltă, agricultorii manifestau aceeaşi „sărăcie de lăţime de bandă cognitivă” observată în studiul efectuat în New Jersey.

    Design-ul acestor experimente nu este inovator, ceea ce face cu atât mai surprinzător faptul că până acum ştiinţa nu a înţeles această legătură între cogniţie şi sărăcie. „Acest proiect nu conţine nimic nou, nicio tehnologie neştiută până acum, e un studiu care ar fi putut fi efectuat acum câţiva ani”, spune Shafir. Acest studiu este însă rezultatul unui domeniu relativ nou, economia comportamentală. În trecut, psihologii cognitivi studiau foarte rar diferenţele înregistrate între diferitele populaţii socio-economice („un creier este un creier, un cap este un cap”, sintetizează Shafir atitudinea acestora). Între timp, alte domenii psihologice şi economice studiau diferenţele între populaţii, dar nu la nivel de cogniţie.

    Acum că aceste perspective au fost reunite, rezultatele oferă implicaţii enorme asupra modului în care percepem sărăcia şi asupra modului în care sunt proiectate programele ce adresează acest flagel social. Soluţiile care fac viaţa mai uşoară oamenilor săraci nu le schimbă doar perspectivele financiare. Atunci când o persoană săracă primeşte o sumă de bani în fiecare vineri, acest lucru nu elimină doar grijile financiare. „Când facem asta, eliberăm totodată nişte lăţime de bandă cognitivă”, explică Shafir. Cei ce elaborează politici tind să evalueze succesul programelor de asistenţă financiară destinate săracilor prin măsurarea modului în care acestea afectează finanţele persoanelor sărace. „Lucrul interesant la această perspectivă este că studiul nostru sugerează că atunci când îţi fac aspectul financiar mai uşor, dacă îţi ofer mai multă lăţime de bandă cognitivă, ce ar trebui să analizez de fapt este cum te descurci în viaţă per total. Poate devii un părinte mai bun, sau poate iei medicamentele prescrise de doctor la timp”, explică Shafir.

    Lăţimea de bandă cognitivă limitată ce este creată de sărăcie are un efect direct asupra controlului cognitiv şi asupra inteligenţei fluide de care avem nevoie pentru multe sarcini din viaţa de zi cu zi. „Atunci când lăţimea de bandă este încărcată, ca în cazul săracilor, este mai probabil să nu observi lucruri, să nu opui rezistenţă lucrurilor la care ar trebui să opui rezistenţă, e mai probabil să uiţi lucruri, o să fii mai puţin răbdător, mai puţin atent cu copiii tăi când vin de la şcoală”, explică Shafir.

    La nivel macro, acest lucru înseamnă că recesiunea a dus la pierderea unei cantităţi uriaşe de abilitate cognitivă. Milioane de persoane au mai puţină lăţime de bandă cognitivă pentru a oferi copiilor lor sau pentru a respecta indicaţiile doctorilor.

    Pentru viitor, această descoperire înseamnă că programele anti-sărăcie ar putea avea beneficii enorme nerecunoscute până acum: oferirea de ajutor oamenilor pentru a deveni mai siguri din punct de vedere financiar face totodată ca aceştia să beneficieze de resurse cognitive care le permit să aibă succes în numeroase alte domenii.

    Cercetătorii se îngrijorează ca descoperirea lor să nu fie înţeleasă greşit, iar oamenii să creadă că faptul că a trăi în sărăcie duce la pierderea a 13 puncte de IQ înseamnă că oamenii cu IQ mai mic ajung să fie săraci. „Ne îngrijorează posibilitatea asta. Toate datele noastre arată opusul, de fapt. Nu este vorba despre oameni săraci, ci este vorba despre oamenii care se întâmplă să trăiască în sărăcie. Toate datele sugerează că nu este vorba de persoane, ci de contextul în care trăiesc”, a concluzionat Shafir.

  • Romanii cunoşteau nanotehnologia? Un obiect unic în lume îşi dezvăluie secretele

    Romanii cunoşteau nanotehnologia? Un obiect unic în lume îşi dezvăluie secretele

    O cupă romană, veche de 1.600 de ani, ar putea fi cel mai vechi exemplu de obiect la fabricarea căruia fost utilizată nanotehnologia. Aşa-numita „cupă Licurg”, un pocal de sticlă care îşi schimbă culoarea în funcţie de modul în care este luminat, a fost investigată cu mijloace moderne, care au dat la iveală informaţii fascinante.
    Cupa Licurg, aflată în prezent la British Museum, din Londra, este făcută dintr-o sticlă dicroică, adică una care prezintă două culori diferite, după modul în care cade lumina. Luminată din faţă, cupa apare verde, în vreme ce, atunci când este luminată din spate, este roşie. La crearea ei au fost folosite tehnologii similare nanotehnologiilor moderne, ce presupun manipularea materialelor până la scară atomică şi moleculară.
    Nanotehnologiile reprezintă un domeniu nou şi deosebit de interesant pentru cercetătorii moderni, care cred că materialele şi procesele din sfera nanotehnologiei pot fi utilizate în nenumărate aplicaţii, de la diagnosticarea bolilor până la identificarea unor pericole biologice în aeroporturi.

    Misterul cupei Licurg a fost dezlegat abia în anii 1990, după decenii în care oamenii de ştiinţă au fost derutaţi de caracteristicile ei neobişnuite. Studiind la microscop fragmente din sticla pocalului, cercetătorii au constatat că meşterii romani impregnaseră sticla cu particule de aur şi argint, cu o granulaţie foarte fină, aproximativ 50 nanometri în diametru, de 1000 de ori mai mici decât un grăunte de sare. Atunci când sunt atinşi de radiaţia luminoasă, electronii din particulele de metal vibrează în moduri care fac obiectul să apară colorat diferit, în funcţie de poziţiile relative al observatorului, pocalului şi sursei de lumină.

    Cupa era utilizată pentru a bea la ocazii deosebite, iar oamenii de ştiinţă cred că, atunci când era umplută cu lichid, acest lucru interfera cu comportamentul vibraţional al electronilor, ceea ce influenţa culoarea lichidului. Neputând studia acest fenomen prin umplerea cu lichid a acestui obiect unic în lume, vechi şi fragil, cercetătorii de la Universitatea din Illinois au încercat să reproducă acest efect imprimând mici scobituri pe o plăcuţă de plastic şi tratându-le cu nanoparticule de aur şi argint, pentru a recrea astfel caracteristicile  deosebite ale pocalului. Apoi au turnat diferite lichide în adâncituri, pentru a urmări efectele obţinute. Au constatat, de exemplu, că, dacă turnau apă, aceasta părea de culoare albastru-deschis, în vreme ce uleiul lua, în adâncituri, o culoare roşu-aprins.
    Experimentul îi poate ajuta pe arheologi să înţelegă mai bine modul în care cupa Licurg produce spectaculoasele sale „efecte speciale”, dar poate contribui şi la dezvoltarea unor mijloace nanotehnologice de rezolvare a unor probleme curente ale lumii contemporane – de exemplu, detectarea unor patogeni printr-o analiză a salivei sau urinei, ori identificarea unor lichide suspecte pe care teroriştii ar încerca să le introducă în mod clandestin la bordul unor avioane.

    Cupa Licurg datează din secolul al 4-lea e.n. şi a fost probabil lucrată la Roma. Sculptura înfăţişează o scenă din mitologia greacă: irascibilul rege Licurg (un rege trac care ar fi domnit în jurul anului 800 î.e.n.) a intrat în conflict cu zeul Dionysos şi una dintre însoţitoarele lui, Ambrosia; aceasta din urmă, transformată în viţă de vie, l-a imobilizat pe rege, pe care apoi Dionysos l-a pedepsit pentru purtările sale.
    Cupa este singurul exemplu de obiect antic complet din sticlă dicroică şi prezintă o lucrătură extrem de delicată, cu figuri în relief aproape complet desprinse de fond, rezultat al unei măiestrii excepţionale a sculptorului.

  • Vârsta de aur a unei femei este 34 de ani

    Sinonim cu dezvoltarea şi încrederea de sine, anul 34 din viaţa unei femei ar fi cel mai bun, arată un sondaj realizat de o firmă britanică şi preluat de The Telegraph.

    Deşi multe femei visează ca numărul anilor de pe contor să se oprească în căsuţa „20”, numai că odată trecut pragul de 30 ele se simt cel mai bine în pielea lor, potrivit sondajului efectuat de o firmă de produse cosmetice. Mai mult, sondajul a stabilit că anul 34 este cel mai bun din viaţa unei femei. Acest lucru se explică prin faptul că femeile se simt în vârf de formă la 34 de ani (se alimentează sănătos şi fac mişcare regulat), sunt angajate în relaţii amoroase stabile, câştigă încredere de sine, scrie The Telegraph.

    În cadrul studiului la care au participat 1230 femei, 40% au afirmat că se privesc zilnic goale în oglindă, 25% o fac o dată pe săptămână şi 16%, niciodată. În privinţa părţii corpului de care sunt cel mai mândre, 30% au indicat pieptul, 22%, picioarele, şi 19%, umerii. În schimb, femeile nu îşi iubesc deloc burta, 57% dintre ele detestând-o.

  • Ar fi posibilă călătoria în timp?

    Ar fi posibilă călătoria în timp?

    Deşi conceptul de călătorie în timp pare specific creaţiilor SF, de fapt, în conformitate cu teoria generală a relativităţii a lui Einstein, teorie care explică în ce mod funcţionează gravitaţia în Univers, călătoria în timp ar fi posibilă. Iar o nouă teorie, propusă de un astrofizician, susţine că secretul reuşitei ar putea fi „găurile de vierme” – o misterioasă caracteristică a Universului, prezisă de fizica teoretică, dar a căror existenţă nu a fost încă dovedită.

    A călători în viitor nu este deloc imposibil; de fapt, fizicienii chiar au reuşit să trimită într-un moment viitor din timp particule numite muoni, manipulând gravitaţia din jurul lor. Desigur, nu putem trimite oameni în viitor, dar, cel puţin, experimentul a confirmat corectitudinea teoriei lui Einstein.

    În ceea ce priveşte călătoria în trecut, ea este este încă şi mai puţin înţeleasă şi mulţi nu o consideră posibilă. Între specialişti se duce, în jurul acestei posibilităţi, o intensă luptă de idei. Astrofizicianul Eric W. Davis, de la EarthTech International Institute for Advanced Studies, din Austin, SA, susţine că ar fi posibilă. Ceea ce ne trebuie, crede el, este o aşa-numită gaură de vierme, un „tunel” prin spaţiu-timp, a cărui existenţă este prezisă, de asemenea, de teoria relativităţii.

    Însă existenţa găurilor de vierme nu a fost niciodată demonstrată şi, chiar dacă există, ele ar fi probabil atât de mici, încât nici vorbă să încapă prin ele o navă spaţială. Totuşi, un articol al lui Davis, publicat în American Institute of Aeronautics and Astronautics, explorează chestiunea maşinilor timpului şi posibilitatea ca o gaură de vierme să fie utilizată ca un mijloc de a călători înapoi în timp. Atât teoria relativităţii, cât şi fizica cuantică par să ofere soluţii matematice care să permită, teoretic, asemenea călătorii.

    O gaură de vierme ar putea, de exemplu, permite unei nave spaţiale să călătorească dintr-un punct în altul mai rapid decât lumina, într-un fel; nava ar ajunge la destinaţie mai repede decât ar face-o raza de lumină, pentru că ar lua-o pe „scurtătura” reprezentată de gaura de vierme. Şi totuşi, astfel, vehiculul nu ar încălca regula care spune că nimic nu poate călători cu viteză mai mare decât a luminii, deoarece nava, în realitate, nu ar călători mai repede decât lumina, ci doar ar merge pe un „drum” mai scurt.

    Teoretic, o gaură de vierme ar putea fi folosită pentru a traversa nu numai spaţiul, ci şi timpul.

    Totuşi, adaugă Davis în articolul său, transformarea unei găuri de vierme într-o maşină a timpului nu ar fi uşoară; chiar să creezi o gaură de vierme ar fi ceva extrem de dificil, iar odată creată, ar trebui ca unul dintre capetele ei sau ambele să fie accelerate prin timp până în poziţia dorită, conform teoriei generale a relativităţii.

    Alţi savanţi sunt însă de părere că o călătorie în trecut nu este posibilă în niciun fel de condiţii. Robert Owen, un astrofizician care lucrează la Oberlin College din Ohio, SUA, consideră că legile fizicii, atunci când vor fi cu adevărat înţelese, vor arăta că nu este cu putinţă călătoria în timp, în trecut.

    Pentru a menţine o gaură de vierme îndeajuns de stabilă pentru a putea fi străbătută, ar fi nevoie de cantităţi mari de materie exotică, ea însăşi încă prea puţin înţeleasă. Această categorie cuprinde, în mare, orice tip de materie care nu se comportă la fel cu materia barionică (particule înzestrată cu masă): materie cu masă negativă, materie neagră ş.a. În conformitate cu teoria generală a relativităţii, materia exotică nici nu poate exista; existenţa ei este însă permisă de teoria cuantică.

    Ceea ce fizicienii numesc materie exotică a fost până acum observată doar în cantităţi foarte mici, câtuşi de puţin suficiente pentru a deschide o gaură de vierme. Or, pentru a obţine o gaură de vierme traversabilă, fizicienii ar trebui să fie în stare să genereze şi să manipuleze cantităţi mari de materie exotică.

    Alţi oameni de ştiinţă, pe baza calculelor de mecanică cuantică, cred că încercarea de a transforna o gaură de vierme într-o maşină a timpului ar creea o reacţie specifică  (quantum back reaction), în care energia s-ar acumula până la un nivel atât de mare, încât ar distruge gaura de vierme chiar înainte ca aceasta să poată fi folosită  ca maşină a timpului. Însă modelul matematic utilizat pentru a descrie această reacţie ia în calcul doar o singură dimensiune a spaţiu-timpului.

    Una dintre problemele-cheie ale călătoriei în timp este faptul că fizicienii trebuie să-şi bazeze argumentele fie pe teoria relativităţii, fie pe teoria cuantică; or, ambele aceste modele sunt incomplete şi nu pot acoperi întreaga complexitate a ceea ce se petrece în Univers.

    Înainte de a se gândi la posibilitatea călătoriei în timp, fizicienii ar trebui să găsească un mod de a împăca teoria generală a relativităţii şi teoria cuantică, unificându-le într-o teorie cuantică a gravitaţiei, care ar putea servi apoi ca bază pentru viitoarele studii asupra călătoriei în timp.