word-monitor

Category: Mozaic

  • „Moartea cea mare” ne-a fost de folos

    Departe de a fi reprezentat aproape un sfârşit al lumii vii, marea extincţie permian-triasică – sau „moartea cea mare”, cum au botezat-o paleontologii – a stimulat dezvoltarea cinodontelor, forme de tranziţie între reptile şi mamifere, ceea ce a dus la o evoluţie accelerată a mamiferelor, dintre care face parte şi specia umană.

    Extincţia permian-triasică, petrecută în urmă cu 250 de milioane de ani, a fost un eveniment catastrofal, în care peste 90% dintre formele de viaţă marine şi 70% dintre cele terestre au dispărut. Dar acelaşi eveniment care a cauzat pieirea atâtor grupuri de animale a favorizat avântul evolutiv al altora, de exemplu al cinodontelor: acestea nu numai că nu au pierit în extincţie, dar au şi prosperat după aceea, susţine un grup de oameni de ştiinţă, într-un articol publicat în Proceedings of the Royal Society of Biological Sciences.

    Cele mai timpurii forme (cunoscute pe baza fosilelor descoperite în diferite locuri din lume) sunt Morganucodon (din Anglia), Megazostrodon (Africa de sud), Bienotherium (din China).

    Cinodontele aveau o dentiţie diferenţiată, cu dinţi de diferite forme (incisivi, canini, molari); erau probabil homeoterme („cu sânge cald”, adică aveau capacitatea de a-şi menţine constantă temperatura corpului independent de temperatura mediului ambiant) şi aveau corpul acoperit cu peri, trăsături prin care se deosebeau de strămoşii lor reptilieni şi care le-au asigurat succesul evolutiv. Dar aceste caracteristici au apărut gradat, în cursul unei perioade îndelungate şi este foarte probabil ca apariţia lor să fi fost declanşată de evenimentul survenit la graniţa dintre Permian şi Triasic. Deşi cauza nu este complet elucidată, se crede că dezastrul ar fi fost produs de fenomenele vulcanice extrem de violente care au avut loc pe teritoriul de azi al Siberiei.

    Cinodontele sunt considerate forme care fac trecerea de la reptile la mamifere; în cursul evoluţiei, ele s-au distanţat tot mai mult de strămoşii lor reptilieni, dezvoltând în măsură tot mai mare caracteristici mamaliene (de mamifer). Printre aceste caracteristici se numără structura maxilarelor, oasele din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scăriţa) şi alcătuirea dentiţiei. Unele dintre specii aveau peste 1,20 metri lungime; majoritatea speciilor erau proababil niocturne (după cum indică dezvoltarea mare a ariilor cerebrale asociate cu mirosul şi auzul); se hrăneau cu rădăcini, insecte, ouă, poate chiar cu dinozauri mici ori pui de dinozauri.

    După cum explică dr. Marcello Ruta, paleobiolog la Universitatea Lincoln, extincţiile în masă sunt privite cel mai adesea ca nişte evenimente în întregime negative, însă, în acest caz, grupul cinodontelor – care înainte de extincţie cuprindea foarte puţine specii – a luat efectiv avânt după acest eveniment, diversificându-se şi ocupând, în perioada triasică, numeroase nişe ecologice, atât în registrul carnivorelor, cât şi al erbivorelor.

    Cercetătorii au comparat 150 de caracteristici ale scheletelor fosile ale unor cinodonte, inclusiv ale unor mărunte exemplare de Morganucodon şi Sinoconodon (de numai vreo 10 cm lungime), care au trăit acum 200 de milioane de ani şi şi-au transmis ADN-ul la miliarde de urmaşi, inclusiv noi, oamenii.

    În perioada triasică, de după marea extincţie, cinodontele s-au împărţit în două ramuri evolutive, una cuprinzând predominant forme carnivore, cealaltă mai ales forme erbviore; cea carnivoră  s-a diversificat mai puternic şi s-a adaptat în moduri mai variate, ducând în cele din urmă, la aproximativ 25 de milioane de ani după marea extincţie, la apariţia primelor mamifere adevărate.

  • Suntem cu toţii marţieni?

    Un compus chimic esenţial pentru apariţia materiei vii era disponibil doar pe Marte, iar germenii vieţii ar fi sosit de pe Planeta Roşie pe Terra „la bordul” unor meteoriţi, afirmă un om de ştiinţă. Geochimistul Steven Benner, de la Westheimer Institute for Science and Technology, Gainesville, SUA, susţine că oxidul unui element numit molibden a acţionat drept catalizator pentru formarea structurilor primordiale ale materiei vii. Numai într-o stare puternic oxidată molibdenul şi-ar fi putut îndeplini acest rol, crede omul de ştiinţă.
    Pe Pământ, acum 3 miliarde de ani, nu existau asemenea oxizi, deoarece la vremea aceea la suprafaţa Pământului exista foarte puţin oxigen. În schimb, condiţiile pentru formarea acestui compus au existat şi există încă pe Marte. Ulterior, meteoriţii desprinşi din planeta Marte în urma unor erupţii vulcanice violente au ajuns şi pe Terra, unde oxidul de molibden a contribuit la formarea structurilor organice specifice materiei vii. Dintre meteoriţii colectaţi pe Pământ până în prezent, se consideră că aproximativ 100 ar fi originari de pe Marte.
    Comunicarea în cadrul căreia prof. Benner urmează să-şi prezinte ipotezele abordează două dintre paradoxurile care îi pun în dificultate pe oamenii de ştiinţă când e vorba să explice modul în care a apărut viaţa pe Pământ. Unul dintre ele este poreclit de prof. Benner „paradoxul gudronului”: toate fiinţele vii sunt formate din materie organică, însă, dacă i se furnizează energie, sub formă de lumină sau căldură, unei cantităţi de substanţă organică şi este lăsată să se transforme liber, asta nu duce la apariţia a ceva viu; materia organică se transformă, în timp, în ceva de genul gudronului, petrolului sau bitumului. ”Anumite elemente – în special borul şi molibdenul – par să aibă capacitatea de a ţine sub control tendinţa materiei organice de a se trasforma în gudron, de aceea credem că mineralele care conţin ambele aceste elemente ar fi fost esenţiale pentru apariţia materiei vii”, a declarat savantul. „Analizele meteoriţilor marţieni au arătat recent că a existat bor pe Marte; acum, credem că şi forma oxidată a molibdenului era de asemenea prezentă”, a completat acesta.
    Cel de-al doilea paradox este legat de faptul că ar fi fost foarte dificil ca viaţa să apară pe Terra, deoarece planeta ar fi fost acoperită în întregime de apă. În asemenea condiţii, nu numai că apa ar fi împiedicat acumularea borului în concentraţie suficientă – concentraţiile mari de bor se găsesc în locuri foarte aride –  dar ar fi avut ca efect şi degradarea ARN-ului, care, cred oamenii de ştiinţă, ar fi fost prima moleculă cu rol genetic care a apărut. În schimb, pe Marte, apa acoperea suprafeţe mult  mai mici decât pe Pământ, în etapa când a apărut viaţa.
    După spusele prof. Benner, „se adună tot mai multe dovezi în sprijinul ideii că suntem cu toţii marţieni, că viaţa a început pe Marte şi a sosit pe Pământ adusă de o bucată de rocă”.
    „Oricum, suntem norocoşi că am ajuns aici, deoarece, dintre cele două planete, Pământul era cu siguranţă mai potrivit pentru a susţine viaţa. Dacă ipoteticii noştri strămoşi marţieni ar fi rămas pe Marte, probabil că n-ar mai fi fost nimic de spus”, a conchis Brenner.

  • Cum ar putea arăta lumea în 2050

    V-aţi întrebat vreodată unde veţi locui voi sau copiii voştri în 2050? Experţii anticipează că până atunci trei sferturi din populaţia lumii va trăi în oraşe. BBC a încercat să afle cum va fi viaţa urbană peste 40 de ani.

    Drona pentru livrări

    Unul dintre lucrurile foarte apreciate de orăşeni îl reprezintă livrarea mâncării la domiciliu, dar cum ar fi ca aceasta să fie efectuată de o dronă? Un fabricant de pizza a testat deja drona pentru livrare şi câţiva cred că aceste maşini zburătoare automate vor umple cerul înlocuind motoretele şi bicicletele curierilor din zilele noastre, scrie BBC.

    Ferme pe verticală

    Uitaţi de zgârie-norii care domină orizontul oraşelor noastre. Clădirile vor fi multifuncţionale iar unii prezic apariţia fermelor pe verticală. Eco-turnurile vor oferi loc pentru locatari, birouri, recreere, dar şi pentru producerea de mâncare.

    Reţele inteligente

    Fibra optică de mare viteză va deveni un standard pentru oraşul anului 2050, dar nu va mai conecta doar casa, ci orice altceva. Toate serviciile, de la sănătate, educaţie, administraţie şi până la utilităţi vor fi conectate în aceeaşi reţea care va deveni centrul nervos al oraşului.

    Clădiri inteligente

    Clădirile îşi vor asuma responsabilităţi, vor controla căldura, nivelul iluminării şi siguranţa cu foarte puţină implicare din partea omului. Arhitecţii au în vedere clădiri mult mai sustenabile capabile să-şi producă singure electricitatea şi să refolosească apa de ploaie.

    Clădirile ar putea fi capabile să stocheze energia în baterii uriaşe, iar locuinţele vor restitui surplusul de energie unei reţele inteligente.

    Spaţiile urbane

    Pietonii şi vehiculele vor împărţi spaţiul. Spaţiile destinate afacerilor, producţiei şi petrecerii timpului liber ar putea fuziona. Eco-fabricile care fabrică şi vând bunuri vor fi standardizate, în timp ce spaţiile de recreere vor fi mai verzi.

    Cumpărăturile

    Mersul la cumpărături ar putea fi foarte diferit în 2050. Este foarte posibil ca imprimantele 3D să fie disponibile în foarte multe magazine, permiţându-le oamenilor să-şi creeze produsele la comandă. Asistenţi robotizaţi vă vor ajuta să găsiţi ceea ce căutaţi, dar vor fi capabili şi să analizeze.

    Graniţa dintre real şi virtual se va diminua. Produsele vor fi prezentate cu ajutorul unor afişaje virtuale uriaşe, însoţite de elemente de realitate augmentată.

    Reţele de senzori

    Experţii anticipează că absolut tot – de la mobilierul stradal, la drumuri şi la casele în care locuim – va fi conectat la reţea.

    Toate obiectele vor produce un volum uriaş de date iar unele oraşe ar putea să îşi construiască centre de control ca la NASA, pentru a putea face predicţii legate de viaţa urbană, inclusiv locurile expuse criminalităţii.

    Reţeaua umană

    Cetăţenii vor purta asupra lor mai degrabă un computer – un dispozitiv de tipul ochelarilor Google – decât un telefon.

    Robo-taxi

    Este foarte posibil ca maşinile să se conducă singure. Diferenţele dintre transportul public şi cel privat se vor estompa si vom călători în taxiuri robotizate. Semafoarele nu vor mai fi necesare.

    Lumini vii

    Imaginaţi-vă că în locul stâlpilor de iluminat de pe marginea drumului, copacii ce străjuiesc străzile îşi vor putea produce propria energie şi vor lumina. Universitatea Cambridge a dovedit, deja, principiul arborilor luminiscenţi care ar putea ajuta la economisirea energiei.

  • Festivalul de Film de la Veneţia se anunţă „întunecat”

    Mostra de la Veneţia, cel mai vechi festival de film din lume, se deschide miercuri cu o puternică prezenţa anglo-saxonă. A 70-a ediţie se anunţa mai degrabă întunecată, reflectând crizele „economice, sociale şi familiale”, relatează AFP.
    Festivalul va începe totuşi în plină strălucire, cu George Clooney, un obişnuit al manifestării, şi Sandra Bullock, eroi ai filmului „Gravity”, thriller SF al regizorului mexican Alfonso Cuaron. Prezentat în afara competiţiei în versiune 3D, „Gravity” aduce în prim-plan un astronaut experimentat şi o expertă în inginerie medicală, ajunşi în spaţiu după explozia navetei lor spaţiale.
    La Veneţia vor rula în total 53 de filme în cele zece zile ale festivalului, dintre care 20 vor fi în competiţia pentru câştigarea Leului de Aur, ce va fi decernat pe 7 septembrie.
    „Abuzuri sexuale, violenţe asupra femeilor, dispariţia legăturilor de familie, criza valorilor… Cineaştii nu dau deloc semne de optimism”, a spus în iulie directorul festivalului, Alberto Barbera, când a prezentat programarea peliculelor.
    Printre competitori se numără regizorii britanici Stephen Frears („Philomena”) şi Terry Gilliam („The Zero Theorem”), israelianul Amos Gitai („Ana Arabia”) sau japonezul Hayao Miyazaki („Kaze Tachinu”), care va reprezenta cinematografia asiatică alături de cineastul din Taipei Tsai Ming-Liang („Jiaoyou”).
    Regizorul Philippe Garrel va reprezenta Franţa în competiţie cu „La Jalousie”, o poveste de dragoste şi de cuplu, în care joacă doi din copiii lui, Louis şi Esther Garrel, şi actriţa Anna Mouglalis.
    Patrice Leconte va prezenta în afara concursului „Une Promesse”, ecranizare a romanului lui Stefan Zweig „Călătorie în trecut”. Thierry Ragobert, fost colaborator al comandantului Cousteau, va încheia festivalul cu „Amazonia”, film cu animale în 3D, prezentat tot în afara competiţiei.
    Printre cineaştii aşteptaţi cu nerăbdare şi curiozitate se află scenaristul american Peter Landesman, care debutează în spatele camerei cu „Parkland”, film despre asasinarea preşedintelui american Kennedy. Lansarea pe marile ecrane este programată în preajma comemorării a 50 de ani de la moartea lui KFK (22 noiembrie).
    Compatriotul său David Gordon Green intră în competiţie cu „Joe”, cu Nicolas Cage, iar cineastul Kelly Reichardt va prezenta „Night Moves”, film despre un grup de eco-terorişti. Fanii lui James Franco îl vor putea vedea în „Child of God”, ecranizare a unei nuvele de Cormac McCarty, iar Paul Schrader va fi prezent (în afara competiţiei) cu „The Canyons”, cu Lindsay Lohan.
    În afară de Stephen Frears cu „Philomena”, povestea unei irlandeze care îşi caută copilul ce i-a fost luat în adolescenţă, cinematografia britanică va fi reprezentată de Terry Gilliam, al cărui film este anunţat ca un „Brazil” contemporan, cu Christoph Waltz, Tilda Swinton, Matt Damon şi Melanie Thierry. Alte pelicule britanice sunt „Tracks” de John Curran şi „Under the Skin”, regizat de Jonathan Glazer, cu Scarlett Johansson.
    Gazdele vor prezenta două filme: Emma Dante va aduce primul său film, „Via Castellana Bandiera”, iar Gianni Amelio (Leul de Aur în 1998 pentru „Cosi ridevano”) va prezenta „L’Intrepido”.
    Pentru prima oară vor intra în competiţie două documentare: „The Unknown Known” al americanului Errol Morris, lung interviu al fostului ministru american al Apărării, Donald Rumsfeld, şi „Sacro GRA” al italianului Gianfranco Rosi, filmat pe centura Romei.
    Juriul va fi prezidat de regizorul italian Bernardo Bertolucci, 73 de ani, membrii fiind regizoarea şi scriitoarea britanică Andrea Arnold, actriţa franceză Virginie Ledoyen, directorul de imagine franco-elveţian Renato Berta şi actriţa germană Martina Gedeck.
    Un veteran al cinematografiei, William Friedkin, regizorul filmului „Exorcistul”, va primi un Leu de Aur pentru întreaga carieră.

  • Emisiile de CO2 au adus pădurile europene aproape de punctul de saturaţie

    Pădurile europene se apropie de punctul de saturaţie ca urmare a scăderii „rezervorului de carbon”, relevă un studiu publicat de revista Nature Climate Change şi preluat de BBC. Potrivit autorilor, scăderea rezervorului de carbon, cu rol esenţial în ciclul carbonului şi în compensarea emisiilor poluante, este determinată mai ales de despăduririle masive şi de dezastrele naturale, cum este cazul incendiilor de pădure, această evoluţie fiind însoţită de creşterea emisiilor de CO2.

    Ciclul carbonului este procesul prin care acest compus este transferat între pământ, apă şi atmosferă. Rezervorul de carbon reprezintă capacitatea principalelor componente naturale, cum ar fi solul, oceanele, rocile sau combustibilii fosili, de a înmagazina carbonul astfel încât acesta să nu fie eliberat în atmosferă.

    Începând cu epoca Revoluţiei Industriale, activitatea umană a modificat acest ciclu, ca urmare a arderii combustibililor fosili, prin care s-a eliberat o mare cantitate de CO2 stocat, şi a modificărilor în exploatarea solului, cum ar fi despădurirea sau extinderea urbanizării. Astfel, s-a redus dimensiunea biosferei, cea care elimină dioxidul de carbon prin fotosinteză.

    Saturaţia despre care se vorbeşte în raport face referire la punctul în care capacitatea de absorbţie a rezervoarelor de carbon nu mai reuşesc să ţină pasul cu cantitatea de CO2 eliberată în atmosferă în urma activităţilor umane. Situaţia este agravată şi de dezvoltarea economiilor emergente, precum India, China sau Brazilia.

    Acest studiu contrazice concluziile raportului din anul 2011 asupra stării pădurilor europene, în care se susţine că suprafaţa zonelor împădurite a crescut în Europa şi acestea absorb 10% din emisiile anuale de CO2. Astfel, autorii recentului studiu susţin că rata împăduririi a fost mică, iar o suprafaţă însemnată a acestor păduri a fost plantată la începutul secolului XX sau în perioada imediată de după cel de-al Doilea Război Mondial, copacii fiind în prezent foarte bătrâni.

    Studiul poate avea implicaţii şi asupra eforturilor statelor UE de a reduce emisiile de CO2, întrucât în angajamentele lor internaţionale de limitare a emisiilor de CO2, cum este Protocolul de la Kyoto, rezervoarele de carbon au fost luat în calcul numai în mod voluntar, dar în viitoarele acorduri de acest fel, gestiunea pădurilor va fi un capitol cu prevederi obligatorii, explică autorii cercetării.

    În cazul Europei, o soluţie ar fi o înţelegere prin care să se caute găsirea unui echilibrul global la nivelul continentului între valoarea ecologică a cea comercială a pădurilor. Discuţii în acest sens se poartă din anul 2011, dar ele au intrat în impas în luna iunie a anului în curs, când cele 40 de delegaţii nu s-au înţeles asupra mai multor chestiuni tehnice. Negocierile vor fi reluate în toamnă, cu obiectivul ca până în luna noiembrie să se schiţeze un acord-cadru care să fie prezentat miniştrilor de resort din UE.

  • Terra a intrat „în faliment”: pentru restul anului 2013 vom consuma „pe datorie”

    Terra a intrat „în faliment”: pentru restul anului 2013 vom consuma „pe datorie”

    Lumea a ajuns la ziua în care consumul depăşeşte resursele naturale, “earth overshoot day”, acesta reprezentând momentul din an în care oamenii epuizează resursele agricole, copaci şi peşti pe care Terra este capabilă să le producă în decurs de un an. De asemenea, este depăşită capacitatea anuală a pământului de a absorbi deşeurile, inclusiv emisiile de dioxid de carbon, informează dailymail.co.uk.
    Pentru restul anului lumea trăieşte “pe datorie” ecologică, în condiţiile în care rezervele de peşte şi forestiere au fost epuizate, terenurile degradate, iar dioxidul de carbon se acumulează în atmosferă, potrivit unui raport al organizaţiei Global Footprint Network.
    Data la care consumul depăşeşte resursele naturale este calculată comparând cererea umană de resurse naturale – “amprenta ecologică” – cu perioada de care planeta are nevoie pentru a reface nivelul acestor resurse şi a absorbi deşeurile. Anul acesta am folosit, în mai puţin de nouă luni, ceea ce Pământul poate regenera într-un an. Data epuizării resurselor naturale este, anul acesta, cu câteva zile mai devreme decât anul trecut.

    Global Footprint Network a explicat că, în 1961, omenirea folosea aproximativ două treimi din resursele disponibile ale Terrei, dar până în anii ’70 creşterea emisiilor de dioxid de carbon şi nivelul consumului au început să depăşească ceea ce planeta putea oferi. Apărătorii mediului susţin că oamenii au nevoie, în prezent, de echivalentul unei planete şi jumătate pentru a se întreţine, iar până la mijlocul secolului vor avea nevoie de echivalentul a două planete.
    „Nu este o noutate pentru nimeni faptul că societatea noastră consumă mai mult decât poate produce planeta. De câţiva ani auzim această avertizare şi începem să ne obişnuim cu ideea. Noutatea care trebuie să ne dea de gândit şi poate să ne şi sperie puţin este accelerarea din ce în ce mai accentuată a acestui proces. Dacă până acum vorbeam de un proces lent, care urma să afecteze în mod decisiv generaţiile viitoare, ne dăm seama că, de fapt, perspectiva în timp se micşorează şi începe să fie tot mai clar că efectele nefaste ale consumului pe deficit îşi vor face simţită prezenţa din ce în ce mai mult pe termen mediu şi scurt. Dacă anul trecut pe 22 august ajungeam la capacitatea de susţinere a planetei noastre, anul ăsta atingem această limită cu 2 zile mai devreme; şi totuşi, în loc să ne schimbăm atitudinea, apăsăm pedala de acceleraţie. Ne comportăm ca multe companii mari care accesează credite uriaşe şi care, atunci când îşi văd executorii la poarta sediului, apelează la alţi creditori. Din păcate, în cazul de faţă, executorii au pus piciorul în prag”, a declarat Magor Csibi, director WWF-România.
    Epuizarea stocurilor şi acumularea de deşeuri şi emisii, în special cele de dioxid de carbon, pot continua pe o durată limitată până când ecosistemele încep să se degradeze şi, în final, să colapseze. Impactul consumului excesiv se vede deja, în diverse fenomene: lipsa apei, deşertificarea, eroziunea solului, scăderea productivităţii solurilor, defrişările şi fenomenele negative cauzate de dispariţia pădurilor, dispariţia speciilor, colapsul unor stocuri de peşte şi schimbările climatice.
    Însă acţionând, putem răsturna tendinţa negativă. Cum? Alegând să ne „reducem datoria”, să consumăm cât mai puţin. Alegând energia din surse curate şi regenerabile care ajută la reducerea emisiilor ce ne afectează grav clima, oceanele şi calitatea aerului. Prin utilizarea puterii enorme pe care o avem ca şi consumatori – alegerea produselor locale, ecologice şi a celor recunoscute oficial ca produse prietenoase cu mediul, prin certificări precum FSC (Forest Stewardship Council) pentru produsele din lemn sau MSC (Marine Stewardship Council) pentru peşte şi fructe de mare.
    Amprenta ecologică (Ecological Footprint) măsoară necesarul de sol productiv şi apă pentru producerea bunurilor şi resurselor consumate de populaţie şi pentru neutralizarea emisiilor şi deşeurilor. Amprenta ecologică ia în considerare şi progresele tehnologice realizate pentru adresarea impactului negativ uman asupra planetei.
    În România, amprenta ecologică este de 2.7 hectare pe cap de locuitor, în condiţiile în care planeta poate oferi 1.8 hectare de teren şi apă. Cauza este dezvoltarea haotică în domeniul construcţiilor din ultimele decenii, dar şi exploatarea resurselor: extracţia mineralelor, transportul, conversia spaţiilor verzi, extinderea construcţiilor, inclusiv în arii protejate, defrişările.
    Schimbările climatice sunt un efect major al consumului excesiv, prin utilizarea combustibililor fosili ce eliberează în aer cantităţi uriaşe de dioxid de carbon pe care planeta pur şi simplu nu le mai poate absorbi. De aceea, reducerea semnificativă a amprentei de carbon este un pas absolut esenţial pentru ca fenomenul de overshoot să fie redus, ritmul schimbărilor climatice să fie încetinit şi pentru ca noi să trăim în limitele planetei.
    Jim Leape, Director General WWF spune: „Natura este fundamentul pentru sănătatea şi prosperitatea umană – însă momentan consumăm mai mult decât aceasta ne poate oferi, cu resursele sale finite. Raportul Planeta Vie realizat de WWF arată clar că cerinţele oamenilor depăşesc capacitatea planetei de a le satisface – pe scurt, cerem mai mult decât avem”.

    China are cea mai mare amprentă ecologică, din cauza uriaşei sale populaţii, dar sunt ţări care au o cerere şi mai mare de resurse pe cap de locuitor. Dacă toţi am trăi la fel ca cetăţenii din SUA, am avea nevoie de patru planete pentru satisfacerea nevoilor, se arată în raport.
    Patru cincimi din populaţia lumii trăieşte în ţări care utilizează mai mult decât le poate furniza propria natură. Marea Britanie ar avea nevoie de o suprafaţă de trei ori şi jumătate mai mare pentru susţinerea nivelului de consum.
    Nu toate statele îşi depăşesc resursele ce pot fi găsite în interiorul propriilor graniţe, însă chiar şi rezervele lor se diminuează, potrivit ecologiştilor.
    Lumea nu mai poate susţine “deficitul bugetar” reprezentat de ceea poate oferi natura şi ceea ce infrastructura, economia şi stilul nostru de viaţă solicită.
    Alessandro Galli, director regional în carul Global Footprint Network atrage atenţia: “Viaţa zilnică din multe state mediteraneene ne aminteşte de ceea ce înseamnă să îţi depăşeşti limitele din punct de vedere financiar. Deficitele ecologice şi financiare sunt feţele aceleiaşi monede. Pe termen lung statele nu vor putea să rezolve un deficit ignorându-l pe celălalt”.
    Andrew Simms, autorul conceptului de zi în care consumul depăşeşte resursele naturale, susţine că “Deşi Guvernul ne spune mereu să nu depăşim posibilităţile financiare, el pare să ne îndemne să ne depăşim bugetul ecologic. Este un calcul simplu: Marea Britanie consumă şi produce deşeuri la un nivel de trei ori şi jumătate mai mare decât poate susţine, iar astăzi omenirea a epuizat deja tot ceea ce ecosistemul poate produce într-un an”.
    “Ne jucăm cu falimentul ecologic. Guvernul poate tipări, dacă vrea, mai multe bancnote, dar nu poate tipări mai multe planete. Agenda politică ar trebui să fie dominată de problema limitelor ecologice”.

  • Apocalipsa după Rasputin – 23 august 2013

    Grigori Rasputin, un celebru mistic rus care a avut o influenţă enormă asupra familiei ultimului ţar rus Nicolae al II-lea, a făcut unele profeţii despre viitor, dintre care unele chiar s-au îndeplinit. Supranumit „călugărul nebun”, el a prezis, între altele, că Sfârşitul lumii va veni la 23 august 2013, relatează portalul rus Psyteh.
    Rasputin este cel care a prezis venirea noii puteri în Rusia imperială şi „munţi de oameni ucişi”, printre care nobili importanţi. „Apa din râul Neva se va păta cu sângele lor”, spunea el într-o faimoasă predicţie, înainte ca puterea bolşevică să masacreze cea mai mare parte a aristocraţiei ruse, inclusiv întreaga familie a ţarului Nicolae al II-lea. Ce-i drept, familia ţarului a fost ucisă la Ekaterinburg, în Urali, departe de Sankt-Petersburg.
    Tot el, dacă ar fi să dăm crezare legendelor, a profeţit represiunile staliniste din anul 1937, ce aveau să se întâmple după 25 de ani şi „trei luni” după lovitura de stat bolşevică din 1917. Rasputin şi-a anticipat chiar şi împrejurările morţii sale şi a vorbit explicit despre ele. Dacă va fi ucis de „simpli tâlhari dintre ţăranii ruşi”, ţarul Nicolae poate să nu-şi facă griji pentru soarta sa şi urmaşii săi vor fi la putere „o sută de ani sau mai mult”. În cazul în care va fi asasinat de nobilime – de „rude ale ţarului” – atunci viitorul Rusiei şi al familiei imperiale va fi teribil. Nobilii vor fi nevoiţi să fugă din ţară, iar, dintre „rudele ţarului”, nimeni nu va fi lăsat în viaţă, profeţise Rasputin cu puţin timp înainte ca „urgia roşie” să se abată asupra Rusiei ţariste.
    „Omul va deveni din nou fiară şi, ca orice animal, va ataca sau fi atacat”
    Grigori Rasputin a prezis şi evenimente îngrozitoare ce ţin de viitorul în general al Planetei: „Cutremurele vor deveni mai frecvente, apa şi pământul se vor deschide şi vor absorbi oameni şi obiecte. Oamenii se vor uita la violenţa de zi cu zi în apropierea casei lor, pentru că omul va deveni din nou fiară şi, ca orice animal, va ataca sau fi atacat. Aceşti oameni nu vor şti să facă distincţie între bine şi rău”.
    Călugărul rus profeţise şi în legătură cu o altă nenorocire – „o furtună teribilă” – care se va produce la 23 august 2013: „… focul va înghiţi toată viaţa de pe uscat, iar după aceasta, viaţă nu va mai exista şi se va instala o linişte de mormânt”.
    Conform previziunilor lui Rasputin, în acest timp ar trebui să revină Iisus Hristos pe Pământ ca să-i avertizeze şi să-i aline pe oameni în legătură cu dezastrul iminent, după care se va înălţa din nou la Cer.
    „Când timpurile se vor apropia de beznă, iubirea oamenilor se va transforma în vegetaţie uscată. În deşertul acelor vremuri vor creşte doar două plante – planta câştigului şi cea a iubirii de sine. Florile acestor plante vor fi luate drept flori de dragoste, în timp ce omenirea în acest timp blestemat se va fi scufundat într-o indiferenţă totală”, mai prezicea Rasputin.

  • Cum funcţionează cu adevărat o gaură neagră?

    Gaura neagră situată în centrul galaxiei noastre a fost supusă unei „diete” pentru aproape un milion de ani, însă acum a sosit vremea pentru o gustare.

    Oamenii de ştiinţă din Garching, Germania, urmăresc îndeaproape un eveniment rar ce are loc la aproximativ 26.000 de ani-lumină distanţă: o gaură neagră uriaşă surprinsă în timp ce devorează un nor de gaz uriaş. Acest eveniment permite oamenilor să vadă pentru prima dată modul în care o gaură neagră îşi foloseşte puterea gravitaţională masivă pentru a atrage şi consuma materiale interstelare, un fenomen foarte puţin înţeles. „Norul este descompus”, spune Stefan Gillessen de la Max Planck Institute for Extraterrestrial Physics din Garching, cercetătorul care a descoperit acest eveniment în 2011.

    O gaură neagră se poate forma atunci când o stea de mari dimensiuni moare şi materia sa colapsează într-un volum mult mai redus (ca şi cum masa Pământului ar fi înghesuită într-o bilă de dimensiunea unei mărgele). Gravitaţia ce rezultă în urma acestui proces este atât de intensă încât nici lumina nu poate scăpa.

    Ce se ştie despre găurile negre este, în cea mai mare parte, teoretic, iar oamenii de ştiinţă sunt entuziasmaţi să aibă oportunitatea de a colecta mai multe date din lumea reală. Cele mai bune telescoape nu sunt suficient de puternice pentru acest lucru, pentru că majoritatea găurilor negre se află la milioane de ani-lumină distanţă. De altfel, abia acum un deceniu oamenii de ştiinţă au concluzionat că o gaură neagră supermasivă se găseşte surprinzător de aproape de noi, în Calea Lactee.

    Acum, într-o întâmplare norocoasă, gaura neagră cu care ne învecinăm a început să ofere câteva „artificii celeste” neaşteptate. Gaura neagră din Calea Lactee atrage bucăţele de material interstelar de aproape un milion de ani. Stelele ce orbitează în apropiere de gaura neagră sugerează că aceasta are puterea gravitaţională a patru milioane de sori. Acum, această atracţie gravitaţională începe să acţioneze asupra norului de gaz, ce măsoară aproximativ 60 de miliarde de kilometri în lungime.

    Folosind date colectate de Very Large Telescope (VLT), un telescop finanţat de ţările din Europa şi situat la mare altitudine în deşertul Atacama din Chile, echipa dr. Gillessen a concluzionat recent că partea din faţă a norului de gaz călătoreşte cu 500 de kilometri pe secundă mai rapid decât partea din spate a norului. Deja 10% din nor a fost atras în partea îndepărtată a găurii negre.

    Cercetătorii speră să observe acest eveniment cosmic pentru cel puţin încă un an. Oamenii de ştiinţă au multe întrebări: Oare norul va fi fărămiţat în bucăţi şi absorbit, sau o mare parte din el va rămâne în orbită în jurul găurii negre? Va deveni mai luminoasă gaura neagră pe măsură ce îşi consumă prada? Oare Teoria Relativităţii enunţată de Einstein, ce nu a fost niciodată testată în asemenea condiţii extreme, va rămâne în picioare?

    „În astronomie ai foarte rar şansa de a surprinde ceva în flagrant”, explică Andrea Ghez, un astrofizician ce conduce un grup rival ce observă evenimentul de la Universitatea din California. „Pur şi simplu nu ştim ce se va întâmpla”, spune specialistul. În 2006, echipa condusă de doctorul Ghez a observat un obiect în apropierea găurii negre din Calea Lactee. Totuşi, obiectul nu părea foarte interesant, „astfel că nu ne-am concentrat asupra sa”, explică Ghez. Cinci ani mai târziu, Dr. Gillessen folosea un telescop din Chile pentru a observa stelele ce orbitează gaura neagră. Studiind datele mai vechi, cercetătorul a descoperit acelaşi obiect zărit de dr. Ghez. „Era o pată mică – nu o stea fierbinte, ci ceva rece”, îşi aminteşte Andreas Burkert, un fizician de la Max Plancks şi totodată un coleg al doctorului Gillessen. „Ne-am gândit că observaţia era probabil o greşeală”, explică Burkert.

    În ianuarie 2012, echipa de la Max Planck şi-a publicat descoperirea în jurnalul Nature. Cercetătorii au concluzionat că „pata” era un nor de gaz de origine necunoscută ce se afla în mrejele gravitaţionale ale găurii negre.

    Până acum câţiva ani, oamenii de ştiinţă abia puteau să observe obiecte situate în centrul galaxiei noastre, parţial din cauza estompării provocate de atmosfera Pământului, acelaşi efect care face ca stelele să licărească. De asemenea, deoarece praful din centrul galaxiei noastre absoarbe cea mai mare parte a luminii optice, telescoapele optice sunt în mare parte inutile.

    Dr. Gillessen şi alţi specialişti se bazează atunci pe telescoape ce privesc centrul galaxiei în spectrul infraroşu al luminii. O inovaţie mai recentă este tehnica supranumită „optica adaptivă”, ce poate corecta efectul de estompare. Anul acesta, cercetătorii au făcut peste 40 de propuneri de observare a întânirii găurii negre cu norul de gaz.

    Recent, Dr. Gillessen a folosit un computer din biroul său pentru a arăta o succesiune de imagini capturate de VLT. În 2002, norul de gaz (reprezentat în imagine de o mică pată albastră) părea să se apropie de gaura neagră din Calea Lactee. „Nu merge într-o linie dreaptă, ceea ce înseamnă că un alt obiect îl atrage”, explică Gillessen. Datele colectate în 2008 arată că norul de gaz călătorea cu o viteză de 1290 de kilometri pe secundă — mult mai rapid decât Terra, care se deplasează cu aproximativ 30 de kilometri pe secundă. De asemenea, date mai recente arată că norul se deplasează cu aproape 2.000 de km pe secundă, ceea ce sugerează că atracţia găurii negre devine din ce în ce mai puternică. O altă imagine surprinde o porţiune din norul de gaz ce se întinde pe o suprafaţă de 10 ori mai lungă decât se întindea în 2004.

    Ulterior, dr. Gillessen s-a îndreptat către un laborator unde construieşte alături de colegii săi un dispozitiv de aproximativ 2 metri în lungime cunoscut sub numele de „Gravity Machine”. Atunci când va fi finalizat, în vara lui 2014, aparatul în valoare de 27 de milioane de dolari va combina semnalele luminoase de la cele patru telescoape ale VLT pentru a permite efectuarea unor măsurători mult mai precise.

    Periodic, gaura neagră pâlpâie, la fel cum atmosfera Pământului se luminează temporar de la fulgere. Dr. Gillessen afirmă că întâlnirea cu norul de gaz ar putea face ca aceste izbucniri ale găurii negre să devină mai frecvente şi mai violente. În acest gaz, dispozitivul sofisticat ce se construieşte acum ar permite detectarea acestor semnale mai uşor, oferind oamenilor de ştiinţă mai multe informaţii despre cum funcţionează gaura neagră.

    La fel ca în cazul multor altor observaţii astronomice, aceasta are o uşoară tentă suprarealistă. Gaura neagră a Căii Lactee se găseşte la 26.000 de ani-lumină distanţă. Acest lucru înseamnă că evenimentul cu norul de gaz a avut loc acum 26.000 de ani, fiind nevoie de această perioadă îndelungată ca lumina să ajungă la noi. „Ne aflăm în suburbiile galaxiei, astfel că filmul abia acum a ajuns la noi. Dar este un film extraordinar”, a concluzionat dr. Ghez.

  • Cel mai mare şarpe din România şi monştrii din basmele noastre

    Cel mai mare şarpe care trăieşte pe meleagurile noastre se străduieşte să reziste presiunii exercitate de om, alături de provocările recente ale schimbărilor climatice. Reptilă cvasi necunoscută majorităţii românilor, aşa numitul balaur dobrogean, sau şarpe balaur (Elaphe sauromates) prin dimensiunile şi aspectul său unic în herpetofauna autohtonă, pare un demn urmaş al balaurilor din basmele care ne-au încântat copilăria. Atât reptila, cât şi uriaşele personaje mitologice au de partea lor poveşti deosebit de interesante.
    Regele şerpilor din România
    Denumit în popor şarpe balaur sau balaur dobrogean pe baza taliei sale maxime între şerpii autohtoni, Elaphe sauromates este cu adevărat cel mai mare şarpe pe care îl putem întâlni pe teritoriul ţării noastre. Taxonomic, uriaşul şerpilor româneşti aparţine Subclasei Lepidosauria, Ordinului Squamata şi Familiei Colubridae. Specia a fost descrisă ştiinţific pentru prima oară în anul 1814, şi a purtat denumirea iniţială de Elaphe quatuorlineata sauromates până recent, când s-a hotărât redenumirea ei cu Elaphe sauromates. Simplu!
    Comparativ cu marii şerpi constrictori din zonele tropicale, balaurul nostru dobrogean are o talie mai mult decât modestă, cu toate acestea, rămâne nu doar cel mai mare şi mai masiv şarpe de la noi, ci şi din întreaga Europă. Adulţii au o talie medie cuprinsă între 120-180 centimetri, cu toate că au fost măsuraţi indivizi care au depăşit lejer lungimea de 2 metri. Oricum, astfel de exemplare sunt rare.
    Este un şarpe predominant terestru, care se urcă rar în copaci, iar atunci când o face este pentru a căuta ouă şi pui de păsări.
    Specia iubeşte zonele calde, având un larg areal de răspândire în sudul Europei şi vestul Asiei. Se întâlneşte mai ales în Iran, Kazahstan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Siria, Liban, Israel, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Grecia, Bulgaria şi România. De fapt, în ţara noastră este limita nord-vestică a arealului său. Şarpele balaur se întâlneşte până la altitudinea de maxim 2.500 metri (evident în Caucaz) şi iubeşte în special zonele aride, cu vegetaţie stepică, stâncării şi nisip, păduri de foioase şi maluri de răuri.
    Istoria răspândirii sale în ţara noastră este deosebit de interesantă deoarece balaurul dobrogean este o mărturie vie despre modul în care accelerarea fenomenului de încălzire globală din ultimele decade de ani a influenţat arealul său de răspândire.
    După cum îi spune şi numele cel mai des folosit de specialiştii români, adică acela de balaur dobrogean, acest şarpe era întâlnit la începului secolului 20 doar în zona Dobrogei. Cu toate acestea, expediţiile de teren din ultimii ani l-au confirmat în mai multe judeţe ale ţării precum Iaşi, Galaţi, Vrancea şi Buzău, fapt care indică o mărire a arealului de răspândire, mărire fără doar şi poate influenţată de verile tot mai calde şi intensificarea fenomenului de aridizare a solului. Cea mai recentă identificare este cea din judeţul Buzău, în Rezervaţia Naturală Vulcanii Noroioşi.
    Cu toate acestea, şarpele balaur sau şarpele rău, cum i se mai spune popular în mod eronat (evident şarpele nu este nici mai rău, nici mai bun decât alte specii de şerpi), pe baza faptului că odată atacat se apără vajnic, este un şarpe rar. Beneficiază şi el de protecţie prin Legea 13 din 1993, prin care ţara noastră ratifică Convenţia de la Berna.
    Vina rarităţii sale în teren o poartă optica negativă pe care o au oamenii din mediul rural la adresa tuturor speciilor de şerpi, care sunt ucişi pe loc odată ce sunt observaţi, precum şi faptul că balaurul dobrogean este un şarpe retras care se ascunde rapid odată ce observă vreun om.
    Balaurul dobrogean este totuşi un şarpe frumos colorat. Puii şi exemplarele juvenile au un colorit diferit de al adulţilor, fiind brun-gălbui cu 4-5 şiruri longitudinale de pete brun închise. Adulţii au o culoare de fond alb-gălbuie, iar pe partea dorsală a corpului prezintă patru mari şiruri longitudinale de pete mari brune. Pe abdomen este galben, cu pete mici şi sporadice de culoare maron.
    Se hrăneşte în special cu rozătoare precum şoareci de câmp, şobolani, popândăi, hârciogi, dar şi păsări sau şopârle. Nu este deloc un şarpe veninos, dar se apără cu mult curaj muşcând fără frică. Vânează de dimineaţă până la apusul soarelui. Sezonul de împerechere este în lunile iunie-iulie, după care femelele depun între 6-10 ouă. Incubaţia durează între 40-68 zile, iar temperatura optimă pentru ouă este de 25-29 grade Celsius.
    Balaurii uitaţi ai basmelor noastre
    În miturile şi poveştile noastre populare, balaurii împart cu zmeii rolurile celor mai negative personaje. Dacă zmeul este un personaj caracteristic doar poveştilor noastre, balarul este un simbol arhetipal de mare persistenţă şi cu o larie largă de răspândire în miturile şi basmele din întreaga lume. Balaurii au multiple semnificaţii şi forme variate, cele mai comune reprezentării fiind cele de dragoni, şerpi, basilisc, behemoth, leviathan.
    Adesea este reprezentat ca o colosală fiinţă fantastică de forma unui şarpe uriaş, cu unul sau mai multe capete, cu aripi şi gheare ascuţite, care varsă foc pe gură şi este mai mereu oponentul forţelor binelui. În mentalul arhaic popular românesc, balaurul întruchipează (precum monstrul Typhon din mitologia greacă) forţele haotice ale universului, combinate cu instinctele primordiale nesublimate ale fiinţei omeneşti. Are uneori şi un aspect benefic, în special când este asociat apei, fertilităţii şi bogăţiei, căci să nu uităm: balaurul este principalul paznic al comorilor. Prevalează totuşi faţeta malefică, întunecată, balaurul fiind cumva întruchiparea răului universal, al diavolului, al forţelor obscure şi pulsaţiilor inconştientului.
    Balaurul poveştilor, este deci o făptură groaznică la vedere, foarte crudă şi periculoasă. După cum constată şi etnograful şi cercetătorul Marcel Olinescu, balaurul din poveste avea înfăţişarea înspăimântătoare, pentru că în el se reunea tot ce era mai groaznic şi mai urât la celelalte făpturi. Avea un cap mare, dar cu 12 limbi otrăvite, de cele mai multe ori avea totuşi şapte capete. Fălcile erau mari şi largi, de putea înghiţi un om întreg, şi semănau cu cele de şerpi sau crocodili. Ochii şi privirea erau crunte, iar nările largi şi prin ele fiara mitologică azvârlea foc şi pară asupra cutezătorului cu care se lupta. Avea trupul lung ca de şopârlă, acoperit cu solzi tari ca fierul. Trăiau întotdeauna în locuri retrase, sălbatice, prin păduri, peşteri sau fântâni părăsite. Se hrăneau cu carne de om, după care dormitau zile în şir.
    În mitologia românească balaurii se nasc întotdeauna din şerpi. Basmele ne spun că într-o anumită zi de primăvară, se strângeau la un loc mulţi şerpi, veniţi de departe. Locul transformării spectaculoase este în creierii munţilor, printre pietre şi stânci, înconjurat de bălării şi ascuns cu totul ochiului omenesc. Când se apropie acea zi, care cade întotdeauna o dată la şapte ani, toţi şerpii intră într-o nelinişte aparte şi pornesc spre acel loc tainic. Acolo, toţi şerpii îşi varsă balele într-un loc ferit, în timp ce şarpele cel mai vârstnic sâsâie un descântec numai de el ştiut. Din balele amestecate şi vrăjite, se formează o piatră preţioasă cu sclipiri de rază de soare. Pentru ea încep toţi şerpii să se ia la bătaie. Învingătorul se apropie de nestemată şi o înghite. Şarpele acesta fuge apoi prin păduri şi stâncării şi, dacă şapte ani de-a rândul nu vede faţă de om, atunci din şarpe se face balaur. În vechime, când oamenii erau puţini şi sălbăticia nestricată, şarpelui învingător îi era mai uşor să se ascundă. Astăzi, spun cei bătrâni, rar există vreun şarpe care să mai poată ajunge balaur.
    Uciderea balaurului (dragonului, monstrului primordial) era înfăptuită de zeul solar sau eroul civilizator (Indra, Marduk, Siegfried, Apollo etc.) şi semnifica începutul cosmicizării haosului şi instaurarea ordinii sociale. Balaurii ucişi  de eroii basmelor româneşti de tipul lui Făt Frumos, Prâslea, Feciorul Văduvei şi-au continuat rolul fabulos, trecând în creştinism, unde sunt ucişi de Sfântul Gheorghe sau alungaţi de alţi sfinţi.
    Cât despre balaurul dobrogean, acesta îşi continuă existenţa, nederanjat decât accidental de oamenii care ar trebui să ştie că cel mai mare şarpe de la noi rămâne un animal extrem de periculos…doar pentru şoareci şi şopârle.

  • Câmpul magnetic al Soarelui îşi va inversa polaritatea în următoarele luni

    Câmpul magnetic al Soarelui îşi va inversa polaritatea în următoarele luni

    Câmpul magnetic al Soarelui va trece printr-un proces de inversare completă de polaritate în următoarele luni, un eveniment care va avea numeroase efecte în Sistemul Solar.

    Potrivit observaţiilor efectuate de cercetătorii de la NASA, această inversare completă de polaritate se va produce în următoarele trei-patru luni, informează huffingtonpost.com. “Se pare că suntem nu mai departe de trei-patru luni distanţă de o inversare completă a polarităţii câmpului solar”, a declarat Todd Hoeksema, fizician şi directorul Observatorului Solar Wilcox din cadrul Universităţii Stanford, într-un comunicat postat pe site-ul agenţiei spaţiale americane. “Această modificare va avea o mulţime de efecte în tot Sistemul Solar”, a adăugat el.

    Ar trebui oare ca oamenii să fie îngrijoraţi din cauza acestei inversări de polaritate? Istoria spune că nu. Saltul magnetic se produce la apogeul fiecărui ciclu solar de 11 ani. Apropiindu-se de punctul care marchează jumătatea celui de-al 24-lea ciclu solar, polul sudic al astrului se va deplasa spre polul nordic, schimbând astfel semnele de polaritate ale câmpului magnetic.

    Schimbarea de polaritate va avea anumite efecte asupra heliosferei – domeniul solar, care se întinde dincolo de Pluto – dar, aşa cum precizează experţii de la NASA, unul dintre efectele majore la care pământenii trebuie să se aştepte va consta în apariţia unui spaţiu furtunos în jurul planetei noastre. Astronauţii de pe orbită ar putea constata la rândul lor anumite modificări ale radiaţiei solare, iar acest proces poate reprezenta un pericol real.

    Ciclul de 11 ani regularizează activitatea solară a astrului. În acest an, în timpul de maxim al ciclului, când activitatea solară este cea mai intensă, inversarea de polaritate a câmpului magnetic va fi însoţită de o creştere a nivelului de turbulenţe solare şi de creşterea numărului de pete solare. Totuşi, aşa cum au anunţat deja fizicienii, apogeul din 2013 s-a dovedit a fi unul dintre cele mai slabe observate în ultimul secol, având un nivel relativ minim de activitate solară.