word-monitor

Tag: pierdere memorie

  • Alimentele care ne menţin mintea limpede şi previn pierderea memoriei

    La fel ca oamenii, muştele de oţet Drosophila devin mai uituce pe măsură ce înaintează în vârstă. Un nou studiu publicat în jurnalul Nature Neuroscience arată că, în cazul muştelor cel puţin, pierderile de memorie pot fi anulate dacă acestea au o dietă bogată în poliamine.

    „Avem o mare nevoie de stimulatoare cognitive care să ne menţină sănătoşi la bătrâneţe, iar acum poliaminele ne oferă o nouă şansă”, spune Ronald Davis, un specialist în învăţare şi memorie din cadrul Scripps Research Institute, ce nu a luat parte la acest studiu. „Există motive pentru care să fim optimişti că această cercetare efectuată pe muşte va da rezultate şi în cazul oamenilor”, spune Davis.

    Poliaminele – printre care se numără şi putresceina, cadaverina şi spermidina – sunt mici molecule esenţiale pentru supravieţuirea şi dezvoltarea celulelor. Pe măsură ce îmbătrânim, însă, nivelul celular al poliaminelor scade.

    Unele alimente despre care oamenii cred că aduc beneficii sănătăţii umane – cum ar fi germenii de grâu sau boabele de soia fermentate – conţin un nivel bogat de poliamine. Oamenii de ştiinţă japonezi au arătat că natto, un produs japonez pe bază de boabe de soia fermentate, duce la creşterea nivelului poliaminelor din sângele oamenilor.

    Stephan Sigrist de la Freie Universität Berlin, unul dintre cercetătorii implicaţi în acest studiu, cauţionează că încă este o cale lungă până când va fi demonstrat că poliaminele pot preveni pierderea memoriei în cazul oamenilor. „Totuşi, sistemul poliaminelor oferă o nouă ţintă persoanelor interesate să dezvolte terapii în acest scop”, spune Sigrist.

    Alţi cercetători au arătat deja că muştele de oţet, viermii şi drojdia beneficiază de o longevitate extinsă atunci când cercetătorii le hrănesc cu poliamine. Acest lucru pare să se datoreze faptului că poliaminele combat declinul asociat îmbătrânirii în ceea ce priveşte autofagia, mecanismul folosit de celule pentru a se curăţa de deşeuri. Longevitatea poate fi stimulată la musculiţele de oţet şi prin promovarea autofagiei prin tehnici genetice sau prin restricţia calorică, însă niciuna dintre aceste tehnici nu combate declinul în memorie asociat îmbătrânirii.

    Aşadar, oamenii de ştiinţă nu ştiau la ce să se aştepte atunci când au început acest studiu cu poliamine ce s-a desfăşurat de-a lungul a doi ani. „Totuşi, ne-am gândit că spermidina este o substanţă naturală ce induce autofagia printr-un mecanism nou, astfel că am presupus că ar putea afecta şi declinul memoriei”, spune Sigrist.

    Cercetătorii au antrenat muştele să asocieze un miros anume cu un şoc electric. Muştele tinere învaţă repede să evite acest miros şi ţin minte să-l evite preţ de mai multe ore. Muştele vârstnice învaţă mai greu. Totuşi, atunci când cercetătorii au hrănit muştele bătrâne cu o dietă bogată în poliamine, nivelul de poliamine al insectelor a revenit la nivelul din tinereţe, iar diferenţa dintre muştele tinere şi cele bătrâne ce fusese observată în testele de învaţare şi de memorie era aproape eliminată.

    „Am fost foarte impresionaţi de cât de puternic era efectul. Dar ne-a făcut totodată puţin neliniştiţi”, relatează Sigrist.

    Pentru a fi siguri că efectul era real, Sigrist a cerut altor cercetători din laboratorul său să repete experimentele în mod independent, într-o manieră „dublu orb”. Cercetătorii au încercat totodată o nouă metodă: în loc să hrănească muştele cu poliamine, ei au stimulat activitatea unei enzime ce produce aceste molecule direct în celule. În ambele cazuri, rezultatele au fost aceleaşi.

    În alte experimente, cercetătorii au demonstrat că efectul asupra memoriei era specific şi nu se datora faptului că muştele deveneau mai sănătoase ca rezultat al dietei. De asemenea, cercetătorii au demonstrat că mecanismul era independent de cel care stimula longevitatea.

    Acum, oamenii de ştiinţă încep să desfăşoare noi studii ce doresc să observe dacă o dietă bogată în poliamine duce la un efect similar în rândul şoarecilor şi al oamenilor.

  • Un simplu control oftalmologic ar putea fi soluţia pentru diagnosticarea maladiei Alzheimer

    Un control oftalmologic ar putea fi soluţia pentru diagnosticarea maladiei Alzheimer, potrivit oamenilor de ştiinţă americani, care au realizat un studiu pe şoareci prin care au analizat schimbărille care au loc la nivelul unor celule de pe retină.
    O echipă de cercetători a descoperit că şoarecii programaţi genetic să sufere de Alzheimer au înregistrat modificări în ceea ce priveşte dimensiunea stratului celular al ochilor. Schimbările care au loc la nivelul unor celule de pe retină pot contribui la diagnosticarea şi urmărirea evoluţiei bolii Alzheimer, spun oamenii de ştiinţă.
    Deoarece retina este o extensie directă a creierului, cercetătorii consideră că pierderea straturilor neuronale care alcătuiesc retina ar putea avea legătură cu pierderea celulelor cerebrale în cazul bolii Alzheimer. Potrivit oamenilor de ştiinţă, această descoperire ar putea face ca, în viitor, medicii oftalmologi să fie capabili să detecteze boala Alzheimer la un control obişnuit, dacă vor avea instrumentele corespunzătoare.
    Modificările care au loc în aceste straturi celulare de pe retină ar putea ajuta, de asemenea, la detectarea glaucomului – care provoacă orbirea şi este considerată o boala neurodegenerativă la fel ca maladia Alzheimer -, au spus cercetătorii, citaţi de bbc.co.uk.
    Potrivit lui Scott Turner, director al programului dedicat tulburărilor de memorie de la Georgetown University Medical Center, retina este o extensie a creierului, deci este firesc să se verifice dacă anumite procese patologice care au loc în creierul unei persoane ce suferă de Alzheimer se regăsesc şi la nivelul ochilor.
    Turner şi colegii săi au analizat dimensiunea retinei într-o zonă care nu a mai fost investigată înainte. Astfel, a descoperit că reducerea dimensiunii retinei s-a produs numai în cazul şoarecilor care sufereau de Alzheimer.
    Oamenii de ştiinţă sunt de părere că această cercetare reprezintă o nouă cale de înţelegere a modului în care maladia Alzheimer evoluează şi ar putea fi o soluţie pentru diagnosticarea acestei boli.
    Potrivit cercetătorilor, este nevoie de efectuarea studilor pe oameni pentru a afla dacă schimbările care au avut loc la şoareci vor avea loc şi la aceştia. În prezent, indicatorii prin care este diagnosticată boala Alzheimer sunt fie costisitori, fie invazivi. O scanare a dimensiunii retinei ar fi şi o soluţie ieftină şi noninvazivă.
    Alzheimer este o boala neurodegenerativă şi este cel mai cunoscut tip de demenţă. Cauza dezvoltării acestei boli este încă necunoscută şi nu există tratament care să o vindece. De multe ori, trece neobservată mulţi ani, până când se degradează prea multe celule şi simptomele devin vizibile. Se consideră că tratarea acestei boli din timp este o acţiune vitală în prevenirea pierderii memoriei.

  • Dacă ai „burtică”, ficatul îţi poate „mânca” creierul!

    Dacă ai „burtică”, ficatul îţi poate „mânca” creierul!

    Persoanele cu grăsime abdominală excesivă sunt de trei ori mai predispuse decât persoanele subţiri să sufere de pierdere de memorie şi de demenţă la bătrâneţe, iar acum oamenii de ştiinţă afirmă că au înţeles care este motivul. Se pare că atât ficatul, cât şi hipocampul (centrul memoriei din creier) împărtăşesc o poftă pentru o anumită proteină intitulată PPARalpha. Ficatul foloseşte PPARalpha pentru a arde grăsimea de pe abdomen, iar hipocampul foloseşte PPARalpha pentru a procesa memoria. În rândul persoanelor cu multă grăsime pe abdomen, ficatul are nevoie să lucreze „peste program” pentru a metaboliza grăsimea şi foloseşte toată PPARalpha – consumând mai întâi stocurile locale şi apoi trecând la stocurile din celelalte zone ale corpului, inclusiv din creier, se arată în noua cercetare. Acest proces face ca hipocampul să nu beneficieze de PPARalpha, afectând astfel memoria şi învăţarea, explică cercetătorii de la Rush University Medical Center din Chicago, autorii studiului publicat în jurnalul ştiinţific Cell Reports.

    Alte studii mai vechi arătau legătura între grăsimea abdominală şi afectarea funcţionării creierului. Un studiu realizat în 2008 a descoperit că persoanele obeze erau de 3,6 ori mai predispuse decât persoanele cu o greutate normală să dezvolte demenţă. De asemenea, un studiu din 2010 a arătat că pe măsură ce nivelul ţesutului adipos abdominal se măreşte, creierul pacientului scade mai mult la bătrâneţe.

    Elementul de noutate al cercetării realizate de specialiştii de la Rush University este faptul că hipocampul foloseşte PPARalpha pentru a procesa memoria şi învăţarea şi că acesta este un posibil motiv pentru legătura dintre grăsimea abdominală şi pierderea memoriei sau demenţă. Cercetătorii au descoperit că atunci când injectau PPARalpha în hipocampul şoarecilor cu un nivel scăzut al acestei proteine capacitatea de învăţare şi de memorare se îmbunătăţea. „Este nevoie de mai multe cercetări pentru a explora cum am putea menţine un nivel normal al PPARalpha în creierul uman pentru a proteja împotriva pierderii memoriei”, a comentat Kalipada Pahan, profesor de neuroştiinţe şi totodată coordonatorul acestui studiu. Aşadar, PPARalpha oferă cercetătorilor noi speranţe în eforturile de a descoperi un tratament sau un leac pentru Alzheimer, demenţă şi alte afecţiuni ce duc la pierderea memoriei şi care afectează cogniţia.

    Până atunci, însă, nu ar strica să reducem nivelul ţesutului adipos de pe abdomen.