word-monitor

Tag: creier

  • Cum afectează sărăcia creierul unui om?

    „Lăţimea de bandă mentală” este finită. De altfel, e probabil să fi avut parte de o experienţă care să vă fi confirmat acest lucru (chiar dacă nu l-aţi perceput folosind aceşti termeni). Spre exemplu, atunci vă concentraţi să rezolvaţi o problemă, precum un computer stricat, e mai probabil să ignoraţi alte sarcini, cum ar fi să vă amintiţi să scoateţi câinele la plimbare sau să luaţi copilul de la şcoală. Acesta este motivul pentru care persoanele care folosesc telefonul mobil la volan sunt şoferi mai slabi, iar controlorii de trafic aerian care se concentrează să prevină o ciocnire în aer sunt mai predispuşi să ignore alte avioane.

    Aşadar, capacitatea cognitivă este o resursă limitată.

    Descoperirea limitei „lăţimii de bandă” mentale ar putea schimba în mod fundamental modul în care ne gândim la sărăcie. O echipă de cercetători a publicat un studiu revoluţionar în ediţia de astăzi a jurnalului Science în care concluzionează că sărăcia impune o încărcare cognitivă atât de mare asupra săracilor, încât aceştia nu mai au suficientă lăţime de bandă încât să facă multe dintre lucrurile care le-ar permite să iasă din sărăcie, cum ar fi să meargă la cursuri de noapte, să caute o slujbă nouă sau chiar să-şi amintească să plătească facturile la timp.

    Într-o serie de experimente efectuate de cercetători de la Universităţile Princeton, Harvard şi de Warwick, oamenii cu venituri reduse care au fost stimulaţi să se gândească la problemele lor financiare au obţinut rezultate slabe în mai multe teste de cogniţie, fiind apăsaţi de o încărcare cognitivă echivalentă cu ratarea unei nopţi de somn. Spus cu alte cuvinte, sărăcia a impus o povară mentală echivalentă cu pierderea a 13 puncte de IQ, adică o diferenţă cognitivă similară celeia observate între adulţii normali şi alcoolicii cronici.

    Descoperirea oferă noi argumente împotriva teoriei care susţine că oamenii săraci, prin propria lor slăbiciune, sunt responsabili pentru propria lor sărăcie – sau că ar trebui să fie în stare să iasă din sărăcie prin propriile lor eforturi. Această cercetare sugerează că sărăcia face mai dificilă aplicarea unor abilităţi fundamentale. A fi sărac, scriu autorii studiului, înseamnă „a nu gestiona doar o lipsă a banilor, ci a gestiona totodată o reducere a resurselor cognitive”.

    Acest lucru explică de ce, spre exemplu, oamenii săraci care nu se descurcă cu banii pot avea totodată probleme în a fi părinţi bune. Cele două probleme au o legătură. „Este aceeaşi lăţime de bandă”, spune Eldar Shafir, un cercetător de la Princeton şi totodată unul dintre autorii studiului, alături de Anandi Mani, Sendhil Mullainathan şi Jiaying Zhao. Oamenii săraci trăiesc într-o stare constantă de sărăcie (în cazul acesta, o sărăcie a lăţimii de bandă mentale), un mediu foarte dificil.

    Evenimentul descris de Shafir şi colegii săi nu este acelaşi lucru cu stresul. Sărăcia impune o altă dificultate asupra oamenilor ce îi afectează chiar şi atunci când markerii biologici ai stresului (cum ar fi un puls accelerat şi un nivel mare al tensiunii arteriale) nu sunt prezenţi. De altfel, în cantităţi mici, stresul ne poate afecta în mod pozitiv. Spre exemplu, un atlet stresat poate obţine rezultate mai bune. Stresul urmează o curbă clasică – puţin stres ne poate ajuta, dar dincolo de un punct, prea mult stres ne afectează.

    Lăţimea de bandă cognitivă nu funcţionează în acelaşi mod. Pentru a o studia, cercetătorii au efectuat două seturi de experimente. În primul experiment, aproximativ 400 de persoane alese aleatoriu dintr-un mall din New Jersey au fost întrebate cum ar reacţiona într-un scenariu în care automobilul lor ar avea nevoie de reparaţii în valoare de 150 de dolari sau de 1.500 de dolari. Ar plăti reparaţiile în totalitate, ar lua un împrumut sau ar amâna efectuarea lor? Cum ar lua această decizie? Participanţii la studiu aveau venituri anuale cuprinse între 20.000 de dolari şi 70.000 de dolari.

    Înainte să răspundă, subiecţii au completat o serie de teste clasice (cum ar fi identificarea unor secvenţe de forme şi numere) ce măsoară funcţia cognitivă şi inteligenţa fluidă. În scenariul mai uşor, în care reparaţiile costau doar 150 de dolari, subiecţii clasificaţi drept „săraci” şi „bogaţi” obţineau rezultate similare în aceste teste cognitive. În schimb, în scenariul cu reparaţiile de 1.500 de dolari, persoanele sărace obţineau note mult mai mici în testele cognitive. Simplul fapt că aceşti oameni au fost rugaţi să se gândească la dificultăţi financiare a făcut ca lăţimea de bandă cognitivă să le fie afectată. „Iar aceşti oameni nu sunt oameni ce trăiesc în sărăcie abjectă, ci doar oameni normali care mergeau la mall în ziua aceea”, a comentat Shafir.

    Persoanele „bogate” din studiu nu înregistrau aceste dificultăţi. Într-un al doilea experiment, cercetătorii au obţinut rezultate similare atunci când lucrau cu un grup de agricultori din India ce au parte de un ciclu natural anual de sărăcie şi de bogaţie. Aceşti fermieri primesc 60% din venitul lor anual într-o sumă fixă după recoltarea trestiei de zahăr. Înainte de recoltare, ei sunt săraci. După recoltare, pentru o perioadă scurtă, nu sunt săraci. Cercetătorii au descoperit că în starea de sărăcie pre-recoltă, agricultorii manifestau aceeaşi „sărăcie de lăţime de bandă cognitivă” observată în studiul efectuat în New Jersey.

    Design-ul acestor experimente nu este inovator, ceea ce face cu atât mai surprinzător faptul că până acum ştiinţa nu a înţeles această legătură între cogniţie şi sărăcie. „Acest proiect nu conţine nimic nou, nicio tehnologie neştiută până acum, e un studiu care ar fi putut fi efectuat acum câţiva ani”, spune Shafir. Acest studiu este însă rezultatul unui domeniu relativ nou, economia comportamentală. În trecut, psihologii cognitivi studiau foarte rar diferenţele înregistrate între diferitele populaţii socio-economice („un creier este un creier, un cap este un cap”, sintetizează Shafir atitudinea acestora). Între timp, alte domenii psihologice şi economice studiau diferenţele între populaţii, dar nu la nivel de cogniţie.

    Acum că aceste perspective au fost reunite, rezultatele oferă implicaţii enorme asupra modului în care percepem sărăcia şi asupra modului în care sunt proiectate programele ce adresează acest flagel social. Soluţiile care fac viaţa mai uşoară oamenilor săraci nu le schimbă doar perspectivele financiare. Atunci când o persoană săracă primeşte o sumă de bani în fiecare vineri, acest lucru nu elimină doar grijile financiare. „Când facem asta, eliberăm totodată nişte lăţime de bandă cognitivă”, explică Shafir. Cei ce elaborează politici tind să evalueze succesul programelor de asistenţă financiară destinate săracilor prin măsurarea modului în care acestea afectează finanţele persoanelor sărace. „Lucrul interesant la această perspectivă este că studiul nostru sugerează că atunci când îţi fac aspectul financiar mai uşor, dacă îţi ofer mai multă lăţime de bandă cognitivă, ce ar trebui să analizez de fapt este cum te descurci în viaţă per total. Poate devii un părinte mai bun, sau poate iei medicamentele prescrise de doctor la timp”, explică Shafir.

    Lăţimea de bandă cognitivă limitată ce este creată de sărăcie are un efect direct asupra controlului cognitiv şi asupra inteligenţei fluide de care avem nevoie pentru multe sarcini din viaţa de zi cu zi. „Atunci când lăţimea de bandă este încărcată, ca în cazul săracilor, este mai probabil să nu observi lucruri, să nu opui rezistenţă lucrurilor la care ar trebui să opui rezistenţă, e mai probabil să uiţi lucruri, o să fii mai puţin răbdător, mai puţin atent cu copiii tăi când vin de la şcoală”, explică Shafir.

    La nivel macro, acest lucru înseamnă că recesiunea a dus la pierderea unei cantităţi uriaşe de abilitate cognitivă. Milioane de persoane au mai puţină lăţime de bandă cognitivă pentru a oferi copiilor lor sau pentru a respecta indicaţiile doctorilor.

    Pentru viitor, această descoperire înseamnă că programele anti-sărăcie ar putea avea beneficii enorme nerecunoscute până acum: oferirea de ajutor oamenilor pentru a deveni mai siguri din punct de vedere financiar face totodată ca aceştia să beneficieze de resurse cognitive care le permit să aibă succes în numeroase alte domenii.

    Cercetătorii se îngrijorează ca descoperirea lor să nu fie înţeleasă greşit, iar oamenii să creadă că faptul că a trăi în sărăcie duce la pierderea a 13 puncte de IQ înseamnă că oamenii cu IQ mai mic ajung să fie săraci. „Ne îngrijorează posibilitatea asta. Toate datele noastre arată opusul, de fapt. Nu este vorba despre oameni săraci, ci este vorba despre oamenii care se întâmplă să trăiască în sărăcie. Toate datele sugerează că nu este vorba de persoane, ci de contextul în care trăiesc”, a concluzionat Shafir.

  • Cacaua stimulează creierul

    Consumul de cacao ameliorează circulaţia sanguină în creier şi, în acelaşi timp, aporturile energetice. Specialiştii citaţi de passionsante.be vorbesc despre „cuplare neurovasculară”.

    Pentru a funcţiona corect, creierul trebuie să fie alimentat constant, îndeosebi cu oxigen şi zahăr (glucoză). Când activitatea cerebrală este mai intensă şi fluxul sanguin creşte pentru ca „maşina” să funcţioneze optim. Uneori acest proces este perturbat, iar tulburările circulaţiei sanguine cerebrale pot duce la deficienţe severe, cum ar fi demenţa senilă.

    O echipă de cercetători de la Universitatea Harvard (Boston) a vrut să testeze efectul flavanolilor (antioxidanţi) din cacao în acest context. Au fost alcătuite două grupe de persoane de peste 65 de ani, cu probleme ale circulaţiei sanguine cerebrale. Timp de o lună, o grupă a băut în fiecare zi două ceşti de cacao îmbogăţită cu flavanoli şi cealaltă, aceeaşi cantitate, însă „sărăcită” în flavanoizi.

    Rezultatul a fost că, la ambele grupe, debitul sanguin (cuplarea neurovasculară) s-a întărit, ducând la performanţe mai bune la testele de memorie. Acest lucru înseamnă că flavanolii – cunoscuţi de altfel pentru efectele pozitive asupra sistemului cardiovascular – nu sunt elemente determinante şi că există un alt compus. În stadiul actual însă cercetătorii nu ştiu care ar putea fi acela (sau acelea), încheie passionsante.be.

  • Incursiune în creierul unui zombi

    Incursiune în creierul unui zombi

    De-a lungul timpului, zombi, aceşti morţi reanimaţi cu aspect grotesc şi mers poticnit, care mormăie absenţi în căutarea următoarei victime pentru a-i mânca creierul, au pătruns adânc în cultura populară, fiind subiectul a numeroase filme şi bifând apariţii în jocuri video, romane, videoclipuri muzicale şi devenind unele dintre cele mai iubite personaje din serile de Halloween.
    Toate acestea au dus la apariţia inevitabilă a întrebării: Dacă ar exista zombi, ce s-ar produce în creierul acestor morţi vii?
    Pornind de la caracteristicile fictive ale acestor monştri, aşa cum sunt ele reprezentate în cultura pop, câţiva neurologi proeminenţi au luat în serios această întrebare şi au încercat să-i găsească răspuns, conform unui material publicat de LiveScience.
    Neurologul Bradley Voytek, de la Universitatea California din San Diego şi Tim Verstynen, de la Universitatea Carnegie Mellon, se declară nişte fani avizi ai filmelor cu zombi. Pe vremea când erau colegi de şcoală se uitau împreună la filme cu zombi şi se întrebau de ce un zombi se comportă… ca un zombi.
    „Am început prin a ne da cu părerea, în glumă, despre cum ar arăta creierul unui zombi, iar de aici lucrurile au luat amploare”, a declarat Voytek. El a precizat că studiul făcut alături de Verstynen cu privire la neurologia creierului de zombi are rolul de a-i ajuta pe oameni să afle mai multe despre organul gândirii.
    În general vorbind, zombi se împart în două categorii. Ei pot fi zombi lenţi (ca în filmul „Dawn of the Dead”) sau pot fi nişte zombi rapizi, de-a dreptul atletici, aşa cum sunt cei din ultimul film al lui Brad Pitt, „World War Z”.
    Zombi lenţi se mişcă într-o manieră necoordonată şi nu pot, spre exemplu, să facă lucruri simple dar care necesită un anumit nivel de coordonare, aşa cum ar fi deschiderea uşilor. Acest lucru sugerează că au o problemă la cerebel, după cum remarcă Voytek. Această regiune a creierului aflată în spatele cutiei craniene, ce mai poartă şi denumirea de „creier mic”, îndeplineşte un rol extrem de important în coordonarea mişcărilor. Sarcini aparent simple, aşa cum ar fi ridicarea unui bănuţ de pe jos, sunt de fapt extrem de dificile, conform lui Voytek. „Spre exemplu, nu am reuşit încă să dezvoltăm roboţi care să facă gesturi aparent atât de simple”, a susţinut el.
    Toţi zombi, inclusiv cei rapizi, par să aibă probleme serioase de memorie şi nu dispun de mobilitatea de a conlucra în grupuri. „Zombi nu au niciun fel de abilităţi sociale”, a punctat Voytek.
    De asemenea, zombi nu dispun nici de control cognitiv – plăcerile lor sunt imediate – nu-şi pot amâna o plăcere imediată pentru una ulterioară mai mare şi astfel sunt mânaţi doar de nevoia de a se înfrupta cât mai curând, de obicei, din carnea caldă a actorilor din rolurile secundare ale filmelor de gen. Aceste simptome sugerează faptul că nici lobii frontali ai creierului lor nu funcţionează prea bine. În cadrul unor studii desfăşurate pe animale, secţionarea conexiunilor spre lobii frontali a provocat o serie de probleme similare, a mai precizat Voytek.
    Apoi se mai pune şi problema comunicării dintre zombi, sau mai bine spus a absenţei acesteia. Voytek şi Verstynen au realizat un material video educaţional în care au „diagnosticat” zombi cu o afecţiune denumită afazia Wernicke, care apare în urma afectării conexiunilor dintre lobii temporali şi cei parietali, caracterizată prin incapacitatea de a înţelege.
    Pe de altă parte, oricâte probleme neurologice ar avea, zombi au un mare atu: au un simţ al mirosului excelent, cu mult peste simţul olfactiv caracteristic oamenilor şi pot mirosi fiinţele vii de la distanţe foarte mari. Într-o scenă celebră din serialul „Walking Dead”, protagoniştii se freacă pe corp şi haine cu organele unor zombi morţi pentru ca zombi „vii” să nu-i poată mirosi.
    Prin comparaţie, un om sănătos are un simţ al mirosului foarte slab. Există însă studii care indică faptul că oamenii pot detecta foarte bine mirosuri dacă se concentrează exclusiv asupra acestei sarcini. Într-un astfel de studiu, studenţi legaţi la ochi de la Universitatea California din Berkeley, au reuşit să găsească bucăţele de ciocolată presărate prin iarbă, doar cu ajutorul nasului. În consecinţă, abilitatea principală a unui zombi, aceea de a recunoaşte prin miros un om sănătos faţă de cadavrele în descompunere este „cu siguranţă plauzibilă”, conform lui Voytek.
    Toate aceste teorii despre neurologia nemorţilor sunt simple speculaţii. Ce-ar fi însă dacă ar exista cu adevărat zombi? Conceptul de zombi îşi are rădăcinile în cultura vodoo haitiană, în care preoţii vodoo pot sintetiza o pulbere care are proprietatea de a-i transforma pe oameni în morţi vii. Un compus activ din această pulbere este o neurotoxină extrasă de la peştele balon care este capabilă să-i menţină pe oameni într-o stare de animaţie suspendată (închiderea proceselor vitale şi repornirea acestora). Autorităţile haitiene chiar au interzis practicarea „zombificării”.
    Lumea animalelor are şi ea propriile poveşti de groază cu zombi
    Există o specie de viespe care atacă gândacii, injectându-i cu venin dar fără a-i ucide. Gândacul sunt menţinuţi într-o stare de animaţie suspendată iar viespea îl trage până în cuibul ei şi îşi depune ouăle în abdomenul gândacului. Când noua generaţie de viespi eclozează, gândacii sunt mâncaţi de larve din interior spre exterior, până la eliberarea larvelor. „Zombificarea” gândacului împiedică apariţia procesului natural de descompunere şi asigură hrană proaspătă pentru larvele care au ieşit din ou.
    Însă atunci când vine vorba despre monştri pe jumătate putreziţi, mâncători de oameni şi care nu pot fi ucişi decât prin împuşcare în cap, fenomenul zombi rămâne, din fericire, bine ancorat în ficţiune. „Nu există niciun fel de afecţiune sau de traumă a creierului care să transforme oamenii în zombi”, ne asigură Voytek.

  • Cele două creiere ale dinozaurilor: povestea şi noile descoperiri

    Cele două creiere ale dinozaurilor: povestea şi noile descoperiri

    Unul dintre cei mai vestiţi paleontologi ai lumii, un american numit Othniel Charles Marsh, descoperitor a zeci de specii fosile, a observat, la un moment dat, la scheletele unor dinozauri, o anumită particularitate a coloanei vertebrale, care l-a intrigat. Studiindu-o, a emis ideea fascinantă că aceşti dinozauri ar fi avut, în afară de creierul din cap, specific tuturor vertebratelor, un „al doilea creier”, ce asigura coordonarea nervoasă a picioarelor din spate şi a cozii. Decenii de-a rândul, această imagine a marilor dinozauri înzestraţi cu două creiere – unul în cap şi altul mai spre coadă – a persistat în lumea paleontologilor şi a captivat imaginaţia publicului. Ce spun specialiştii de azi despre această părere?

    O. C. Marsh studia scheletul unui sauropod (un dinozaur patruped erbivor) care trăise în America de Nord în urmă cu 155-145 milioane de ani, când a observat o caracteristică neobişnuită a coloanei vertebrale: în dreptul şoldurilor, canalul medular (în care este adăpostită măduva spinării) se lărgea, formând o dilataţie care ar fi putut adăposti o structură de 20 de ori mai mare decât cea care încăpea în cutia craniană a animalului.

    Ce putea fi această „umflătură”? Măduva spinării este una dintre componentele sistemului nervos central, fiind alcătuită din neuroni şi fibre nervoase, aşa că paleontologul s-a gândit că locaşul lărgit din canalul medular adăpostea tot o porţiune a sistemului nervos central, specifică acestor dinozauri. Un al doilea creier? De ce nu?

    O caracteristică asemănătoare a observat  şi la o specie de Stegosaurus, alt dinozaur erbivor de mari dimensiuni, care trăia în America de Nord în perioada jurasică, acum aproximativ 150 de milioane de ani.

    Un craniu bine păstrat de Stegosarus îi permisese lui O. C. Marsh, în anii 1880, să obţină un mulaj interior al cutiei craniene şi să estimeze astfel mărimea creierului acestui animal. Rezultatele erau surprinzătoare: arătau că acest dinozaur avea un creier extrem de mic, ce ar fi cântărit doar vreo 80 de grame – incredibil de puţin pentru un animal ce ajungea la 4-5 tone greutate.  (Acest creier minuscul a contribuit mult la apariţia ideii că dinozaurii erau nişte giganţi greoi şi stupizi, idee care azi nu mai este de actualitate.) În asemenea condiţii, ideea unui al doilea creier părea nu doar ademenitoare pentru imaginaţie, ci şi plauzibilă; un creier în plus putea părea chiar necesar unei creaturi de câteva tone care avea în cap doar un creieraş cât pumnul.

    Oricum ar fi fost, cert este că paleontologul american a lansat această idee de mare succes: că marile sauropode şi dinozaurii din genul Stegosaurus aveau două creiere, cel de-al doilea – numit ulterior „creier sacral” – servind pentru a controla reflexele şi mişcările în partea posterioară a corpului, iar ideea a persistat multă vreme în paleontologie.

    Cândva, la începuturile paleontologiei vertebratelor, dinozaurii fuseseră consideraţi drept animale cu o inteligenţă foarte mărginită – nişte creaturi stupide, ce mai încolo-încoace. Creierele lor mici faţă de mărimea uneori colosală a corpului alimentau această percepţie eronată. În anii 1960, odată cu aşa-numita „Renaştere a dinozaurilor” – un curent de gândire în paleontologie care a revoluţionat modul în care erau privite aceste creaturi – specialiştii au ajuns la sentimente mai bune faţă de dinozauri, reconsiderându-şi inclusiv părerile anterioare în privinţa inteligenţei lor. Astăzi, opinia majorităţii paleontologilor este că dinozaurii erau foarte inteligenţi pentru nişte reptile, deşi nu atât de inteligenţi ca mamiferele. (Această viziune a dinozaurilor ca fiind reptile deosebit de inteligente a fost exploatată – poate în mod exagerat  – în filme gen Jurassic Park.) Există chiar paleontologi care cred că, dacă n-ar fi avut loc marea extincţie cretacic-paleogenă – cea care a dus la dispariţia dinozaurilor în urmă cu 65 de milioane de ani – unele specii, mai ales dintre teropode (dinozauri carnivori) ar fi putut evolua spectaculos în ceea ce priveşte capacităţile cognitive, ajungând, în cele din urmă, la fel de inteligenţi ca şi oamenii. În 1982, un paleontolog de la  Muzeul Naţional al Canadei, din Ottawa,  Dale Russell, a imaginat chiar modelul unui dinosauroid  – o creatură cu trăsături combinate, reptiliene şi umanoide, care ar fi putut evolua din dinozauri precum Troodon, un teropod care avea un creier foarte mare pentru talia sa, comparativ cu alte specii de dinozauri.

    A trecut cam un secol şi, ştiinţa evoluând, au fost descoperite noi tehnici de analiză a fosilelor, mult mai performante decât cele pe care le aveau la dispoziţie paleontologii secolului la XIX-lea. Iar datorită acestor metode moderne, şi problema celui de-al doilea creier al dinozaurilor a fost reconsiderată. Astfel, studii realizate la începutul anilor 1990 au arătat că acea cavitate nu conţinuse ţesut nervos: deci, nici vorbă de vreun creier „suplimentar”. Acum, însă, în locul cvasi-certitudinii de până atunci, se ridica, frustrant, o mare nelămurire: ce anume conţinea cavitatea?

    O idee a fost sugerată de faptul că majoritatea păsărilor de azi prezintă o dilatare similară a coloanei vertebrale, în partea posterioară a acesteia. Ea conţine un organ numit corpul glicogenic, o structură ovoidă, gelatinoasă, aflată în porţiunea lombo-sacrală a măduvei spinării şi care este formată din celule ce conţin cantităţi mari de glicogen. Însă ne aflăm în continuare în plin mister: nu se ştie precis ce rol are corpul glicogenic la păsări.

    Cercetări efectuate la Universitatea Tottori, din Japonia, pe la jumătatea deceniului trecut, au arătat că aceste celule din corpul glicogenic sunt înrudite cu astrocitele (un tip de celule gliale, care intră în alcătuirea ţesutului nervos), având o origine comună cu acestea. În ceea ce priveşte rolul acestui organ, părerile sunt împărţite (ăsta fiind un alt mod de a spune că, de fapt, nimeni nu a putut arăta, cu dovezi incontestabile, ce funcţie are):

    n conform unei ipoteze clasice, ar fi un rezervor de energie al sistemului nervos central al păsării, deoarece glicogenul  reprezintă o formă de stocare a glucozei în organism, pentru a fi folosită ca sursă de energie la nevoie.

    – alţi autori presupun că ar fi un organ secretor

    – un alt grup de cercetători a emis o ipoteză conform căreia celulele corpului glicogenic ar fi legate, metabolic, de sinteza lipidelor şi de formarea mielinei la embrionii de păsări. (Mielina este substanţa care formează teaca izolatoare şi protectoare a axonilor – prelungiri ale neuronilor – şi care are un rol esenţial în funcţionarea normală a sistemului nervos.)

    – cercetătorii japonezi de la Universitatea Tottori, într-un studiu publicat în 2006, sugerează că unele dintre celulele corpului glicogenic ar putea stimula formarea sinapselor (conexiunile dintre neuroni).

    Misterul corpului glicogenic persistă şi, la fel şi misterul legat de ciudata „gâlmă” de ţesut din coloana vertebrală a dinozaurilor. Ideea că acel mitic „creier sacral” ar fi în realitate o structură de tipul corpului glicogenic de la păsări pare promiţătoare, dar, deocamdată, adevărul nu-l ştie nimeni. Nu putem decât să sperăm că, în următorii câţiva ani, cercetări mai aprofundate ne vor da răspunsuri limpezi, lămurind definitiv enigma seculară a „celui de-al doilea creier” al dinozaurilor.

  • Migrena poate duce la alterarea permanentă a creierului

    Migrena poate duce la modificări durabile şi permanente ale structurilor cerebrale, cum ar fi leziunile, arată o analiză a circa 20 de studii apărută în revista americană Neurology şi preluată de AFP.
    “În mod tradiţional, migrena este considerată o tulburare benignă, fără efecte durabile asupra creierului”, spune dr Messoud Ashina de la Universitatea din Copenhaga, principalul autor al cercetării. “Meta-analiza noastră ne face să credem că migrena ar putea altera în mod permanent, în multe feluri, structurile creierului”, explică el. Cercetătorii au constatat că migrena creşte riscul leziunilor cerebrale, anomaliilor materiei albe şi de alterare a volumului creierului faţă de persoane care nu suferă de cefalee. În plus, riscul este mai accentuat la cei care suferă de migrenă cu aură.
    În cadrul cercetării, autorii analizei s-au ocupat de 19 studii, dintre care 13 clinice. Participanţilor li s-au făcut RMN-uri ale creierului. Rezultatele au arătat o creştere cu 68% a riscului de leziuni ale materiei albe a creierului la persoanele care sufereau de migrenă cu aură şi cu 34% la cele cu migrenă fără aură faţă de cei fără cefalee. Riscul de anomalii ale creierului creşte cu 44% la bolnavii care suferă de migrenă cu aură faţă de cei afectaţi de migrenă fără aură.
    Meta-analiza mai arată că schimbarea volumului creierului este mai frecventă la persoanele cu migrenă cu sau fără aură decât la cele care nu suferă de această patologie.
    “Migrena afectează între 10 şi 15% din populaţia mondială şi poate fi extrem de stânjenitoare”, spune dr Ashina. “Sperăm să putem clarifica, în cadrul altor cercetări, legătura dintre schimbările structurale ale creierului şi frecvenţa şi durata migrenei, precum şi efectele acestor leziuni cerebrale asupra funcţiilor mentale”, adaugă el.

  • Consumul de carne roşie – un pericol la adresa sănătaţii mintale?

    Consumul ridicat de carne roşie – specific dietei de tip occidental – poate duce la acumularea unor cantităţi excesive de fier în organism, iar acest fenomen este asociat cu o creştere a riscului apariţie boli Alzheimer, indică un studiu recent.

    Într-un studiu ale cărui rezultate au fost publicate în Journal of Alzheimer’s Disease, cercetătorii de la Universitatea California – Los Angeles au studiat, cu ajutorul imaginilor prin rezonanţă magnetice (MRI) creierele a 31 de pacienţi cu maladia Alzheimer şi a 68 de persoane sănătoase. În ansamblu, persoanele care sufereau de Alzheimer aveau niveluri mai mari de fier în creier, comparativ cu cele sănătoase. Cercetătorii au observat  că acumularea de fier era asociată cu alterări ale ţesutului cerebral în hipocampus, – o regiune cerebrală care este afectată de timpuriu în cazul bolii Alzheimer. În schimb, nu existau vătămări avansate, produse de fier, ale ţestutului în talamus, o zonă a creierului care, de obicei, este afectată în stadii mai tardive ale maladiei.

    Specialiştii cred că fierul poate declanşa producerea anumitor leziuni ale ţesutului asociate cu boala, dar că oamenii pot controla acest de risc prin intermediul medicaţiei şi al alimenţiei, de exemplu prin controlul consumului de carne roşie şi de suplimente cu fier, a explicat dr. George Bartzokis, conducătorul studiului. Un factor de risc suplimentar pentru femei este, consideră el,  operaţia de histerectomie (îndepărtarea uterului) înainte de menopauză, deoarece, în acest caz, nu se mai produce eliminarea periodică a unei cantităţi de fier prin pierderea de sânge menstrual şi, astfel, fierul se poate acumula în creier în cantităţi excesive.

  • Cuprul ar putea fi o cauză majoră în declanşarea şi evoluţia bolii Alzheimer

    Cercetătorii au descoperit dovezi clare potrivit cărora cuprul contribuie la apariţia unor modificări în creier, care ar putea cauza şi agrava boala Alzheimer, dar au concluzionat că este puţin de făcut în legătură cu această problemă, deoarece cuprul este prezent în alimentaţie şi de asemenea vital pentru sănătate, relatează The Independent.
    Metalul, descoperit în alimente şi apa de băut, joacă un rol important în funcţionarea nervilor, dezvoltarea oaselor, formarea ţesutului conjunctiv şi secreţia de hormoni.
    Cercetători din SUA au efectuat o serie de experimente pe şoareci cărora li s-au dat cantităţi infime de cupru în apa de băut. În termeni umani, dozele au fost echivalente cu cantitatea de cupru pe care oamenii o consumă într-o dietă normală şi aproximativ o zecime din ceea ce este permis în cadrul standardelor privind calitatea apei în SUA.
    Potrivit studiului, cuprul care se acumulează în creier a întrerupt eliminarea naturală a proteinei toxice amyloid beta, care este puternic implicată în boala Alzheimer. Cuprul a stimulat de asemenea direct neuronii care cresc producerea de amyloid beta.
    „Este clar că, în timp, efectul cumulativ al cuprului este de a dezechilibra sistemele prin care proteina amyloid beta este eliminată din creier”, a afirmat autorul studiului, profesorul Rashid Deane, de la University of Rochester Medical Centre, din New York. Rezultatele cercetării au fost publicate în revista Proceedings of the National Academy of Sciences.
    Dr. Doug Brown, de la Societatea Alzheimer, a afirmat că studiul este încă în fază incipientă. „Având în vedere că cupru este un mineral vital, oamenii ar trebui să trateze aceste rezultate cu atenţie şi să nu-l elimine din dietă”.

  • Autismul afectează diferit creierul bărbaţilor şi al femeilor

    Autismul afectează diferit creierul bărbaţilor şi al femeilor

    Autismul afectează în mod diferit creierul bărbaţilor şi al femeilor, relevă un studiu britanic, citat de BBC. Experţi britanici au studiat tomografiile a 120 de femei şi bărbaţi, jumătate dintre cei studiaţi suferind de autism. Diferenţele descoperite de studiu, ale cărui rezultate au fost publicate în revista Brain, demonstrează că este nevoie de cercetări suplimentare pentru a înţelege modul în care sunt afectate fetele de autism, spun oamenii de ştiinţă. Experţii susţin că fetele care suferă de autism riscă să fie mai stigmatizate de societate decât băieţii şi, de altfel, ar putea fi mai greu pentru ele să fie diagnosticate corect. Autismul afectează mai mult indivizii de sex masculin şi de aceea majoritatea cercetărilor se concentrează asupra acestora.

    În acest studiu, experţi de la Centrul de Cercetare a Autismului de la Universitatea Cambridge au folosit imagistică prin rezonanţă magnetică (RMN) pentru a examina modul în care autismul afectează creierul bărbaţilor şi al femeilor.

    Studiul s-a concentrat pe diferenţele dintre creierul bărbaţilor sănătoşi şi creierul bărbaţilor care suferă de autism, precum şi pe creierul femeilor cu sau fără autism.

    Cercetătorii au descoperit că, în cazul femeilor cu autism, creierul lor „arăta” mai mult ca cel al bărbaţilor sănătoşi, deşi nu chiar identic, atunci când era comparat cu creierul femeilor sănătoase. Însă nu s-a descoperit acelaşi tip de diferenţă în cazul bărbaţilor cu autism.

    Ceea ce ştiam până acum despre autism reprezintă o viziune mai mult din perspectiva bărbaţilor afectaţi de boală, a declarat medicul Meng-Chuan Lai, care a lucrat la studiu. „Această cercetare demonstrează că este posibil ca efectul autismului să se manifeste diferit în funcţie de sexul persoanei. Prin urmare, nu trebuie să presupunem că tot ceea ce am descoperit în cazurile de autism la bărbaţi se aplică şi femeilor”, a adăugat el. Cercetătorul este de părere că este nevoie de studii suplimentare atât la bărbaţi, cât şi la femei pentru a descoperi asemănările şi deosebirile.

    „De-a lungul timpului, cercetările despre autism au pornit de la studierea în principal a bărbaţilor şi băieţilor care suferă de această boală. Acest studiu important ne va ajuta să înţelegem felul în care boala diferă de la un sex la altul. Fetele se adaptează mai uşor decât băieţii şi pot dezvolta strategii care adesea maschează ceea ce noi considerăm a fi simptome tradiţionale ale autismului. Această disimulare poate provoca un stres enorm, iar multe fete pot dezvolta probleme secundare, precum anxietatea, probleme de nutriţie sau depresie”, a declarat Carol Povey, director al Centrului pentru Autism din cadrul Societăţii Naţionale a Autismului.