A prezice faptul că Asia va domina secolul XXI a devenit un fel de clişeu. Este un pronostic sigur, dat fiind că practic, Asia presupune deja 60% din populaţia mondială şi reprezintă aproximativ 25% din producţia economică globală. Asia este totodată şi regiunea în care interacţionează multe dintre ţările cele mai influente din acest secol, printre ele, China, India, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, Indonezia şi SUA. Cu toate acestea, a semnala importanţa crescândă a Asiei nu înseamnă deloc a vorbi despre caracterul său. Pot fi două secole asiatice foarte diferite, iar cel care se va impune va avea consecinţe profunde pentru popoarele şi guvernele regiunii, dar şi pentru lumea întreagă.
Unul dintre aceste scenarii din viitor îl reprezintă un continent relativ familiar: o regiune ale cărei economii continuă să aibă niveluri robuste şi reuşesc să evite conflictul între ele. Cel de-al doilea este cât se poate de diferit: conform acestuia, în Asia vor creşte tensiunile, se vor majora bugetele militare şi se va dezaccelera creşterea economică. Aceste tensiuni s-ar putea propaga şi ar putea obstrucţiona comerţul, turismul şi investiţiile, în special, dacă se produc incidente între forţele aeriene şi navale care operează în imediata apropiere a apelor şi teritoriilor aflate în conflict. Spaţiul cibernetic este un alt teren în care concurenţa ar putea scăpa de sub control.
Întrebarea este următoarea: Asia secolului XXI se aseamănă cu Europa – regiunea dominantă a celei mai mari părţi a istoriei moderne – din timpul primei jumătăţi a secolului XX, când a cunoscut două războaie cu costuri şi distrugeri fără precedent, sau cea din cea de-a doua jumătate, când tensiunile cu Uniunea Sovietică au fost gestionate în mod eficient, iar Europa Occidentală a cunoscut o perioadă de pace şi o prosperitate cum nu mai experimentase până atunci?
Referirea la Europa este instructivă, deoarece Europa nu a avut doar noroc. Istoria s-a desfăşurat aşa cum a făcut-o doar pentru că liderii săi politici au demonstrat o mare viziune şi disciplină. În consecinţă, adversarii cu o lungă tradiţie precum Franţa şi Germania s-au reconciliat în cadrul unui proiect regional – primul, o comunitate a cărbunelui şi oţelului care s-a extins, devenind Comunitatea Economică Europeană şi, până la urmă, Uniunea Europeană care a integrat continentul din punct de vedere politic şi economic până la punctul în care un conflict violent a devenit de neimaginat.
Merită să ţinem seama de toate aceste aspecte, deoarece sunt puţine paralele care se pot găsi în Asia contemporană. Dimpotrivă, regiunea este cunoscută pentru lipsa sa de acorduri şi instituţii regionale transcendente, în mod particular în sfera politico-militară şi de securitate. Ba mai mult, o marcată lipsă de reconciliere şi acord în ceea ce priveşte disputele de lungă durată conduc uşor la a imagina nu doar un incident militar care să implice doi sau mai mulţi vecini, ci şi posibilitatea ca un episod de această natură să deriveze în ceva de mai mare amploare.
Multe dintre aceste dispute provin din Cel de-al Doilea Război Mondial sau poate chiar mai dinainte. Coreea şi China nutresc un puternic sentiment anti-japonez. Nu există un tratat de pace între Rusia şi Japonia, iar cele două ţări se confruntă în revendicarea Insulelor Kurile. Frontiera dintre China şi India este şi ea obiectul unui litigiu. De fapt, climatul de securitate regională s-a înrăutăţit în ultimii ani. Un motiv îl reprezintă continua diviziune a Peninsulei Coreene şi ameninţarea pe care o reprezintă o Coree de Nord înarmată nuclear, atât pentru propriul popor, dar şi pentru vecinii săi. China a adăugat la tensiunile regionale o politică externă care s-ar putea descrie din punct de vedere diplomatic ca “agresivă” şi “intimidantă”. Între timp, Japonia pare decisă să se elibereze de multe dintre limitările militare care i-au fost impuse (şi care, până în urmă cu puţin timp, erau acceptate de marea majoritate a japonezilor) ca rezultat al comportamentului său agresiv din anii 1930 şi 1940.
Aceste deznodăminte reflectă şi în acelaşi timp consolidează un naţionalism accentuat în toată regiunea. Este nevoie de mai multă diplomaţie bilaterală intensă între guvernele asiatice pentru a rezolva dispute istorice. Începând de aici, ar trebui să se negocieze pacte regionale care să promoveze liberul schimb şi să se ocupe de schimbarea climatică. Finalmente, ar trebui să se stabilească un for regional pentru a reglementa mai bine desfăşurarea forţelor militare, inclusiv măsurile care să genereze încredere şi să fie destinate reducerii riscului de incidente şi să ajute la rezolvarea lor, dacă se vor produce.
O parte din proiect, poate fi construit pe baza a ceea ce a realizat Europa, dar Europa este relevantă din alt motiv: europenii au reuşit să menţină stabilitatea şi să genereze o mare prosperitate pe durata anilor ’70, în mare măsură, datorită prezenţei şi rolului SUA. Statele Unite ale Americii, o putere atlantică, s-a integrat pe deplin în acordurile economice şi de securitate din regiune. Ceva similar s-ar putea petrece în Asia, unde SUA, care de asemenea reprezintă o putere în Pacific, au interese vitale şi angajamente profunde. Caracterul strategic al Statelor Unite pentru Asia, în consecinţă, trebuie să fie substanţial şi de durată. Acest lucru ar presupune ca următoarele administraţii nord-americane să pună accentul pe liberul schimb, să crească prezenţa aviatică şi navală a SUA şi să investească în diplomaţia destinată promovării integrării Chinei în regiune, în termeni conformi cu interesele SUA, ale aliaţilor săi (Japonia, Coreea de Sud, Filipine şi Australia) şi ale nenumăraţilor săi prieteni.
Alternativa este ca Asia să-şi elibereze resursele şi să urmeze un secol asiatic dominat de China, sau să fie unul caracterizat de episoade frecvente de tensiune diplomatică sau chiar de conflict. Puţini în Asia sau în alte părţi ale lumii ar beneficia de pe urma unui viitor cu astfel de caracteristici.
