O parte din praful pe care îl curăţăm din locuinţe provine din spaţiul cosmic şi a făcut cândva parte din structura cometelor şi a asteroizilor. Pe Terra ajung, în fiecare an, aproximativ 40.000 tone de praf cosmic. Totuşi, originea acestui praf este încă prea puţin înţeleasă de oamenii de ştiinţă. De unde vine el? Cea mai mare parte provine din norul de praf interplanetar, o imensă fâşie de praf ce se întinde, în formă discoidală, în jurul Soarelui. Dar din ce se formează acest nor?
Studii recente sugerează că mai puţin de 10% din praf provine din asteroizi; în schimb, o cantitate mult mai mare îşi are originea în aşa-numitele comete jupiteriene (comete periodice, care se rotesc pe o orbită eliptică, în jurul Soarelui, şi au o perioadă orbitală scurtă, de maximum 20 de ani, şi o înclinaţie de max. 30 de grade). Aceste comete, alcătuite din gheaţă şi praf, orbitează în jurul Soarelui, orbita lor întinzându-se până în apropierea planetei Jupiter. Cel mai probabil ele pătrund în Sistemul Solar ca urmare a ciocnirilor cu alte comete din centura Kuiper, un „brâu” de comete aflat dincolo de planeta Neptun. Când praful cade pe Pământ, în funcţie de dimensiuni şi abundenţă, el poate produce aşa-numite ploi de meteori („stele căzătoare”, cum sunt numite popular.) Ploile anuale de meteori numite Perseide şi Leonide sunt produse de întâlnirea atmosferei terestre cu resturile lăsate în urmă de cometele Swift-Tuttle şi Tempel-Tuttle.
Praful provenit din comete se deplasează cu viteze mari, uneori peste 150.000 km/h; este încetinit de atmosfera Pământului, dar presiunea creată de fragmentele mai mari determină aprinderea lor şi apariţia fenomenului luminos caracteristic (meteor). În schimb, particulele mai mici pot suporta presiunea creată de deplasarea lor prin aer fără a se aprinde şi, astfel, ajung până la suprafaţa Pământului.
NASA utilizează avioane speciale, un model numit ER2, care zboară la altitudini stratosferice (cca. 20 km, de două ori mai mult decât avioanele din zborurile comerciale) pentru a colecta praf cosmic, ce este adus pe Pământ pentru a fi studiat.
Cometele conţin praf foarte vechi, cel din care s-a format sistemul nostru solar şi, navigând departe de Soare în cea mai mare parte a existenţei lor, conservă nealterat acest praf, vechi de miliarde de ani.
Studiul acestor particule de praf reprezintă o adevărată călătorie în timp, în vremurile de început ale sistemului nostru solar, permiţând oamenilor de ştiinţă să înţeleagă mai bine compoziţia a tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv apa şi materia organică formată timpuriu.
Materia organică – substanţe chimice ce conţin legături carbon-hidrogen – este, de fapt, prezentă peste tot în Univers, spune Natalie Starkey, specialist care a întreprins mai multe studii asupra prafului cosmic. Una dintre marile întrebări este: cum au ajuns compuşii organici pe planete, pentru a permite apariţia vieţii? Încă nu ştim sigur cum a început viaţa pe Pământ, dar cometele şi asteroizii par „candidaţi” potriviţi pentru a transporta substanţe organice din spaţiu pe Terra.
Acelaşi lucru este valabil pentru apă, care există din abundenţă pe Pământ. Nu ştim însă dacă ea provine din asteroizi şi comete care s-au ciocnit cu Pământul sau dacă a existat pe planeta noastră de la bun început. Studierea mostrelor de material din comete ar putea ajuta la lămurirea acestui aspect.
Într-un studiu recent, Natalie Starkey a măsurat proporţiile diferitelor forme ale mai multor elemente – hidrogen, oxigen, carbon, azot – în mostre de praf din comete, colectate de NASA. Relaţiile dintre aceste elemente dezvăluie informaţii despre distanţa faţă de Soare la care s-au format cometele şi arată ce fel de existenţă a avut cometa respectivă (de exemplu, dacă a fost supusă unor temperaturi înalte, ceea ce înseamnă că a trecut prin apropierea Soarelui).
Aceste mostre de praf furnizează informaţii preţioase, ajutându-i pe cercetători să înţeleagă când şi unde s-au format planetele şi aducând noi date despre provenienţa şi rolul apei şi al substanţelor organice.
Tag: NASA
-
Mare parte din praful din casele noastre este de origine extraterestră!
-
Cea mai mare explozie cosmică după Big Bang uluieşte oamenii de ştiinţă
Astronomii au văzut cea mai mare explozie zărită vreodată în Univers. Astronomii o consideră „un monstru”. A fost cea mai mare şi mai strălucitoare explozie cosmică descoperită vreodată. Dacă ar fi fost mai aproape, Pământul ar fi rămas fără atmosferă şi forme de viaţă.Telescoapele de pe orbită au observat un show astronomic ce se poate vedea o dată în viaţă atunci când au zărit într-o galaxie îndepărtată acest fenomen, ce poartă numele de „explozie de raze gamma”.Singura explozie mai mare cunoscută de astronomi este Big Bangul – şi, desigur, acel eveniment nu a avut martori. „Această explozie a fost un eveniment pe care-l vezi o dată într-un secol”, a comentat Paul Hertz, şeful diviziei de astrofizică de la NASA, într-o conferinţă de presă.Din fericire, pentru că acest eveniment a avut loc la 3,7 miliarde de ani-lumină distanţă, omenirea a scăpat cu bine. De fapt, nimeni de pe Terra nu a putut vedea această explozie cu ochiul liber.O explozie de raze gamma are loc atunci când o stea masivă moare, ea se prăbuşeşte şi formează o gaură neagră, explodând în ceea ce este numit „supernova”, ejectând radiaţie energetică. Această radiaţie este extrem de strălucitoare şi călătoreşte prin univers cu o viteză apropiată de cea a luminii. O planetă aflată în calea unei astfel de radiaţii şi-ar pierde instantaneu atmosfera şi ar rămâne precum o cenuşă arsă, spun astronomii.Oamenii de ştiinţă ar putea detecta semnele care preced o explozie de raze gamma, însă dacă o astfel de explozie s-ar îndrepta spre Terra – deşi astronomii afirmă că şansele sunt aproape de zero – nimeni nu ar putea face nimic pentru a salva planeta noastră.Telescoapele NASA aflate pe orbită au detectat astfel de explozii preţ de mai bine de două decenii, zărind câte o explozie la câteva zile. Aceasta însă, ce a fost detectată pe 27 aprilie, a stabilit noi recorduri, se arată în patru studii noi publicate de curând în jurnalul Science. Studiile arată că explozia aceasta a lovit instrumentele NASA cu o energie de 5 ori mai mare decât cea a exploziei de pe locul 2, ce a fost înregistrată în 1999. Explozia a pornit de la o stea care avea masa de 20-30 de ori mai mare decât cea a Soarelui nostru, dar care era doar de câteva ori mai mare ca dimensiuni, astfel că avea o densitate incredibil de mare. Steaua a explodat într-un mod extrem de violent.În general, exploziile de raze gamma sunt „cele mai titanice explozii din univers”, explică astrofizicianul Rob Preece, unul dintre autorii noilor studii. Această explozie a fost atât de puternică, încât unele dintre instrumentele instalate pe telescoapele NASA au atins punctul maxim permis de echipament. Explozia a fost mult mai puternică şi a durat mai mult decât altele înregistrate până acum. „Eu o numesc «monstrul»”, a spus Preece. De altfel, unul din celelalte studii publicate acum, ce nu a fost scris de Preece, a folosit la rândul său cuvântul „monstru” în titlu, apelând la un vocabular neobişnuit în lumea ştiinţei.Unul din principalele motive pentru care explozia această a fost atât de luminoasă a fost faptul că, în comparaţie cu alte explozii, aceasta a fost destul de aproape de Terra. Majoritatea exploziilor zărite până acum erau la distanţe de două ori mai mari decât aceasta. Alte explozii ar putea fi la fel de mari, dar sunt mult mai departe de Terra, astfel că nu par aşa de luminoase când ajung în dreptul planetei noastre, explică autorii studiilor.Astronomii spun că este extrem de improbabil ca o explozie de raze gamma să aibă loc la noi în galaxie. Avi Loeb, un cercetător de la Harvard, afirmă că probabilitatea ca acest eveniment să aibă loc este mai mică de 1 la 10 milioane. Galaxia noastră nu conţine multe stele de tipul celora care se pretează la explozii cu raze gamma, explică Charles Dermer, un co-autor al studiilor publicate recent şi totodată astrofizician la U.S. Naval Research Laboratory. „Probabilitatea ca ceva periculos să aibă loc este aproape de zero”, spune Dermer.De asemenea, deoarece o explozie de raze gamma este concentrată la fel ca razele unei lanterne, ea trebuie să fie îndreptată spre noi pentru a fi periculoasă. „Fie este îndreptată spre noi, fie nu e. Dacă nu este, ok, civilizaţia supravieţuieşte şi poate vedem o supernova. Dacă e îndreptată spre noi, contează foarte mult cât de departe este de noi. Dacă este în braţul local al galaxiei noastre, asta este, am avut un parcurs bun până acum”, spune Preece.Unii specialişti teoretizează că o extincţie în masă ce a avut loc pe Terra acum 450 de milioane de ani a fost provocată de o explozia de raze gamma într-o regiune apropiată a galaxiei noastre, însă Dermer spune că acest lucru este improbabil.Exploziile de raze gamma nu pot fi văzute de pe suprafaţa Pământului deoarece atmosfera le obscurează şi pentru că majoritatea luminii emise de aceste explozii este într-un spectru ce nu poate fi văzut cu ochiul liber. De aceea, NASA are sateliţi care le caută.Această explozie a fost atât de luminoasă, încât telescoapele de pe Terra au văzut o iluminare bruscă în constelaţia Leu. Pentru oamenii de ştiinţă, acesta a fost un moment unic. „Acestea sunt explozii cu adevărat uluitoare”, afirmă Peter Michelson, un fizician de la Universitatea Stanford care este coordonatorul unuia din instrumentele de pe un telescop NASA. „Dacă vă plac artificiile, nu există ceva mai tare decât aceste explozii. În afară de însuşi Big Bang-ul, acestea sunt cele mai mari explozii”, spune Michelson. Explozia „face parte din ciclul naşterii şi al vieţii şi al morţii în univers”, mai spune Michelson. „Tu şi cu mine suntem făcuţi din elemente care vin dintr-o supernovă”, concluzionează cercetătorul. -
Pericolul impactului cu un asteroid, mult mai mare decât se credea
Când un asteroid de numai 20 metri în diametru a explodat deasupra oraşului rus Celiabinsk, rănind peste 1.000 de perosane, astronomii au spus că e vorba despre un eveniment rar. Dar, recent, alţi oameni de ştiinţă au sugerat, în urma unor noi studii, că în realitate Pământul este mult mai vulnerabil la ameninţarea unor asteroizi decât se credea. În două articole publicate în revista Nature, cercetătorii estimează că astfel de evenimente s-ar putea petrece relativ des – o dată la 10 sau 20 de ani. Aceste calcule vor ajuta la organizarea apărării la nivel planetar, prin identificarea asteroizilor periculoşi şi deturnarea lor, la nevoie – o metodă pentru care, însă, mai este nevoie de cercetări pentru a dezvolta tehnologiile necesare.
O comisie a ONU a studiat de asemenea problema, iar luna viitoare Adunarea Generală a ONU ar putea adopta două dintre recomandările acesteia, instituind o Reţea Internaţională de Avertizare asupra Asteroizilor, menită să ajute la împărtăşirea informaţiilor relevante între mai multe ţări; de asemenea, ONU ar putea cere agenţiilor spaţiale ale diferitelor ţări să pună la punct un plan de cooperare pentru dezvoltarea unor tehnologii de deturnare a asteroizilor.
Cercetările au dus până acum la identificarea a 95% dintre asteroizii mari din apropierea Pământului, cei care au cel puţin 1 km în diametru, şi niciunul dintre aceştia nu urmează să se ciocnească în viitorul apropiat cu Pământul.
Însă unii oameni de ştiinţă avertizează că un asteroid de 1 km nu e pur şi simplu „periculos”, ci poate să însemne de-a dreptul sfârşitul civilizaţiei umane, după cum spune Edward T. Lu, fost astronaut NASA şi director al B612 Foundation, o iniţiativă particulară ce urmăreşte lansarea unui telescop spaţial menit să detecteze şi asteroizi mai mici, căci şi asteroizi mult mai mici de 1 km pot produce dezastre la scară extinsă.
Un asteroid de 2-3 ori mai mare decât cel de la Celiabinsk a căzut în Siberia în 1908 şi se estimează că ar fi eliberat o cantitate de energie echivalentă cu 5-15 milioane de tone de TNT, culcând la pământ milioane de copaci.
Telescopul propus de B612, care se va numi Sentinel, ar urma să detecteze asteroizi de până la 90 metri în diametru, deşi ar putea găsi şi mulţi alţii mai mici. Dr. Lu spune că această misiune va costa 450 milioane USD pentru a opera timp de un deceniu.
Un asteroid de 90 m diametru ar fi echivalent cu 150 millioane de tone de TNT şi ar putea ucide 50 de milioane de oameni sau ar avea un impact devastator asupra economiei mondiale, timp de un secol sau două, crede dr. Lu. Conform descoperirilor astronomice, 10-20% dintre asteroizii din apropierea Terrei au această mărime.
Dar şi asteroizii mai mici ar putea fi detectaţi, prin alte sisteme: astronomii de la Universitatea din Hawaii dezvoltă acum telescoape care vor scana cerul în căutarea unor puncte luminoase care se deplasează cu repeziciune şi care ar putea indica apropiata cădere a unor asteroizi de mici dimensiuni, cum era cel de la Celiabinsk; sistemul va deveni operaţional în 2015.
-
Telescopul Kepler a descoperit 10 noi exoplanete potenţial locuibile
Echipa de experţi ai Agenţiei spaţiale americane (NASA), care prelucrează datele furnizate de telescopul Kepler, a identificat un număr record de 833 de posibile planete, dintre care zece sunt potenţial locuibile, relatează agenţia de presă RIA Novosti. Aceste noi date au fost prezentate cu ocazia unei conferinţe ştiinţifice dedicată rezultatelor activităţii Kepler, la Ames Research Center din Moffett Field, statul California.
Jason Rowe, de la Institutul de căutare a inteligenţei extraterestre, spune că din luna ianuarie numărul planetelor-candidat în banca de date Kepler, a crescut cu 29%, iar acum se ridică la 3.540.
Numărul de planete apropiate de mărimea Pământului (cu o raza de 1,25 mai mică decât cea terestră) a crescut cu 78% — la 674, iar numărul de planete cu raze mai mari decât a Terrei a crescut cu 33% — la 1.080. Zece din numărul de „planete-candidat” au o rază mai mică decât dublul razei terestre şi se află în „zona de viaţă” – adică la o astfel de distanţă de Soare încât pe suprafaţa lor poate fi apă în stare lichidă şi viaţă.
După analiza datelor, cea mai apropiată planetă de pământeni unde ar putea exista viaţă ar trebui să se afle la 15 de ani-lumină de sistemul nostru solar.
Experţii evocau anterior aproximativ 3.500 de planete, care într-un fel sau altul se apropie după parametrii lor de Pământ. Dintre acestea, cea mai apropiată de Terra se află la o distanţă de 12 ani lumină.
Aceste date noi NASA intervin în contextul în care experţii trag un semnal de alarmă, afirmând că în următoarele decenii este de aşteptat o înrăutăţire dramatică a condiţiilor de viaţă pe Terra, potrivit raportului anual al Grupului interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC), care vor fi publicate în primăvara anului 2014.ONU
„În secolul XXI, schimbările climatice nefavorabile asociate procesului de încălzire globală vor cauza declinul creşterii economice şi vor determina o creştere a numărului de cetăţeni săraci. La un moment dat, în unele regiuni cu temperaturi ridicate, în combinaţie cu un nivel ridicat de umiditate, va fi imposibilă orice tip de activitate umană. Aflarea în aer liber va fi mortală pentru viaţă”, se afirmă în acest raport, care a ajuns la dispoziţie presei şi din care agenţia de presă ITAR-TASS citează unele părţi.
În secolul XXI, potrivit oamenilor de ştiinţă, va creşte numărul de victime ale inundaţiilor, incendiilor forestiere, bolilor şi foametei. În mod deosebit vor fi afectate ţările sărace şi regiuni, care nu vor putea rezista în mod independent, fără ajutor internaţional, la efectele nocive ale încălzirii globale, spun experţii.
Experţii mai cred că reducerea teritoriilor favorabile unei vieţi normale va duce la conflicte militare şi că se va intensifica lupta pentru sursele de apă potabilă.
Proiectul acestui raport IPCC a fost trimis deja guvernelor statelor membre ale ONU. În lunile următoare, proiectul va fi modificat şi completat pe baza observaţiilor experţilor de la diferite organizaţii de cercetare, mai scrie agenţia de presă menţionată. -
Vom transforma planeta Marte într-o nouă casă pentru noi?
Oare am putea transforma planeta Marte cea rece şi neprimitoare într-un al doilea Pământ? În momentul de faţă, putem doar să vorbim despre acest lucru şi să visăm la el. Dar, peste relativ puţină vreme, vom ajunge acolo – pe Planeta Roşie – , iar peste alte câteva decenii, vom avea tehnologia necesară pentru a face din Marte o planetă mai locuibilă decât acum, extinzând astfel limitele civilizaţiei umane dincolo de planeta ei natală. Dar ce presupune această transformare? Şi ce vom face dacă vom descoperi că pe Marte există, totuşi, forme de viaţă? Asemenea întrebări importante se ridică atunci când vorbim despre colonizarea lumii marţiene şi va fi nevoie să ne gândim bine şi să dăm nişte răspunsuri înainte de a porni în aventura marţiană. Iată, ca punct de pornire, opiniile profesionale ale unui expert, astrobiologul NASA Chris McKay, care ne vor fi ghid în elaborarea unor scenarii privind Marea Prefacere Marţiană.
Într-un articol publicat recent, McKay, specialist în astrobiologie la Centrul de Cercetare Ames din cadrul NASA, discută semnificaţiile diferiţilor termeni utilizaţi pentru a desemna transformarea planetei Marte prin intervenţia umană şi metodele prin care ar putea fi realizată o astfel de prefacere spectaculoasă.
Unul dintre termenii vehiculaţi este terraformare – un cuvânt întâlnit în literatura şi cinematografia SF, desemnând o transformare radicală a unei alte planete pentru a o face asemănătoare cu Pământul. Scopul unei astfel de intervenţii este evident: crearea unui mediu asemănător cu cel terestru, care să permită pământenilor să supravieţuiască. Dar terraformarea presupune să nu ţinem seama în niciun fel de ceea ce ar putea exista pe Marte ca forme de viaţă. Sigur, la ora actuală nu ştim să existe pe Planeta Roşie ceva viu, dar cercetările aprofundate abia au început.
Pe lângă terraformare, există teoretic şi posibilitatea unei “restaurări” a planetei, pentru a resuscita biodiversitatea care eventual ar mai exista acolo – atâta câtă o fi – , poate comunităţi microbiene încă nedescoperite de noi, ce vor fi supravieţuit în habitate foarte restrânse, poate sub forma unor spori foarte rezistenţi, încă viabili şi care ar putea fi reactivaţi dacă vreodată condiţiile de pe Marte ar deveni mai puţin dure.
Chris McKay a propus utilizarea unui termen mai puţin “geocentric” decât terraformarea: ecosinteză planetară (care sună cât se poate de impresionant, ce-i drept), pentru a desemna procesul prin care s-ar putea crea, la suprafaţa Planetei Roşii, o biosferă stabilă şi diversă.
Ar fi însă crearea unei astfel de planete mai importantă şi mai valoroasă pentru noi decât păstrarea lumii marţiene aşa cum e ea acum, când oferă prilejul unor studii absolut unice?De la Planeta Roşie la o planetă verde
Dacă ne jucăm cu ideile, dezvoltând un prim scenariu, să zicem că necesităţi economice ne-ar obliga să luăm hotărârea de a ne extinde, de a ocupa încă o planetă. Cum ar decurge, în acest caz, ecosinteza planetară care ar face din Marte cea uscată şi îngheţată o planetă primitoare pentru om, albastră şi verde ca Terra, cu apă şi vegetaţie? Ar fi oare posibil? Să vedem ce spune expertul astrobiolog care ne ghidează în elaborarea acestui scenariu.
Primul pas ar fi modificarea atmosferei marţiene astfel încât planeta să devină mai umedă şi mai caldă. Marte a avut un trecut mult mai umed, în urmă cu 4 miliarde de ani ar fi existat chiar un ocean, iar cercetătorii sunt de acord că există încă apă, captivă în structura rocilor ce alcătuiesc planeta şi sub formă de gheaţă. La polii planetei se întind două mari calote glaciare, formate în cea mai mare parte din apă îngheţată. Această gheaţă trebuie topită, pentru a avea apă pe Marte; acest proces – Marea Topire, cum îl numeşte McKay – ar dura câteva secole.
Pentru ca gheaţa să se topească, e nevoie ca temperaturile să fie cu multe grade mai ridicate decât azi. Cum s-ar putea realiza încălzirea planetei? Aplicând ceea ce ştim despre Terra şi atmosfera ei: aşa-numitele gaze cu efect de seră contribuie la reţinerea căldurii. Ar putea fi introduse pe Marte gaze cu efect de seră foarte accentuat – precum clorofluorocarbonii (CFC) – care ar încălzi Planeta Roşie într-o oarecare măsură şi ar declanşa şi alte procese ce ar contribui în continuare la încălzire.Când am scris că scuturile de gheaţă de la polii marţieni sunt formate în cea mai mare parte din apă îngheţată, pariez că v-aţi întrebat din ce altceva ar mai fi putut fi formate: ei bine, ele au în componenţă – la suprafaţă, mai exact – dioxid de carbon îngheţat (gheaţă carbonică), care se formează datorită faptului că temperaturile sunt foarte joase (dioxidul de carbon îngheaţă la temperaturi mai mici de minus 78,5 grade Celsius). Deasupra acestei temperaturi, dioxidul de carbon ar sublima, adică ar trece din stare solidă (gheaţa carbonică) direct în stare gazoasă, starea în care se găseşte şi în atmosfera terestră. Dioxidul de carbon este şi el un gaz cu efect de seră, ceea ce ar duce mai departe procesul de încălzire, de topire a apei îngheţate şi de formare a unei atmosfere mai dense. Şi, în cele din urmă, pe Marte ar curge din nou râuri şi pâraie, ca în urmă cu miliarde de ani. Dar, dacă Marea Topire ar lua doar câteva secole, ar fi nevoie în schimb, conform predicţiilor astrobiologului, de aproximativ 100.000 de ani pentru ca forme de viaţă fotosintetizante, modificate genetice, să elibereze suficient oxigen pentru a aduce concentraţia acestuia în atmosfera marţiană la nivelul de pe Terra.
Oxigenul ar putea forma un strat de ozon (care este un compus cu molecula formată din 3 atomi de oxigen, spre deosebire de forma obişnuită a oxigenului, cea pe care o respirăm noi şi care are molecula formată din 2 atomi) care ar apăra planeta de excesul de radiaţii ultraviolete – aşa cum se întâmplă şi pe Terra – iar apărarea anti-UV ar putea fi amplificată prin descărcarea în atmosfera marţiană, în fiecare, an, a cca. 10 milioane de tone de oxisulfură de carbon, un gaz cu un miros sulfuros tare neplăcut şi care, pe Pământ, este emis în mod natural de vulcani (din fericire, se găseşte în atmosfera terestră în concentraţii prea mici pentru a ne deranja).
Vorbim, aşadar, de un proces bazat pe fotosinteză, care ar fi scenariul biologic prin care atmosfera marţiană ar putea fi îmbogăţită cu oxigen, reducându-se cantitatea de dioxid de carbon.
Alternativ, dacă ar putea fi puse la punct tehnologii non-biologice care să realizeze acelaşi lucru, atunci Marte ar putea avea o atmosferă respirabilă într-un timp mai scurt – poate 10.000 de ani. Primele ecosisteme cu aspect familiar care ar apărea ar fi cele de tundră – tundră alpină şi tundră polară – cu licheni, muşchi şi plante superioare mărunte; apoi, treptat, ar apărea şi forme de viaţă vegetale mai mari, chiar copaci, păduri…
Ar putea fi apoi introduse animale – nevertebrate precum râmele, care pe Pământ au un rol imens, îmbunătăţind structura solului – şi insecte: insectele polenizatoare ar ajuta la creşterea diversităţii vegetale.Dar dacă, totuşi, găsim viaţă pe Marte?
Ei bine, dacă vom descoperi pe Planeta Roşie microorganisme, atunci strategia va trebui să fie cu totul diferită: ar trebui să încercăm să restaurăm planeta, să-i refacem ecologia aşa cum era aceasta acum 4 miliarde de ani. Ar trebui să ne ferim să introducem forme de viaţă terestre, de orice fel, şi să ne mulţumim să dăm planetei apă şi atmosferă densă, pentru a amorsa evoluţia formelor ei de viaţă. Iar apoi, vom aştepta şi vom observa ce se întâmplă. Vom asista la ceva extraordinar: evoluţia vieţii pe o altă planetă decât a noastră, şi vom putea face comparaţii şi studii pe care acum nici nu ni le putem imagina în detaliu. “A reface diversitatea globală a vieţii pe Marte ar fi cea mai bună opţiune pentru Marte”, consideră McKay. “Totuşi, dacă viaţa de pe Marte este similară genetic cu cea de pe Terra sau dacă nu mai există pe Marte viaţă pe care să o resuscităm, atunci o planetă Marte forfotind de forme de viaţă terestre este a doua opţiune în ordinea preferinţelor.”
Nu toată lumea va fi de acord cu Chris McKay, dar cred că vom fi toţi de acord cu Ray Villard, autorul articolului citat, că este o decizie pe care, în cele din urmă, omenirea va trebui să şi-o asume şi care ne va pune în faţa celei dintâi “dileme extraterestre majore” din existenţa noastră. În calitatea noastră de cea mai avansată specie din Sistemul Solar, avem oare dreptul, se întreabă autorul, să decidem asupra destinului altor lumi?
Fiecare an ne apropie de momentul în care vom fi capabili, tehnologic, să întreprindem aceste acţiuni ce par azi citate dintr-un roman de anticipaţie: să dăm unei planete apă şi aer, să îi dăm – sau redăm – viaţă, să ne-o însuşim şi să o transformăm după gustul nostru…
Pare ceva măreţ şi înfricoşător în acelaşi timp, un fel de acţiune demiurgică plină de consecinţe greu de bănuit şi pentru care va trebui să ne asumăm răspunderea, cu bune şi cu rele, atunci când ne vom hotărî să pornim în aventură. -
Apocalipsa la dată fixă: 16 martie 2880
Anunţat şi dezminţit de nenumărate ori până acum, evenimentul catastrofal care ar duce la dispariţia vieţii pe Terra – eventual cu tot cu planeta – a fost din nou anunţat , de data acesta de către astronomi, ca fiind probabil la o dată surprinzător de exactă: 16 martie 2880. Oamenii de ştiinţă sunt cu ochii pe un asteroid aflat pe o traiectorie ce ar putea duce la ciocnirea lui cu Pământul la data menţionată. Asteroidul, numit 1950 DA, are un diametru de cca. 1 km şi se deplasează cu o viteză de 15 km pe secundă faţă de Terra.
Calculele efectuate până acum arată că ar fi posibil ca el să ajungă atât de aproape de Pământ, încât să se prăbuşească în Oceanul Atlantic, cu o viteză de aproape 50.000 km pe oră. Forţa impactului a fost estimată ca fiind echivalentă cu explozia a 44.800 tone de TNT. Probabilitatea impactului este de 0,3%, ceea ce reprezintă, totuşi, un risc cu 50% ori mai mare decât cel asociat cu orice alt asteroid cunoscut.
Descoperit la 23 februarie 1950, asteroidul a fost pierdut din vedere timp de o jumătate de secol, apoi observat din nou în anul 2000.
Dar oamenii de ştiinţă afirmă că omenirea nu are – şi nu va avea – motive de îngrijorare din această cauză: dacă va fi nevoie de devierea asteroidului 1950 DA, se va şti din timp acest lucru şi se va găsi o metodă simplă şi eficientă de a o face – de exemplu, acoperirea suprafeţei lui cu praf de cretă ori cărbune, sau cu mici sfere de sticlă, ceea ce va schimba reflectivitatea asteroidului şi va face ca presiunea exercitată de radiaţia solară să îl devieze de la cursul său, ferind Pământul de impact.
În prezent, NASA monitorizează 1.400 de asteroizi potenţial periculoşi, care ar putea trece la o distanţă mică de Pământ în viitor. Specialiştii lucrează la dezvoltarea unui dispozitiv spaţial cu senzori de infraroşii – Near Earth Object Camera (NEOCam) – care ar putea îmbunătăţi capacitatea de supraveghere a asteroizilor. Acest dispozitiv ar urma să fie lansat în spaţiu şi poziţionat la o depărtare de 4 ori mai mare decât distanţa dintre Pământ şi Lună, de unde ar putea observa în mod foarte eficient mişcările asteroizilor. -
Premieră mondială: un fragment de cometă, descoperit pe Pământ
Cercetătorii sud-africani au identificat în premieră mondială resturile unei comete care a explodat deasupra Egiptului, la intrarea în atmosfera terestră, în urmă cu 28 milioane de ani, a anunţat marţi Universitatea Witwatersrand (Wits) din Johannesburg, informează AFP. Distrugând orice formă de viaţă în jurul zonei de impact, explozia a încălzit nisipul până la temperatura de 2.000°C, provocând formarea unei cantităţi impresionante de sticlă de siliciu galbenă, dispersată pe o suprafaţă de 6.000 de kilometri pătraţi în Sahara.
Piesa centrală dintr-o broşă a faraonului Tutankhamon, reprezentând un scorpion, a fost fasonată din acest tip de sticlă.Analizând o misterioasă piatră neagră găsită în 1996 de un geolog egiptean în interiorul unei bucăţi de sticlă de siliciu, cercetătorii sud-africani sunt convinşi că au descoperit “primul exemplar cunoscut dintr-un nucleu de cometă, nu doar un tip neobişnuit de meteorit”. “Este vorba de prima dovadă a faptului că o cometă a intrat în atmosfera terestră şi a explodat”, se afirmă în comunicatul emis de universitatea sud-africană.
Piatra de 30 de grame are “o compoziţie extraterestră”. “Dacă o comparăm cu meteoriţii, care conţin doar 3% carbon, aceasta conţine 65% carbon”, a explicat profesorul Jan Krammers de la departamentul de Geologie de la Universitatea din Johannesburg (UJ).
Explozia de atunci a produs şi diamante microscopice. Diamantele sunt constituite din carbon supus unor temperaturi şi presiuni extreme.
“Cometele ne vizitează în continuare cerul, ele sunt bulgări de zăpadă murdară, de gheaţă amestecată cu praf, dar niciodată până acum în istorie materialul provenind de la o cometă nu a fost găsit pe Terra”, a spus profesorul David Block, coordonatorul Laboratorului de analiză a prafului cosmic de la Universitatea Wits.Până la această descoperire, oamenii de ştiinţă au identificat doar praful bogat în carbon în gheaţa din Antarctica şi particule de praf microscopice în atmosfera terestră înaltă. “NASA şi ESA au cheltuit miliarde de dolari pentru a recolta câteva miligrame de material dintr-o cometă şi să le aducă pe Terra, iar, acum, avem o abordare nouă pentru a studia acest material fără a cheltui miliarde de dolari pentru a merge în spaţiu să le căutăm”, a spus profesorul Kramers.
-
Luna ar putea fi un “cadou” din partea planetei Venus
Luna, satelitul natural al Pământului, ar putea fi un “cadou” primit de planeta noastră din partea lui Venus, planetă care ar fi avut la un moment dat în istoria ei un satelit, dar l-ar pierdut, conform unei noi teorii, informează SPACE.com. Această teorie susţine că gravitaţia Pământului a capturat satelitul rătăcitor pierdut de Venus.
Această idee contrastează cu teoria general acceptată de majoritatea astronomilor care susţin că Luna s-a format în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, în urma ciocnirii dintre Pământ şi o planetă mai mică. Ipoteza acestui impact gigantic are însă şi puncte slabe, la fel ca mai toate teoriile despre formarea satelitului nostru natural ce au fost aduse în discuţie cu ocazia conferinţei “Originea Lunii”, organizată de Royal Society din Londra.
“Cred că o informaţie cheie pentru a înţelege Luna este aceea că Venus nu are niciun satelit natural şi, cu siguranţă, trebuie să studiem mai mult această planetă”, a comentat Dave Stevenson, profesor de ştiinţe planetare la Institutul Tehnologic din California, cel care a adus în discuţie această ipoteză surprinzătoare privind originea Lunii. Stevenson a precizat că iniţial era adeptul teoriei general acceptate, cea privind impactul dintre Pământ şi o altă planetă, dar această teorie nu poate răspunde tuturor întrebărilor.
Teoria “capturării Lunii” presupune că Pământul şi-a folosit atracţia gravitaţională pentru a atrage pe orbită un corp spaţial preformat, transformându-l într-un satelit. O problemă pentru această teorie este faptul că, din punct de vedere geochimic, compoziţia Lunii este foarte asemănătoare cu cea a Pământului. Analizele rocilor lunare aduse pe Pământ prin misiunile Apollo, ale NASA, au demonstrat că rocile selenare au o compoziţie izotopică foarte similară cu cele de pe Pământ.
Recunoscând această dificultate a noii teorii, Alex Halliday, profesor la Oxford University, remarcă totuşi unele părţi interesante ale noii idei. “Motivul pentru care această teorie este interesantă este că Pământul şi Venus sunt foarte asemănătoare. Cele două planete au o masă similară şi foarte mulţi planetologi sunt de părere că aceste planete s-au format într-un mod similar. Deci, în condiţiile în care Pământul şi Venus sunt nişte planete surori, de ce Pământul are un satelit natural, iar Venus nu are?”, se întreabă el. Teoria lui Stevenson răspunde acestei întrebări, remarcă Halliday.
Teoria capturării se va confrunta cu problema explicării similarităţilor geochimice dintre Pământ şi Lună, recunoaşte la rândul său Stevenson. Însă dacă oamenii de ştiinţă vor putea analiza roci de pe Venus şi dacă şi acestea se vor dovedi foarte similare cu cele de pe Pământ, atunci acest lucru ar reprezenta un argument în favoarea teoriei lui Stevenson.
“Nu putem înţelege planetele telurice dacă nu o înţelegem pe Venus şi, pentru moment, nu ştim nimic despre caracteristicile izotopilor de pe Venus. De asemenea, sunt de părere că, pentru a testa felul în care înţelegem originea Lunii, trebuie să aflăm şi dacă nu cumva Venus nu a avut şi ea o lună”, a susţinut Stevenson.
Dacă planeta Venus a avut în primă instanţă o lună pe care apoi a pierdut-o, care este explicaţia naşterii acestei luni în primă instanţă? Spre deosebire de cazul Pământului, formarea unei luni în jurul planetei Venus s-ar fi produs mult mai devreme, la puţin timp după naşterea sistemului solar, conform lui Stevenson.
Revenim astfel la teoriile despre formarea Lunii şi încercăm să le aplicăm la cazul lui Venus. Această planetă ar fi putut să se aleagă cu un satelit după un impact catastrofal produs mult mai devreme, iar apoi şi-ar fi pierdut satelitul fie în urma unei alte coliziuni care a aruncat-o de pe orbită, fie în urma evadării de sub influenţa gravitaţională venusiană. Această ultimă variantă presupune trecerea unui obiect astronomic mare prin apropierea planetei Venus, obiect care a expulzat satelitul de pe orbita sa obişnuită.
Sean Solomon, directorul Observatorului Lamont-Doherty, aparţinând Universităţii Columbia, reaminteşte că, până la obţinerea unor dovezi clare, toate scenariile cu privire la originea Lunii rămân deschise, inclusiv această ultimă teorie despre satelitul pierdut de planeta Venus.
“Chiar şi în cazul teoriei producerii unui impact catastrofal, nu cunoaştem originea obiectului de impact. Ar fi putut fi o protoplanetă, ar fi putut fi o altă lună sau un alt obiect smuls din câmpul gravitaţional al planetei sale de origine, sau ar putea să fie vorba despre un asteroid extraordinar de mare. Toate aceste scenarii sunt încă deschise”, a concluzionat el.
-
Apă pe Marte: Curiosity a descoperit un “potop” de dovezi
În trecutul geologic al planetei Marte exista apă din abundenţă, conform dovezilor identificate de roverul robotizat Curiosity care explorează autonom Planeta Roşie de la asolizarea sa în Craterul Gale în august 2012, informează SPACE.com.
Dovezile cu privire la existenţa apei în trecutul planetei Marte au fost prezentate la Londra, în cadrul European Planetary Science Congress, eveniment desfăşurat în perioada 8—13 septembrie. Dovezile sunt adunate de Curiosity în perioada august 2012—iulie 2013, înainte de a începe escaladarea Muntelui Sharp.
“Acum ştim că la suprafaţa planetei Marte se afla un mediu locuibil unde apa era suficient de bună pentru a putea fi băută”, a precizat Melissa Rice de la California Institute of Technology din Pasadena, după ce a prezentat o serie de imagini obţinute de Curiosity cu ajutorul instrumentului său Mastcam.
Ea a mai vorbit şi despre rocile studiate de Curiosity în urmă cu câteva luni, roci care prezintă dovezi că pe planeta Marte ar fi putut exista viaţă microbiană. “Cunoaştem faptul că (pe Marte) era un mediu locuibil atunci când s-au format aceste roci, mediu ce a persistat o bună perioadă şi după aceea—nu ştim când—dar în jurul acestor roci curgea apă, apă ce a lăsat în urma sa sulfat de calciu. După părerea mea este vorba de cel puţin două perioade umede majore în trecutul planetei Marte”, a precizat Melissa Rice.
Una dintre rocile menţionate de Rice este un argilit (rocă rezultată din recristalizarea argilei) în care Curiosity a forat. În interiorul acestei roci oamenii de ştiinţă au identificat minerale de lut ce au fost fie formate în, fie substanţial alterate de apă, pe Marte.
În plus, pentru ca mediul pe Marte să fi fost propice vieţii, această apă ar fi trebuit să fie neutră, şi nu extrem de acidă aşa cum indicau urmele de apă descoperite încă din 2004 de roverele gemene Spirit şi Opportunity, ce aparţin tot NASA.
“Este uluitor că am găsit un argilit”, comentează şi Aileen Yingst, membru al echipei de cercetare din cadrul misiunii lui Curiosity, de la Institutul de Ştiinţe Planetare din Tucson, Arizona. “Argilitul prezintă nişte granule foarte fine în interiorul rocii—granule care s-au sedimentat foarte încet. Pe Pământ acest proces se produce sub influenţa vântului sau a apei, iar noi suntem de părere că pe Marte a fost probabil apa”, a adăugat el.
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că argilitul format într-un loc în care apa era calmă, probabil un lac, ar fi fost un loc ideal pentru supravieţuirea şi reproducerea unor organisme microbiene. “Dacă eşti un microb care încearcă să supravieţuiască, probabil că ai prefera o întindere de apă calmă. Este un mediu excelent pentru proliferarea microbilor”, a explicat Yingst.
O altă rocă ce s-a bucurat de foarte multă atenţie la această conferinţă este, evident, Tintina, un mic cristal de rocă peste care a trecut roverul Curiosity şi l-a spart. Micuţa rocă are un interior de un alb lăptos, o dovadă clară a prezenţei mineralelor hidratate care s-au format sub acţiunea apei în urmă cu miliarde de ani.
Dovezi încă şi mai clare ale trecutului umed al planetei Marte vin de la descoperirea venelor de sulfat de calciu—fisuri în rocile de suprafaţă care, odată analizate cu instrumentul cu laser ChemCam, cu care este dotat roverul Curiosity, s-a demonstrat că au în componenţă sulfat.
“Dacă există astfel de vene, atunci a existat şi apă”, a subliniat Yingst.
Un argument în plus în favoarea existenţei apei sunt şi vechile aluviuni purtate de râuri. O astfel de zonă cu aluviuni, studiată de Curiosity este Shaler—o mică depresiune din apropierea zonei de asolizare denumite Yellowknife Bay.
Shaler este un exemplu de stratificare încrucişată ce cuprinde straturi de sedimente subţiri şi înclinate. Formaţiuni asemănătoare lui Shaler sunt foarte comune pe Pământ, fiind formate de râuri. Apele învolburate generează “dune” în albia râului, dune care migrează apoi încet în direcţia curentului de apă.
Curiosity a identificat urme ale acestui proces migraţional, conform cercetătorilor. “Aluviunile de acolo sunt compuse din pietricele ce sunt prea mari şi grele pentru a fi ridicate şi transportate de vânt. Deci singura modalitate în care ar putea fi să apară aceste dune este dacă materialul sedimentar a fost transportat de apă”, explică un alt membru al echipei Curiosity, Sanjeev Gupta de la Imperial College London.
“Iar aceste formaţiuni arată exact precum cele pe care le-am observat pe Pământ, formate de vechile râuri. Putem susţine cu certitudine că aceste formaţiuni reprezintă dovezi clare ale existenţei unor cursuri de apă”, a mai adăugat Sanjeev Gupta.
În prezent Curiosity se află pe lungul drum spre Muntele Sharp, care se înalţă până la altitudinea de 5,5 kilometri din centrul Craterului Gale. Roverul autonom ce cântăreşte 1 tonă ar putea ajunge la baza acestui munte în luna mai sau iunie a anului viitor. În etapa următoare a misiunii sale, Curiosity va escalada o pantă mai puţin abruptă a muntelui, studiind dispunerea şi chimia rocilor pe lângă care va trece. Un alt obiectiv este de a analiza rocile care conţin minerale de argilă şi de sulfat de la baza muntelui. -
Peste 200.000 de persoane sunt gata să plece definitiv pe Marte
Peste 200.000 de persoane din 140 de ţări au cerut să facă parte dintr-un eventual grup de primi colonişti pe planeta Marte, pentru o călătorie fără întoarcere, a anunţat compania Mars-One, aflată la originea acestui proiect, relatează AFP.
În total, 202.586 de persoane s-au înscris pentru a face parte din acest eventual prim val de colonişti, indică un comunicat al societăţii olandeze, care a lansat în aprilie 2013 un apel la candidaturi pentru o călătorie de şapte luni, doar dus, către Marte, ce ar urma să fie organizată în 2023.
Cei mai numeroşi candidaţi provin din SUA (24%), India (10%), China (6%) şi Brazilia (5%), însă şi din Marea Britanie, Canada, Rusia, Mexic, Filipine, Spania, Columbia, Argentina, Australia, Franţa, Turcia, Chile, Ucraina, Peru, Germania, Italia şi Polonia.
Selecţia candidaţilor va fi organizată în trei etape, în următorii doi ani, precizează Mars-One. „Până în 2015, între şase şi zece echipe de câte patru persoane vor fi supuse unui antrenament complet” înainte ca „una din aceste echipe să devină, în 2023, cea a primilor oameni care vor ateriza pe Marte şi vor locui acolo pentru tot restul vieţii”, explică această companie.
Proiectul, care costă şase miliarde de dolari, potrivit Mars-One, este privit cu scepticism, însă a primit, cu toate acestea, sprijinul laureatului olandez la Premiul Nobel pentru fizică din 1999, Gerard ‘t Hooft.
Până acum, spre Marte au fost lansate doar misiuni robotice, toate organizate cu succes de NASA, dar SUA sunt determinate să trimită astronauţi pe Planeta Roşie în următorii 20 de ani, a indicat agenţia americană în mai.
Proiectul Mars-One este supus multor obstacole. În afară de incapacitatea de a reveni pe Terra, astronauţii vor trebui să trăiască în mici habitate, să găsească apă, să-şi producă propriul oxigen şi să-şi cultive hrana, în condiţiile în care Marte este un vast deşert, unde atmosfera este constituită în principal din dioxid de carbon, iar temperatura medie este de -63 de grade Celsius.
De asemenea, astronauţii vor trebui să suporte radiaţii cosmice periculoase în timpul călătoriei.
În plus, nu există încă o navă care să poată transporta voluntarii, recunoaşte Mars-One.