word-monitor

Tag: coreea de nord

  • Afganistanul, Coreea de Nord şi Somalia, cele mai corupte ţări

    Afganistanul, Coreea de Nord şi Somalia, cele mai corupte ţări

    Afganistanul, Coreea de Nord şi Somalia sunt percepute ca cele mai corupte ţări din lume, în timp ce Danemarca şi Noua Zeelandă sunt percepute drept cele mai puţin corupte ţări, potrivit Indexului anual al organizaţiei Transparency International (TI) publicat marţi. Această organizaţie, cu sediul la Berlin, apreciază că aproape 70% dintre statele lumii sunt considerate ca având o “problemă gravă” de venalitate în rândul funcţionarilor. Totodată, niciuna dintre cele 177 de ţări studiate în 2013 nu obţine un scor perfect.
    Transparency International, o organizaţie nonguvernamentală (ONG), întocmeşte anual un indice al percepţiei corupţiei în rândul partidelor politice, poliţiei, sistemului judiciar şi serviciilor publice în toate ţările, un flagel care subminează dezvoltarea şi lupta împotriva sărăciei. “Corupţia îi afectează cel mai mult pe cei săraci”, comentează pentru AFP Finn Heinrich, un cercetător din cadrul organizaţiei. “Este ceea ce rezultă din clasament, şi anume că ţările cele mai corupte sunt şi cele mai sărace, iar în acestea din urmă cei mai defavorizaţi sunt afectaţi cel mai mult. Aceste naţiuni nu vor ieşi niciodată din sărăcie dacă nu combat venalitatea”, subliniază el.
    Între ţările care au pierdut cele mai multe puncte în Indexul din 2013 se află Siria, devastată de un război civil, dar şi Libia şi Mali, ambele confruntându-se cu conflicte militare majore în ultimii ani. “Corupţia merge adesea mână în mână cu destrămarea unei ţări, cum puteţi vedea în Libia şi Siria, două ţări care au înregistrat cea mai puternică creştere a corupţiei”, adaugă Heinrich. “Dacă vă uitaţi la ţările din josul clasamentului, găsiţi şi Somalia. Sunt ţări în care Guvernul nu funcţionează în mod eficient, iar oamenii sunt nevoiţi să recurgă la tot felul de mijloace pentru a obţine servicii, a se hrăni şi a supravieţui”, subliniază el.
    În Afganistan, o ţară din care forţele armate NATO intenţionează să se retragă anul viitor după o perioadă de peste zece ani, “nu am observat progrese tangibile”, constată cercetătorul.
    În coada plutonului se află şi Coreea de Nord, “o societate totalitară complet repliată asupra sa-însăşi”, în care transfugii povestesc că foametea amplifică şi mai mult corupţia “deoarece ai nevoie să cunoşti pe cineva corupt din interiorul partidului pentru a supravieţui”.
    Între ţările în care situaţia “s-a îmbunătăţit cel mai mult”, deşi pornesc de jos, se află Myanmarul, în care junta militară aflată la putere a deschis poarta unui proces de democratizare. Această ţară, în care au crescut investiţiile, s-a angajat să respecte reguli în domeniul transparenţei. “Este singura modalitate care permite ţărilor să evite ceea ce putem numi «blestemul resurselor», adică faptul că resursele sunt disponibile pentru o elită foarte redusă”, spune Heinrich. “Este cazul Nigeriei şi altor ţări prospere mulţumită bogăţiei lor în petrol”, adaugă el.
    “Toate ţările sunt ameninţate de corupţie, la toate nivelurile Guvernului, atât atunci când vine vorba despre emiterea unui permis local, cât şi în privinţa aplicării legilor şi reglementărilor”, avertizează canadiana Huguette Labelle, preşedinta Transparency.
    ONG-ul subliniază că este imposibilă măsurarea propriu-zisă a corupţiei, având în vedere faptul că aceasta este ilegală şi ascunsă. Pentru a-şi întocmi Indicele, Transparency colectează opinii ale unor experţi în această problemă din cadrul unor organizaţii ca de exemplu Banca Mondială, Banca Africană pentru Dezvoltare şi Fundaţia germană Bertelsmann. Ea clasează ţările pe o scală de 0 la 100, statul care obţine “zero” fiind cel perceput ca cel mai corupt.
    Ultimul clasament “prezintă un tablou îngrijorător”, apreciază Transparency. “Deşi o mână de ţări obţin un rezultat bun, niciuna nu atinge perfecţiunea. Iar două treimi obţin sub 50”, subliniază organizaţia. Cei mai slabi trei elevi, Afganistanul, Coreea de Nord şi Somalia obţin opt, pe când cei mai buni doi elevi, Danemarca şi Noua Zeelandă afişează 91. În coada plutonului, cu scoruri cuprinse între zece şi 19, se află Irakul, Siria, Libia, Sudanul şi Sudanul de Sud, Ciadul, Guineea Ecuatorială, Guineea Bissau, Haiti, Turkmenistanul, Uzbekistanul şi Yemenul. În fruntea clasamentului, cu scoruri cuprinse între 80 şi 89, se află, alături de Danemarca şi Noua Zeelandă, Luxemburgul, Canada, Australia, Olanda, Elveţia, Singapore, Norvegia, Suedia şi Finlanda.

  • Ce secol asiatic se va impune?

    A prezice faptul că Asia va domina secolul XXI a devenit un fel de clişeu. Este un pronostic sigur, dat fiind că practic, Asia presupune deja 60% din populaţia mondială şi reprezintă aproximativ 25% din producţia economică globală. Asia este totodată şi regiunea în care interacţionează multe dintre ţările cele mai influente din acest secol, printre ele, China, India, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, Indonezia şi SUA. Cu toate acestea, a semnala importanţa crescândă a Asiei nu înseamnă deloc a vorbi despre caracterul său. Pot fi două secole asiatice foarte diferite, iar cel care se va impune va avea consecinţe profunde pentru popoarele şi guvernele regiunii, dar şi pentru lumea întreagă.

    Unul dintre aceste scenarii din viitor îl reprezintă un continent relativ familiar: o regiune ale cărei economii continuă să aibă niveluri robuste şi reuşesc să evite conflictul între ele. Cel de-al doilea este cât se poate de diferit: conform acestuia, în Asia vor creşte tensiunile, se vor majora bugetele militare şi se va dezaccelera creşterea economică. Aceste tensiuni s-ar putea propaga şi ar putea obstrucţiona comerţul, turismul şi investiţiile, în special, dacă se produc incidente între forţele aeriene şi navale care operează în imediata apropiere a apelor şi teritoriilor aflate în conflict. Spaţiul cibernetic este un alt teren în care concurenţa ar putea scăpa de sub control.

    Întrebarea este următoarea: Asia secolului XXI se aseamănă cu Europa – regiunea dominantă a celei mai mari părţi a istoriei moderne – din timpul primei jumătăţi a secolului XX, când a cunoscut două războaie cu costuri şi distrugeri fără precedent, sau cea din cea de-a doua jumătate, când tensiunile cu Uniunea Sovietică au fost gestionate în mod eficient, iar Europa Occidentală a cunoscut o perioadă de pace şi o prosperitate cum nu mai experimentase până atunci?

    Referirea la Europa este instructivă, deoarece Europa nu a avut doar noroc. Istoria s-a desfăşurat aşa cum a făcut-o doar pentru că liderii săi politici au demonstrat o mare viziune şi disciplină. În consecinţă, adversarii cu o lungă tradiţie precum Franţa şi Germania s-au reconciliat în cadrul unui proiect regional – primul, o comunitate a cărbunelui şi oţelului care s-a extins, devenind Comunitatea Economică Europeană şi, până la urmă, Uniunea Europeană care a integrat continentul din punct de vedere politic şi economic până la punctul în care un conflict violent a devenit de neimaginat.

    Merită să ţinem seama de toate aceste aspecte, deoarece sunt puţine paralele care se pot găsi în Asia contemporană. Dimpotrivă, regiunea este cunoscută pentru lipsa sa de acorduri şi instituţii regionale transcendente, în mod particular în sfera politico-militară şi de securitate. Ba mai mult, o marcată lipsă de reconciliere şi acord în ceea ce priveşte disputele de lungă durată conduc uşor la a imagina nu doar un incident militar care să implice doi sau mai mulţi vecini, ci şi posibilitatea ca un episod de această natură să deriveze în ceva de mai mare amploare.

    Multe dintre aceste dispute provin din Cel de-al Doilea Război Mondial sau poate chiar mai dinainte. Coreea şi China nutresc un puternic sentiment anti-japonez. Nu există un tratat de pace între Rusia şi Japonia, iar cele două ţări se confruntă în revendicarea Insulelor Kurile. Frontiera dintre China şi India este şi ea obiectul unui litigiu. De fapt, climatul de securitate regională s-a înrăutăţit în ultimii ani. Un motiv îl reprezintă continua diviziune a Peninsulei Coreene şi ameninţarea pe care o reprezintă o Coree de Nord înarmată nuclear, atât pentru propriul popor, dar şi pentru vecinii săi. China a adăugat la tensiunile regionale o politică externă care s-ar putea descrie din punct de vedere diplomatic ca “agresivă” şi “intimidantă”. Între timp, Japonia pare decisă să se elibereze de multe dintre limitările militare care i-au fost impuse (şi care, până în urmă cu puţin timp, erau acceptate de marea majoritate a japonezilor) ca rezultat al comportamentului său agresiv din anii 1930 şi 1940.

    Aceste deznodăminte reflectă şi în acelaşi timp consolidează un naţionalism accentuat în toată regiunea. Este nevoie de mai multă diplomaţie bilaterală intensă între guvernele asiatice pentru a rezolva dispute istorice. Începând de aici, ar trebui să se negocieze pacte regionale care să promoveze liberul schimb şi să se ocupe de schimbarea climatică. Finalmente, ar trebui să se stabilească un for regional pentru a reglementa mai bine desfăşurarea forţelor militare, inclusiv măsurile care să genereze încredere şi să fie destinate reducerii riscului de incidente şi să ajute la rezolvarea lor, dacă se vor produce.

    O parte din proiect, poate fi construit pe baza a ceea ce a realizat Europa, dar Europa este relevantă din alt motiv: europenii au reuşit să menţină stabilitatea şi să genereze o mare prosperitate pe durata anilor ’70, în mare măsură, datorită prezenţei şi rolului SUA. Statele Unite ale Americii, o putere atlantică, s-a integrat pe deplin în acordurile economice şi de securitate din regiune. Ceva similar s-ar putea petrece în Asia, unde SUA, care de asemenea reprezintă o putere în Pacific, au interese vitale şi angajamente profunde. Caracterul strategic al Statelor Unite pentru Asia, în consecinţă, trebuie să fie substanţial şi de durată. Acest lucru ar presupune ca următoarele administraţii nord-americane să pună accentul pe liberul schimb, să crească prezenţa aviatică şi navală a SUA şi să investească în diplomaţia destinată promovării integrării Chinei în regiune, în termeni conformi cu interesele SUA, ale aliaţilor săi (Japonia, Coreea de Sud, Filipine şi Australia) şi ale nenumăraţilor săi prieteni.

    Alternativa este ca Asia să-şi elibereze resursele şi să urmeze un secol asiatic dominat de China, sau să fie unul caracterizat de episoade frecvente de tensiune diplomatică sau chiar de conflict. Puţini în Asia sau în alte părţi ale lumii ar beneficia de pe urma unui viitor cu astfel de caracteristici.

  • Sancţiuni inutile în faţa progreselor înregistrate de ţara condusă de Kim Jong-un

    Sancţiunile internaţionale aplicate Coreei de Nord nu au avut efectul scontat, regimul comunist controlând în prezent tehnologiile fundamentale necesare pentru dezvoltarea programului nuclear, au apreciat miercuri experţi reuniţi la Seul. Aceşti experţi, invitaţi de centrul de studii Asan Institute, au avut păreri diferite privind nivelul de ameninţare nucleară pe care îl reprezintă Coreea de Nord. Totuşi, ei au fost de acord că este nevoie de elaborarea urgentă a unor noi strategii pentru a contracara acest pericol.
    Inutilă pare şi decizia recentă a Chinei, cel mai apropiat aliat al Phenianului, privind interzicerea exportării către Coreea de Nord a tuturor materialelor şi tehnologiilor care ar putea să servească la confecţionarea de rachete sau arme nucleare, chimice sau biologice. Probabil, Coreea de Nord a atins un anumit grad de independenţă în acest domeniu şi este capabilă să-şi desfăşoare activităţile fără noi tehnologii din exterior. “Ei nu mai sunt la începutul acestui proces. Ei lucrează în domeniu deja de o perioadă îndelungată”, a afirmat Park Jiyoung, directorul departamentului de cercetare privind politica ştiinţei şi tehnologiei al institutului. “Coreea de Nord va încerca posibil să-şi perfecţioneze capacitatea nucleară actuală (…), iar controlul asupra exportului nu va ajuta la nimic”, a adăugat el.
    Coreea de Nord a efectuat trei teste nucleare. Ultimul test şi cel mai puternic, realizat în februarie, a supus regimul de la Phenian unor noi sancţiuni, votate de către Consiliul de Securitate al ONU şi susţinute de Beijing. Imagini din satelit sugerează că Phenianul a început deja să efectueze lucrări în vederea repornirii reactorului Yongbyon, unde şi-ar fi dublat capacitatea de îmbogăţire a uraniului.
    Potrivit unui studiu realizat de expertul în domeniu nuclear Joshua Pollack, din Washington, şi cercetătorul Scott Kemp, de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, Coreea de Nord poate produce componente-cheie ale centrifugelor utilizate pentru îmbogăţirea uraniului. “Ceea ce înseamnă că politica actuală bazată pe controlul asupra exporturilor, sancţiunile şi interdicţiile au depăşit limitele de eficacitate”, a explicat Pollack. “Noi nu putem opri avansarea acestui program de îmbogăţire (…), nici măcat să detectăm această avansare”, a adăugat el.
    Îmbogăţirea uraniului este o operaţiune mai puţin costisitoare decât îmbogăţirea plutoniului. Ea poate fi realizată prin folosirea unei serii de centrifuge în clădiri relativ mici. Faptul că regimul nord-coreean ar putea dispune de instalaţii pentru îmbogăţirea uraniului subminează credibilitatea unui acord privind denuclearizarea.
    Cea mai bună opţiune pentru comunitatea internaţională ar fi preîntâmpinarea unui al patrulea test nuclear, consideră cercetătorul. În opinia lui Li Bin, fizician şi specialist în domeniul nuclear la Carnegie Endowment for International Peace, un centru de studii cu sediul la Washington, Coreea de Nord “ar putea avea nevoie doar de un test suplimentar” pentru miniaturizarea unei bombe, o etapă-cheie pentru fixarea unui focos nuclear în vârful rachetei.

    Un instrument politic

    Singurul obstacol în calea finalizării programului nuclear nord-coreean pare a fi conceperea unui dispozitiv de proiecţie sigur. În decembrie 2012, Coreea de Nord a lansat o rachetă de tip Unha-3 şi a plasat cu succes un satelit pe orbită. Washingtonul şi aliaţii săi au condamnat imediat un test cu rachetă balisitică. Expertul german în rachete Markus Schiller s-a declarat “sigur” că regimul de la Phenian nu posedă în prezent rachete balistice intercontinentale (ICBM). Racheta de tip Unha-3 “nu este o armă”, a afirmat expertul.
    Regimul nord-coreean posedă rachete capabile să atingă Coreea de Sud, Japonia şi China, dar ele sunt de o fiabilitate scăzută şi Coreea de Nord nu riscă cu una dintre bombele sale. Experţii estimează că arsenalul militar nord-coreean conţine între şase şi zece bombe.
    De asemenea, Schiller a minimalizat pericolul pe care îl reprezintă Coreea de Nord. “Programul militar nord-coreean este un instrument politic” destinat obţinerii unor concesiuni şi a ajutorului internaţional, consideră expertul german.