word-monitor

Category: Mozaic

  • Ciudatul peşte „blobfish” a primit oficial titlul de cel mai urât animal din lume

    Ciudatul peşte „blobfish” a primit oficial titlul de cel mai urât animal din lume

    Peştele „blobfish” (Psychrolutes marcidus), un ciudat locuitor al Oceanului Pacific care arată ca un bătrân chel şi morocănos, cu un nas uriaş şi aplatizat, a primit titlul de cel mai urât animal din lume, în urma unui sondaj online, conform AFP.

    Peste 3.000 de persoane au contribuit la sondajul online menit să atragă atenţia şi asupra animalelor urâte care îndeplinesc roluri importante în lanţul trofic şi în consecinţă trebuie şi ele protejate.

    Acest „blobfish”, o creatură gelatinoasă rozalie, al cărei organism este capabil să reziste la presiunea uriaşă a adâncurilor marine, a devenit în ultima vreme o victimă colaterală a pescuitului industrial excesiv. Acest peşte trăieşte în largul coastelor Australiei şi a câştigat titlul de cel mai urât animal din lume cu 795 de voturi, fiind urmat de papagalul kakapo, un papagal bizar, incapabil să zboare, care trăieşte în Noua Zeelandă. Pe locul trei s-a plasat axolotul mexican, un amfibian ciudat poreclit şi „peştele mergător”.

    Peştele „blobfish” va fi acum imortalizat drept mascota oficială a organizaţiei Societatea pentru Protecţia Animalelor Urâte.

  • Adio Big Bang?

    Ar putea fi momentul să spunem „la revedere” teoriei Big Bangului. O echipă de cosmologi speculează că Universul s-a format din resturile ejectate atunci când o stea 4-dimensională s-a prăbuşit într-o gaură neagră. Acest nou scenariu postulat de cercetători ar explica de ce cosmosul pare să fie atât de uniform în toate direcţiile.

    Modelul standard Big Bang afirmă că Universul a explodat dintr-un punct infinit de dens, cunoscut sub numele de singularitate. Totuşi, nimeni nu ştie ce ar fi provocat această explozie: legile cunoscute ale fizicii nu ne pot spune ce s-a întâmplat în acel moment. „Din punctul de vedere al cunoştinţelor actuale din fizică, puteau să zboare şi dragoni din singularitate”, comentează Niayesh Afshordi, astrofizician la Perimeter Institute for Theoretical Physics din Waterloo, Canada.

    În modelul actual este greu de explicat cum un Big Bang violent a reuşit să lase în urma sa un Univers care are o temperatură aproape totalmente uniformă, pentru că nu pare să fi trecut suficient timp de la „naşterea cosmosului” pentru a putea atinge un punct de echilibru al temperaturii.

    Pentru majoritatea cosmologilor, cea mai plauzibilă explicaţie pentru această uniformitate ar fi aceea că, după începutul timpului, o formă necunoscută de energie a făcut Universul tânăr să se „umfle” cu o viteză mai mare decât viteza luminii. În acest mod, o bucată mică cu aproximativ aceeaşi temperatură s-ar fi întins, devenind cosmosul vast pe care îl vedem astăzi. Totuşi, Ashfordi subliniază că „Big Bang-ul a fost atât de haotic încât nu este clar unde ar fi putut fi întâlnită o bucată mică şi omogenă care să permită debutul procesului inflaţiei”.

    Într-o nouă cercetare publicată pe arXiv, Ashfordi şi colegii săi studiază o propunere făcută în 2000 de o echipă în care se găsea şi Gia Dvali, un fizician ce lucrează astăzi la Universitatea Ludwig Maximilians din Munchen, Germania. În propunerea din 2000, Universul nostru tridimensional (3D) este o membrană care pluteşte printr-un „univers vrac” care are patru dimensiuni spaţiale.

    Cercetătorii conduşi de Ashfordi au realizat că, în cazul în care universul vrac ar conţine propriile sale stele 4D (patru-dimensionale), unele ar putea colapsa, formând găuri negre 4D la fel ca stelele masive din Universul nostru: explodând ca supernove, aruncând cu forţă straturile exterioare, iar straturile interioare colapsând într-o gaură neagră.

    În Universul nostru, o gaură neagră este mărginită de o suprafaţă sferică numită „orizont de evenimente”. Dacă în spaţiul obişnuit tridimensional este nevoie de un obiect bi-dimensional (o suprafaţă) pentru a crea o „graniţă” în gaura neagră, în „universul vrac” orizontul de evenimente al unei găuri negre 4D ar fi un obiect 3D – o formă ce poartă numele de hipersferă. Când cercetătorii conduşi de Ashfordi au modelat moartea unei stele 4D, ei au descoperit că materialul ejectat ar forma o membrană 3D care înconjoară orizontul de evenimente 3D şi care se extinde încet.

    Autorii postulează că universul 3D în care trăim ar putea fi exact o astfel de membrană — şi că noi detectăm dezvoltarea membranei ca fiind expansiunea cosmică. „Astronomii au măsurat acea expansiune şi au extrapolat din ea că Universul a început cu un Big Bang — dar asta e doar un miraj”, afirmă Afshordi.

    Modelul conceput de Afshordi explică în mod natural uniformitatea Universului nostru. Deoarece universul vrac 4D ar fi putut avea în trecut o perioadă infinită de timp, ar fi fost suficient timp ca diferite părţi ale universului 4D să atingă un punct de echilibru, acesta fiind moştenit de universul nostru 3D.

    Modelul lui Afshordi are şi nişte probleme, totuşi. La începutul acestui an, observatorul spaţial Planck a dat publicităţii date care cartografiau micile fluctuaţii de temperatură în radiaţia cosmică de fond — radiaţia străveche care poartă amprentele primelor momente ale Universului. Fluctuaţiile confirmau predicţiile modelului Big Bang clasic şi ale teoriei inflaţiei, însă modelul propus de Afshordi deviază de la observaţiile făcute de Planck cu aproximativ 4%. Sperând să rezolve discrepanţele, Afshordi afirmă că lucrează la rafinarea modelului.

    În ciuda acestei nepotriviri, Dvali laudă modul ingenios în care cercetătorii au reuşit să renunţe la modelul Big Bang. „Singularitatea este problema fundamentală a cosmologiei, iar aceşti cercetători rescriu istoria astfel încât singularitatea să nu existe”, spune fizicianul. Deşi rezultatele observatorului Planck „demonstrează că teoria inflaţiei este corectă”, ele nu oferă un răspuns la întrebarea „cum a avut loc inflaţia”, spune Dvali. Acest studiu ar putea ajuta la demonstrarea faptului că inflaţia a fost activată de mişcarea Universului printr-o altă realitate, cu mai multe dimensiuni, concluzionează Dvali.

  • 7 animale confundate cu creaturi fantastice

    7 animale confundate cu creaturi fantastice

    Okapi
    Unul dintre animalele despre care s-a crezut că ar fi înrudit cu unicornul este okapi. Aceste mamifere bizare care seamănă cu căprioarele şi care trăiesc în Africa, par să fie o combinaţie între o girafă, o zebră şi o antilopă. Văzute de la depărtare ele pot fi confundate cu zebre sau cai. În plus, masculul de okapi are două coarne care văzute din lateral pot crea, şi de la distanţă mare, impresia unui singur corn. Acest lucru poate explica confuzia legată de originea mitologică a acestei creaturi.
    2. Gigantopitecul
    Deşi seamănă cu Bigfoot, aceste creaturi au fost maimuţe reale care cutreierau pădurile din Asia acum 300.000 de ani. De fapt, Gigantopitecul era cea mai mare maimuţă antropoidă care a trăit vreodată, având o înălţime de aproximativ 3 metri şi cântărind peste 450 de kilograme.
    Unii antropologi sunt de părere că Gigantopitecul ar fi putut influenţa apariţia mitului lui Yeti, iar unii dintre oamenii de ştiinţă nu exclud posibilitatea ca unele dintre exemplarele acestei specii să fi supravieţuit până în timpuri mai apropiate de noi, reprezentând o sursă de inspiraţie pentru legenda lui Bigfoot.
    3. Peştele-vâslă uriaş (Regalecus glesne)
    Cunoscut şi sub numele de regele heringilor este cel mai lung peşte osos, putând atinge dimensiuni impresionante: au fost studiate exemplare care măsurau 8 metri lungime, dar se crede că poate ajunge până la 15 metri.
    Peştele-vâslă este o specie despre care se ştiu destul de puţine lucruri, deoarece trăieşte la adâncimi de câteva sute de metri, departe de ţărm. Mare parte din ceea ce se ştie despre peştele-vâslă îşi are originea în studiul unui mic număr de exemplare eşuate pe ţărm sau care au fost zărite plutind la suprafaţa apei.
    Din cauza lipsei de informaţii, în trecut, această creatură a dat naştere unor legende referitoare la un şarpe de mare monstruos.
    4. Dugongul şi lamantinul
    În timp ce naviga în apropiere de Haiti, Cristofor Columb a crezut că se uita la o sirenă, atunci când a văzut primul lamantin. Apoi, când s-a apropiat suficient de mult de creatură a declarat că ea „nu era atât de frumoasă pe cât se spune, întrucât, cumva, ea semănă cu un bărbat”.
    Înrudit cu lamantinul, care preferă estuarurile sau apa dulce, este dugongul sau vaca de mare, care este ceva mai slab şi care preferă apa sărată. Potrivit oamenilor de ştiinţă vacile de mare ar fi sursa mitului sirenelor.
    5. Păsările flamingo
    Fenixul este o pasăre fabuloasă, care atunci când simţea că sfârşitul îi este aproape se arunca în foc şi renăştea. Confuzia între flamingo şi fenix pare să fi luat naştere ca urmare a faptului că păsările flamingo au obiceiul de a petrece mult timp în zone în care curenţii de convenţie le umflă penele şi le face să pară că ard ca flăcările.
    6. Diprotodonul
    Ursul marsupial trăia pe tot teritoriul Australiei la vremea apariţiei primilor oameni pe acest continent, adică acum aproximativ 40.000 de ani. Prin urmare, nu este exclus ca diprotodonul să fie originea monstrului mitologic cunoscut în rândul aborigenilor sub numele de bunyip. Diprotodonul încă trăieşte în bogata memorie colectivă a aborigenilor, motiv pentru care unele triburi identifică fosile ale creaturii drept „oase de bunyip”.
     
    7. Plesiosaurul
    Oamenii care susţin că l-au văzut pe Nessie îl descriu ca pe o creatură acvatică cocoşată şi cu gâtul lung, iar aceste caracteristici fac ca misteriosul monstru să semene cu un plesiosaur. Deşi majoritatea experţilor cred că plesiosaurul a dispărut la sfârşitul Cretacicului, există mulţi oameni care sunt convinşi că animalul a supravieţuit până în zilele noastre.

  • Împăratul Qin: omul care a făurit China

    Împăratul Qin: omul care a făurit China

    Qin Shi Huang, s-a născut în anul 259 înainte de Hristos, sub numele iniţial de Ying Zheng, fiind unul dintre fii regelui statului Qin. La vârsta de doar 13 ani, acesta a îndeplinit condiţiile de a-i succeda tatălui său pe tron. Fire agresivă şi ambiţioasă, tânărul Ying Zheng a câştigat puterea deplină la vârsta de 22 ani. Atunci s-a născut visul său de a cuceri şi unifica cu orice mijloace formaţiunile statale cunoscute sub titulatura de „Cele şase State Războinice”, adică regatele rivale Han, Zhao, Chu, Yan, Wei şi Qi. Spera astfel ca cele şase regate să ajungă pentru totdeauna sub puterea politică, economică şi militară a regatului său natal, Qin.

    Ying Zheng şi-a îndeplinit în cele din urmă visul, după lupte îndelungate şi sângeroase, soldate cu sute de mii de morţi. A reuşit aşadar ca în anul 211 înainte de Hristos, să creeze primul imperiu centralizat din istoria multimilenară a statului chinez. Ocazie cu care a pus bazele şi dinastiei care i-a purtat numele, dinastia Qin (211-206 înainte de Hristos). După unificarea tuturor statelor, Qin Shi Huang a considerat că realizarea sa a fost mult deasupra legendarilor „San Huang” ( cei trei împăraţi) sau a aşa numiţilor „Wu Di” (cei cinci suverani). Din acest motiv a creat un nume nou pentru el unind Huang cu Di şi luânduşi supranumele de „Shi”, adică – Cel Dintâi, în traducere directă. În final, Qin Shi Huang Di însemnând – Primul Împărat al Chinei.

    Pentru a-şi conduce şi controla noul imperiu, Qin a trebuit să reformeze politicile interne, economia şi cultura. În politică, monarhul chinez a abolit sistemul vasalităţii ereditare şi a împărţit noua entitate statală în provincii şi prefecturi, conduse direct de el. Bazându-se pe legea veche din ţara sa natală, regatul Qin, noul împărat a creat o serie de legi prin care fostele state rivale trebuiau să livreze forţa de muncă pentru stabilizarea dinastiei Qin. Din acel moment, toţi locuitorii imperiului erau egali în drepturi dar mai ales în îndatoriri. Sistemul taxelor, noua monedă şi sistemul de măsură şi greutăţi, au fost cu toate standardizate şi impuse pe tot teritoriul imperiului. În cadrul culturii, împăratul Qin a unificat ideogramele chinezeşti pentru a crea o formă scrisă universal valabilă. Nu s-a sfiit să execute în masă învăţaţii, caligrafii şi filozofii care i s-au opus.
    Zidul Chinezesc, marele simbol al civilizaţiei antice chineze, a purtat urma conceptelor şi ideilor despre statul centralizat susţinute de împăratul Qin. O altă realizare magnifică a fost celebra Armată de Teracotă, un ansamblu de statui de soldaţi şi cai, în mărime naturală, realizate din lut ars, şi descoperite în secolul trecut în apropierea mausoleului lui Qin Shi Huang.
    Printre alte mari realizări ale acestui împărat fondator, se remarcă imensul canal de irigaţii Ling din Guilin, provincia Guaxing, şi proiectul de irigaţii din Duijiangyan, lângă Chengdu, provincia Sichuan. A construit şi o infrastructură funcţională care a dus la creşterea prosperităţii în toate provinciile, şi a reuşit să respingă invaziile venite din exteriorul graniţelor.

    Ucigaşul de învăţaţi şi declinul imperiului

    Perioada Statelor Războinice, în care cele şase regate unificate de împăratul Qin se luptau neîncetat între ele, a fost una deosebit de sângeroasă şi instabilă. Cu toate acestea, lipsa unei autorităţi centrale, a permis înflorirea conceptelor filozofice, alături de libertatea de gândire şi toleranţa religioasă. Confucianismul, alături de numeroase şcoli taoiste erau în plin avânt, iar budismul pătrundea timid în ţinuturile chinezeşti.
    Climatul cultural şi spiritual moştenit din perioada Statelor Războinice i-a displăcut total împăratului Qin care vedea aceste instituţii şi şcoli drept potenţiale pericole pentru autoritatea sa. Din acest motiv, împăratul a ordonat cel mai mare genocid al cărţilor şi textelor religioase în istorie. Toate lucrările şi scrierile care nu corespundeau viziunii sale despre lume, au fost arse în anul 213 înainte de Hristos. Cu acea ocazie s-au pierdut lucrări inestimabile din domenii variate precum medicină, poezie, literatură, religii, ezoterism, arte marţiale, politică şi multe altele. Nemulţumit de distrugerea cărţilor, împăratul Qin a ordonat ca aproximativ 460 de învăţaţi şi filozofi să fie arşi pe rug pentru vina de a-i fi contrazis ideile, alţi 700 fiind îngropaţi de vii sub aceeaşi învinuire.
    Pe întreaga perioadă în care a domnit, împăratul a aprobat doar şcolile care urmau linia aşa-numitului legalism – concept care viza urmarea legilor imperiale sau suportarea consecinţelor, alături de şcolile fidele mohismului, un curent filozofico-religios fondat de Mo-Tzu, dezvoltat în acelaşi timp cu taoismul, confucianismul şi legalismul imperial.
    Odată cu înaintarea sa în vârstă, împăratul începuse să fie de-a dreptul obsedat de frica de moarte. Atunci a început cu disperare să caute aşa numitul „Elixir al Vieţii” despre care vorbeau iniţiaţii taoişti, o poţiune cu o formulă secretă care făcea nemuritor pe oricine ar fi băut din ea. Îngroziţi de toanele împăratului, numeroşii medici şi alchimişti de la curtea imperială, lucrau neîncetat pentru descoperirea poţiunii. Într-un final, s-au hotărât asupra mai multor poţiuni, care conţineau însă invariabil mercur, element pe care alchimia chinezească l-a asociat dintotdeauna cu conceptul de nemurire fizică. Din nefericire pentru împărat, consumul acestor poţiuni cu mercur a dus în mod logic la scurtarea vieţii sale, în loc de prelungirea ei…
    Fire practică şi realistă, (totuşi fondase un imperiu fără precedent), împăratul Qin a luat în calcul şi moartea, în consecinţă a ordonat ridicarea unui mormânt monumental de dimensiuni colosale. Planurile mausoleului uriaş includeau râuri de mercur care să curgă permanent, capcane cu săgeţi care să-i ucidă pe eventualii jefuitori, alături de replici fidele ale palatelor şi locuinţelor imperiale.
    Cum tratamentul cu mercur pentru obţinerea imortalităţii şi-a spus cuvântul, împăratul Qin Shi Huang a murit în timp ce vizita provinciile din estul Chinei. Dinastia Qin s-a sfârşit odată cu cel are i-a dat numele. Costurile realizărilor împăratului au fost cumplite.
    Dacă populaţia însumată a Statelor Războinice de dinainte de cuceririle şi unificarea lui Qin Shi Huang atingea cifra de circa 40 milioane de suflete, la moartea împăratului care se voia nemuritor, populaţia imperiului abia mai număra 18 milioane locuitori. Costuri de vieţi omeneşti pe care le vom regăsi şi la marii împăraţi şi cuceritori de mai târziu, din întreaga lume.

  • Cercetătorii au descoperit o metodă prin care putem deveni „invizibili” pentru ţânţari

    Specialiştii au demonstrat cu ocazia unei întruniri a American Chemical Society un grup de compuşi care blochează abilitatea ţânţarilor de a mirosi potenţialele ţinte. Cercetătorii au acoperit o mână cu aceste substanţe chimice şi au introdus-o într-un container plin cu ţânţari, însă aceasta a fost ignorată. Experţii afirmă că eforturile lor ar putea preveni răspândirea bolilor letale. Țânţarii se numără printre cele mai periculoase creaturi din lume, răspândind boli letale. Malaria este una dintre bolile răspândite de ţânţari, iar statisticile OMS arată că 660.000 de oameni au murit în 2010 din cauza malariei.

    Ulrich Bernier de la USDA (United States Department of Agriculture), coordonatorul cercetătorilor care au făcut această descoperire, afirmă că echipa sa încearcă să găsească alternative la substanţele anti-ţânţari folosite în prezent, care îşi pierd din eficacitate. „Până acum substanţele folosite împotriva ţânţarilor aveau ca scop să-i ţină la distanţă, însă noi explorăm o metodă nouă, folosind substanţe care afectează simţul mirosului. Dacă un ţânţar nu poate mirosi «cina», atunci scăpăm şi de bâzâit, şi de muşcătură”, afirmă dr. Bernier.

    Cercetătorii ştiu de multă vreme că unele persoane sunt mai atrăgătoare pentru ţânţari decât altele, însă acum oamenii de ştiinţă au identificat pentru prima dată un grup de compuşi chimici secretaţi natural care maschează mirosul de om de periculoasele insecte zburătoare. Dr. Bernier a explicat că pe pielea umană se găsesc sute de compuşi care compun mirosul unei persoane. Pentru a vedea care compuşi atrag ţânţarii, cercetătorii din echipa sa au pulverizat diferite substanţe pe o latură a unei cuşti. Cercetătorii au analizat ulterior compuşii care nu atrăgeau ţânţarii, pulverizându-i pe o mână pentru a vedea dacă insectele încearcă sau nu să atace. Aceşti compuşi chimici descoperiţi de cercetători, printre care se numără şi 1-methylpiperzine, blocau complet simţul mirosului.

    Dr. Bernier afirmă că aceşti compuşi ar putea fi introduşi în loţiuni şi în alte substanţe cosmetice. „Dacă vă puneţi mâna într-o cutie plină cu ţânţari după ce aţi aplicat aceşti inhibitori, veţi descoperi că toţi ţânţarii vor rămâne pe pereţi şi nici nu vor recunoaşte că există o mână în cutie. Practic, ţânţarii au parte de anosmie sau de hiposmie, adică incapacitatea de a simţi mirosuri sau abilitatea redusă de a simţi mirosuri”, explică specialistul.

    James Logan de la London School of Hygiene and Tropical Medicine afirmă că descoperirea s-ar putea dovedi foarte benefică pentru persoanele care călătoresc şi pentru cele ce locuiesc în ţări în care ţânţarii răspândesc multe boli, însă cauţionează că va fi nevoie de câţiva ani înainte ca acest produs să fie lansat şi disponibil publicului.

  • Peste 200.000 de persoane sunt gata să plece definitiv pe Marte

    Peste 200.000 de persoane sunt gata să plece definitiv pe Marte

    Peste 200.000 de persoane din 140 de ţări au cerut să facă parte dintr-un eventual grup de primi colonişti pe planeta Marte, pentru o călătorie fără întoarcere, a anunţat compania Mars-One, aflată la originea acestui proiect, relatează AFP.

    În total, 202.586 de persoane s-au înscris pentru a face parte din acest eventual prim val de colonişti, indică un comunicat al societăţii olandeze, care a lansat în aprilie 2013 un apel la candidaturi pentru o călătorie de şapte luni, doar dus, către Marte, ce ar urma să fie organizată în 2023.

    Cei mai numeroşi candidaţi provin din SUA (24%), India (10%), China (6%) şi Brazilia (5%), însă şi din Marea Britanie, Canada, Rusia, Mexic, Filipine, Spania, Columbia, Argentina, Australia, Franţa, Turcia, Chile, Ucraina, Peru, Germania, Italia şi Polonia.

    Selecţia candidaţilor va fi organizată în trei etape, în următorii doi ani, precizează Mars-One. „Până în 2015, între şase şi zece echipe de câte patru persoane vor fi supuse unui antrenament complet” înainte ca „una din aceste echipe să devină, în 2023, cea a primilor oameni care vor ateriza pe Marte şi vor locui acolo pentru tot restul vieţii”, explică această companie.

    Proiectul, care costă şase miliarde de dolari, potrivit Mars-One, este privit cu scepticism, însă a primit, cu toate acestea, sprijinul laureatului olandez la Premiul Nobel pentru fizică din 1999, Gerard ‘t Hooft.

    Până acum, spre Marte au fost lansate doar misiuni robotice, toate organizate cu succes de NASA, dar SUA sunt determinate să trimită astronauţi pe Planeta Roşie în următorii 20 de ani, a indicat agenţia americană în mai.

    Proiectul Mars-One este supus multor obstacole. În afară de incapacitatea de a reveni pe Terra, astronauţii vor trebui să trăiască în mici habitate, să găsească apă, să-şi producă propriul oxigen şi să-şi cultive hrana, în condiţiile în care Marte este un vast deşert, unde atmosfera este constituită în principal din dioxid de carbon, iar temperatura medie este de -63 de grade Celsius.

    De asemenea, astronauţii vor trebui să suporte radiaţii cosmice periculoase în timpul călătoriei.

    În plus, nu există încă o navă care să poată transporta voluntarii, recunoaşte Mars-One.

  • În câteva luni, câmpul magnetic al Soarelui se va inversa

    În câteva luni, câmpul magnetic al Soarelui se va inversa

    Undeva în următoarele două-trei luni, vom asista la un moment special: câmpul magnetic ce emană dinspre Soare şi care se întinde de-a lungul întregului sistem solar şi va inversa polaritatea. „Este greu de spus exact când va avea loc acest eveniment, dar ştim sigur că va fi în următoarele luni”, explică Andrés Munoz-Jaramillo, un cercetător specialiat în studiere ciclului magnetic al Soarelui din cadrul Centrul Harvard-Smithsonian pentru Astrofizică. „Se întâmplă cu ocazia fiecărui ciclu solar şi este o zi specială”, spune Munoz-Jaramillo.

    Mai întâi trebuie să înţelegem elementele de bază: Soarele, la fel ca Pământul, generează în mod natural un câmp magnetic. Uriaşul câmp magnetic solar este rezultatul unui curent de plasmă din interiorul Soarelui ce face ca particulele să se deplaseze de la un pol al Soarelui la celălalt.

    La fiecare 11 ani, forţa acestui câmp magnetic scade în mod treptat spre zero, iar apoi revine în direcţia opusă, lucru firesc ce are loc în fiecare ciclu social. Este ca şi cum pe Terra busolele ar indica Arctica drept nordul timp de 11 ani, apoi ar ezita pentru puţin timp, ca apoi să indice Antarctica drept „nordul” pentru următorii 11 ani (de fapt, şi câmpul magnetic al Pământului se inversează, dar mult mai rar, acest eveniment având loc de-a lungul a câteva sute de mii de ani).

    Observaţiile recente sugerează că următoarea inversare a polarităţii câmpului magnetic solar este iminentă, în august specialiştii NASA anunţând că va avea loc în 3-4 luni. Munoz-Jaramillo afirmă că inversarea nu va fi bruscă, ci va fi un eveniment ce va avea loc treptat. „Forţa câmpului polar va scădea foarte aproape de zero. În unele zile va fi pozitivă, în altele negativă. Apoi, eventual, vom vedea că este în mod constant în aceeaşi direcţie, iar atunci vom şti că inversarea a avut loc”, spune specialistul. Studiile efectuate de specialiştii din echipa lui Munoz-Jaramillo au ajuns la concluzia că evenimentul va avea loc în următoarele luni, dar nu pot spune ziua exactă în care se va petrece.

    Deoarece regiunea afectată de câmpul magnetic al soarelui include întregul sistem solar, efectele inversării vor fi simţite pe scară largă. „Câmpul magnetic se scurge până în spaţiul interplanetar şi formează o bulă în care este cuprins sistemul solar pe măsură ce călătoreşte prin galaxie”, explică Munoz-Jaramillo.

    Un aspect al acestei bule — ce poartă oficial numele de heliosferă — este o suprafaţă invizibilă ce are o sarcină electrică şi care se întinde de-a lungul sistemului solar, asemănându-se cu fusta răsucită a unei balerine, deoarece rotaţia Soarelui face ca zonele îndepărtate ale câmpului magnetic să se răsucească într-o spirală. Inversarea câmpului magnetic va face ca această „fustă răsucită” să devină şi mai încreţită, ceea ce va face la rândul său ca Terra să treacă prin această suprafaţa invizibilă mai des pe măsură ce orbitează Soarele.

    Aceste treceri mai frecvente ar putea provoca probleme în transmisiunile sateliţilor şi ale echipamentelor de telecomunicaţii. Pe de altă parte, aceeaşi suprafaţă invizibilă blochează razele cosmice de energie înaltă ce sosesc din alte zone ale galaxiei, astfel că o „fustă mai buclată” ar putea oferi sateliţilor şi astronauţilor ce călătoresc în spaţiu o protecţie suplimentară faţă de radiaţiile periculoase.

    Inversarea câmpului magnetic coincide cu o fază maximă a activităţii solare. Majoritatea erupţiilor solare nu afectează Pământul, însă o erupţie suficient de puternică ţintită în direcţia potrivită ar putea distruge sistemele de telecomunicaţii de pe Terra. Până acum, însă, ciclul solar a fost foarte slab.

    Pentru Munoz-Jaramillo, cercetătorul ce-şi petrece zilele monitorizând şi analizând activitatea magnetică a Soarelui, inversarea polarităţii are şi o semnificaţie personală. „Deoarece ciclul solar este un proces atât de lung, din punct de vedere al unei vieţi omeneşti, un cercetător va vedea poate 4 inversări de-a lungul carierei sale. De aceea fiecare dintre ele reprezintă un moment special, iar pentru mine aceasta va fi prima inversare la care voi fi martor de când am început să studiez fizica solară”, a concluzionat Munoz-Jaramillo.

  • Ce a provocat răcirea bruscă a Terrei acum 12.900 de ani?

    Ce a provocat răcirea bruscă a Terrei acum 12.900 de ani?

    Unul dintre cele mai importante momente din istoria planetei, o răcire subită ce a avut loc acum 12.900 de ani, continuă să fie controversat. Cercetătorii dezbat dacă acest eveniment a fost provocat de impactului unui asteroid sau nu, iar de curând au fost descoperite noi dovezi în favoarea ipotezei unei ciocniri. Specialiştii au descoperit fragmente de rocă din Quebec, Canada, ce par să fi fost aruncate la distanţe uriaşe, până în statul american Pennsylvania. „Aş spune că acestea sunt, desigur, dovezi ce atestă că a avut loc un impact”, spune Mukul Sharma, un specialist în geochimia izotopilor de la Dartmouth College şi totodată co-autor al unui nou studiu publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences.
    Acum 11.600-12.900 de ani, clima planetei s-a schimbat rapid: în zonele nordice, precum Groenlanda, temperatura a scăzut cu câteva grade în mai puţin de un secol. Nimeni nu ştie ce a provocat acest uriaş îngheţ, ce poartă numele de „Dryasul Recent”.
    Unii oameni de ştiinţă afirmă că îngheţul şi secetele provocate de acest eveniment au dus la decesul animalelor de mari dimensiuni, lucru ce i-a forţat pe oameni să dezvolte agricultura, fiind astfel elementul care a stimulat apariţia civilizaţiei. Principala teorie susţine că deplasarea gheţarilor din America de Nord a permis apei dulci să se scurgă în oceanele Atlantic şi Arctic, încetinind circulaţia oceanelor şi răcind emisfera nordică. Ideea a dus la temeri în rândul cercetătorilor că apa dulce produsă astăzi de topirea gheţarilor ar putea genera la rândul său schimbări climatice rapide.
    O teorie alternativă susţine că un meteorit sau o cometă s-a ciocnit sau a explodat deasupra Americii de Nord, generând incendii, o negură de praf şi cenuşă şi provocând colapsul gheţarilor. În 2007, cercetătorii au identificat dovezi ce susţineau un astfel de eveniment în rămăşiţele aşezărilor umane care existau de-a lungul continentului la acea vreme.
    Criticii teoriei impactului nu au reuşit să repete multe din acele studii şi au pus sub semnul întrebării ipoteza că particulele descoperite au fost generate de şocul unui impact. De asemenea, nimeni nu a descoperit dovezi care să susţină ipoteza unor incendii uriaşe în America de Nord. „Mie nu mi se pare că au construit un caz solid”, spune Bruce Simonson, un geolog de la Oberlin College, Ohio. „Dacă asta cel mai bun efort pe care îl pot face, nu sunt convins”, spune Simonson.
    Totuşi, ideea continuă să obţină adepţi; acum, ea este susţinută de 55 de cercetători care au publicat în total 11 studii pe această temă, explică James Kennett, un paleooceanograf de la Universitatea California ce se numără printre susţinătorii ipotezei. „Teoria continuă să crească”, spune Kennett. În iulie, un grup diferit de cercetători a analizat calote de gheaţă din Groenlanda şi a descoperit un nivel mare de platină meteorică ce a rezultat în urma unui impact masiv în perioada Dryasului Recent.
    Sharma şi colegii săi oferă acum noi dovezi. Sharma afirmă că mineralele pe care le-a descoperit în adâncimile solului din Pennsylvania au fost create la temperaturi mai mari de 2.000 oC şi că acestea au format picături sticloase care s-au unit în aer. Acestea pot fi explicate doar de un impact, afirmă cercetătorul. „Am avut mare noroc”, mai spune Sharma.
    Mineralele au fost identificate după ce Yvonne Malinowski, o locuitoare din Pennsylvania, a văzut un documentar la televizor despre Dryasul Recent şi i-a trimis lui Kennett o cutie cu roci pe care le-a găsit pe proprietatea sa. Kennett i-a dat rocile apoi lui Sharma.
    Compoziţia izotopică a mineralelor indică faptul că rocile provin dintr-o regiune de câteva mii de kilometri pătraţi din Quebec, sugerând că un asteroid a trecut prin gheţarii din America de Nord, topindu-i şi aruncând roci din sol, spune Sharma. „Este o dovadă de necontestat a faptului că a avut loc un impact”, subliniază Kennett.
    Anders Carlson, un paleoclimatolog de la Universitatea Wisconsin–Madison, nu este la fel de convins că aceste picături sticloase sunt pe cât de unice şi de importante pe cât crede Sharma. „Există dovezi similare din perioade când nu a avut loc un Dryas Recent”, subliniază Carlson.
    Sharma crede că elementul cheie va fi descoperirea craterului. Deşi nu are experienţă în domeniul căutării de cratere, Sharma vrea să pornească în căutarea sa. Mark Boslough, un fizician specializat în impacturi de la Sandia National Laboratories din New Mexico, crede că eforturile lui Sharma nu vor fi încununate de succes. „Dacă ar fi fost un impact, ar fi lăsat în urmă un crater uriaş şi nu ar mai fi fost nevoie să dezbatem pe tema sa”, spune Boslough.
    Steven Stanley, un paleobiolog de la Universitatea Hawaii care a editat mai multe cercetări publicate în PNAS pe această temă, afirmă că „subiectul este foarte controversat, însă sunt de părere că aceste lucrări trebuie publicate”. Stanley susţine că este din ce în ce mai convins de teoria impactului ca mecanism ce a provocat scurgerea apelor dulci în oceane. „Nu înţeleg cum oamenii pot fi în continuare atât de negativişti în acest moment. Dovezile se tot acumulează”, concluzionează Stanley.

  • Dezastrele bat la uşă

    Noi am împins sistemul climatic pe marginea prăpastiei, iar acum mai avem foarte puţin timp pentru a acţiona avertizează climatologii reprezentanţi ai Naţiunilor Unite. „Mai avem 5 minute până la miezul nopţii”, a avertizat Rajendra Pachauri a cărui organizaţie (Intergovernmental Panel on Climate Change sau IPCC, tradus în română sub numele de Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei) va elibera luna aceasta cinci volume ale unei noi estimări privind încălzirea globală şi impactul acestui proces. „Putem utiliza darurile naturii după bunul plac, dar în cele din urmă debitele vor fi mereu egale cu creditele”, a mai declarat acesta citându-l pe Mahatma Gandhi. „Pot să consimt că umanitatea a ignorat complet şi că nu a luat în considerare debitele? Astăzi avem cunoştinţele necesare pentru a putea observa debitele şi a înţelege cu ce am contribuit la starea actuală a planetei”, a explicat Pachauri.
    IPCC este alcătuit din sute de oameni de ştiinţă din întreaga lume, iar cele cinci volume mult aşteptate, despre care vorbeşte Pachauri vor fi publicate începând cu 27 septembrie. Primul volum va analiza dovezile ştiinţifice ale schimbării climatice, urmând ca alte două volume să apară anul viitor şi să se concentreze asupra impactului şi a opţiunilor pe care le avem pentru a aborda problema.
    O ediţie preliminară a raportului IPCC obţinut pe surse acum două săptămâni sugera că oamenii sunt aproape sigur cauza schimbărilor climatice.
    De asemenea, raportul preconizează că nivelul mării va creşte cu 90 de centimetri până la sfârşitul secolului şi respinge zvonurile recente potrivit cărora procesul de încălzire s-ar încetini.
    În rapoartele sale anterioare, IPCC a avertizat că încălzirea continuă va duce la extincţia multor specii, va creşte intensitatea sau frecvenţa secetelor, a valurilor de căldură şi a inundaţiilor, afectând alimentele şi sursele de apă. „Nu ne putem izola de nimic din ceea ce se întâmplă pe planetă. Ne va afecta pe toţi într-un mod sau altul”, a mai explicat preşedintele IPCC.

  • Chiar avem nevoie de Staţia Spaţială Internaţională?

    A fost nevoie de 13 ani pentru a termina construcţia Staţiei Spaţiale Internaţionale, iar procesul a costat aproximativ 100 miliarde USD. Întreţinerea ei costă mult, zborurile care duc şi aduc astronauţi, echipamente şi provizii sunt şi ele foarte costisitoare, iar menţinerea permanentă la bord a unui echipaj de câţiva oameni este şi ea foarte scumpă. În asemenea condiţii, tot mai multe voci se întreabă dacă “merită”, dacă SSI ne este cu adevărat atât de necesară încât să se justifice banii cheltuiţi cu ea. Mulţi au ajuns deja la concluzia că e mai mare daraua decât ocaua, că SSI înghite mult şi nu produce îndeajuns. Prin glasul unor reprezentanţi, diferite instituţii de cercetare, cu bugetele tăiate din cauza crizei, susţin că SSI nu-şi justifică existenţa în forma actuală şi că, în general, costurile uriaşe ale programelor spaţiale mănâncă drastic din fondurile destinate cercetării în general.

    Astfel, un raport elaborat în 2011 de Consiliul Naţional al Cercetării, din SUA, scotea în evidenţă faptul că eforturile NASA de a-şi menţine programul de misiuni spaţiale cu echipaj uman a dus la declinul cercetării în alte domenii –  biologie, chimie, fizică -, astfel încât proiectele în aceste ramuri, care eventual s-ar fi putut extinde şi la bordul SSI, nici nu au putut profita suficient de existenţa acestui avanpost al cercetării, complet utilat şi numai bun de folosit.

    Unul dintre criticii cei mai acerbi ai efortului de a menţine SSI pe orbită, cu echipaj cu tot, este astronomul regal al Marii Britanii, lordul Rees, care pune la îndoială faptul că suta de miliarde de dolari cheltuită pentru SSI ar fi fost bani daţi cu folos. „Nimeni n-ar considera că ceea ce se face în materie de ştiinţă la bordul SSI ar putea justifica mai mult decât o mică parte din aceşti bani”, a spus el. Ca să-şi argumenteze afirmaţia a citat un experiment asupra radiaţiilor cosmice, realizat recent cu contribuţia SSI: Alpha Magnetic Spectrometer (AMS). Experimentul a costat 1,5 miliarde USD, bani care, crede lordul Rees, ar fi putut fi mai bine cheltuiţi: “Rezultatele produse de AMS sunt mai curând ambigue şi opinia generală este că experimentul nu şi-a justificat costul şi n-ar fi fost organizat pe SSI dacă n-ar fi existat susţinători care să-l împingă înaintea altor proiecte cu care se afla în concurenţă.”

    Unul dintre principalele scopuri ale cercetărilor la bordul SSI este să aflăm cum se comportă materialele şi sistemele biologice în condiţii de microgravitaţie, în spaţiu. Dar propunerile pentru astfel de proiecte nu s-au dovedit foarte numeroase în SUA, unde fusese creat chiar un organism special (Centre for the Advancement of Science in Space – CASIS) care să facă legătura între NASA şi instituţiile de cercetare interesate să desfăşoare proiecte pe SSI. Problema ţine, în mare parte, de  faptul că nu se ştie în ce măsură cercetările relizate în condiţii de microgravitaţie, pe SSI, s-ar traduce în rezultate concrete şi utile din punct de vedere practic, în viitorul apropiat. De exemplu, studiile privind rarefierea ţesutului osos (care duce la osteoporoză şi care se petrece mult mai repede în spaţiu, în lipsa gravitaţiei), sau cultivarea celulelor stem ori sinteza proteinelor în condiţii de microgravitaţie nu oferă, deocamdată, perspectiva de a se putea obţine, pe baza lor, tratamente medicale noi şi eficiente. Iar fără acest temei, comunitatea ştiinţifică americană nu prea vede, se pare, avantajele unor cercetări costisitoare pe SSI. Dar directorul executiv al CASIS, Duane Ratliff, cred că, odată ce ar exista convingerea că asemenea cercetări ar fi profitabile, cercetătorii americani „s-ar călca în picioare” să obţină o programare a experimentelor lor pe SSI.

    În schimb, după cât se pare, cercetătorii din Europa nu duc lipsă de idei de proiecte de cercetare la bordul staţiei. Multe dintre acestea urmează să fie discutate în luna noiembrie a acestui an, în cadrul unei conferinţe ce va fi organizată la Centrul Naţional Spaţial din Marea Britanie. Cercetătorii europeni care au depus propuneri de proiecte la Agenţia Spaţială Europeană (ESA) sunt conştienţi că studiile asupra efectelor microgravitaţiei sunt, cum se spune, cu bătaie lungă şi sunt dispuşi să încerce, fără a se grăbi să estimeze dinainte importanţa a ceea ce se va realiza, după cum afirmă dr. Simon Evetts, de la Space Biomedical Association.

    E vorba, în mod evident, despre un mod de a gândi foarte diferit de cel din America.

    Dar lordul Rees tot nu crede că păstrarea în funcţiune a SSI şi organizarea de experimente costisitoare la bordul ei  este un mod eficient de a „face ştiinţă”: „Principalul scop al SSI a fost menţinerea în viaţă a programului de misiuni spaţiale cu echipaj uman şi sporirea cunoştinţelor despre modul în care oamenii ar putea trăi şi lucra în spaţiu. Însă, până acum, cel mai puternic rezultat pozitiv a fost altul: înflorirea firmelor private, care pot dezvolta tehnologii şi rachete mai ieftin decât au făcut-o NASA şi firmele cu care lucra aceasta de obicei.”

    Aşadar, valoarea SSI pentru ştiinţă şi chiar ca etapă intermediară pentru dezvoltarea explorărilor spaţiale la mari distanţe de Terra nu este prea clară, consideră unii oameni de ştiinţă.

    De cealaltă parte a baricadei, SSI are numeroşi apărători, iar unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai entuziaşti este astronautul canadian Chris Hadfield, până de curând comandant al SSI şi care s-a întors pe Pământ în urmă cu puţină vreme. Şederea sa pe orbită a fost, probabil, una dintre cele mai interesante experienţe nu doar pentru el, ci şi pentru publicul de aici, de pe Pământ. În afara calităţilor sale de astronaut, Chris Hadfield s-a dovedit extrem de iscusit în ceea ce s-ar numi „relaţii publice”, contribuind enorm la popularizarea a ceea ce înseamnă SSI şi viaţa de astronaut la bordul ei, în secolul XXI. Ne-a arătat ce se întâmplă când deschizi o cutie cu alune în spaţiu, cum poţi compune şi cânta la bordul staţiei, ce se întâmplă când plângi în condiţii de microgravitaţie, cum dorm astronauţii, cum se spală pe mâini şi cum îşi taie unghiile – adică ne-a arătat, în chip simplu, dar mişcător şi captivant, ce înseamnă cu adevărat să trăieşti la bordul staţiei spaţiale, cu detalii de viaţă familiare, intime, care au adus mai aproape de oameni realitatea meseriei de astronaut. El este unul dintre cei mai pasionaţi apărători ai SSI, căreia se străduieşte să-i evidenţieze importanţa, în mijlocul unui concert tot mai zgomotos de voci care critică atât cantitatea, cât şi calitatea cercetării ştiinţifice realizate la bord şi se întreabă, tot mai tare şi mai vehement dacă, la urma urmei, chiar ne trebuie staţia asta. Dar, spune Chris Hadfield, noi ne pregătim să părăsim planeta Pământ, să ne desprindem de ea.  Iar SSI ne ajută să facem acest lucru, să ne pregătim pentru aventura care, într-o bună zi, va duce oameni, pentru totdeauna, pe alte corpuri cereşti.

    Lucrurile merg încet, nu e vorba despre nimic extrem de spectaculos, iar faptul că lumea vrea să vadă că lucrurile se mişcă mai repede şi că pe SSI se petrec lucruri extraordinare se datorează doar unor aşteptări nerealiste: ignoranţa, lipsa de răbdare, lipsa de înţelegere a complexităţii problemelor, dorinţa de senzaţional şi de divertisment – toate acestea creează aşteptări false din partea publicului. „Este un întreg proces – noi nu încercăm să producem zilnic evenimente pentru prima pagină a ziarelor şi  nu avem de gând să înfigem câte un steag ca să marcăm fiecare lansare”, spune Hadfield. În opinia sa, construirea şi utilizarea SSI au dus şi vor mai duce la dezvoltarea de noi tehnologii care vor permite, în cele din urmă, civilizaţiei terestre să se extindă dincolo de Terra, colonizând alte planete. Dar procesul este lent şi cu acumulări treptate.

    De exemplu, este esenţială punerea la punct a unor metode foarte eficace de a recicla apa eliminată de astronauţi, transformând-o în apă potabilă, de a construi scuturi eficiente care să îi protejeze de radiaţiile cosmice şi de a găsi mijloace pentru ca aceştia să poată trăi şi lucra vreme îndelungată în spaţiu, fără probleme majore de sănătate. Toate acestea sunt elemente-cheie, nu vom putea pleca spre Marte (sau am putea pleca, dar nu vom ajunge vii acolo), fără a fi pus la punct aceste treburi.

    Iar Chris Hadfield consideră că SSI este mediul perfect pentru dezvoltarea şi testarea acestor tehnologii. E logic, spune el, să încercăm să aflăm cum funcţionează aceste tehnologii aici, în apropiere, la 400 de km de Pământ, înainte de a ne avânta mai departe în spaţiu, în călătorii care ar dura ani de zile. Orice greşeală de proiectare sau orice problemă produsă de o eroare umană (oricând posibilă) – e mai uşor de rezolvat în aceste condiţii – astronauţii pot fi aduşi rapid pe Pământ.

    Dr. Simon Evetts de la Space Biomedical Association, Marea Britanie, îi împărtăşeşte părerea: ”Experienţa operaţională este deosebit de importantă, deoarece abia acum învăţăm cum să trăim în spaţiu; aşadar, eu cred că SSI este, probabil, primul pas către Marte.”

    La drept vorbind, fără  Staţia Spaţială Internaţională n-am fi aflat foarte multe lucruri despre relaţi complicată dintre organismul uman şi zborurile spaţiale. Misiunile din anii ’60, ’70, ’80 durau doar câteva zile şi nu se ştia ce efect ar avea o şedere de câteva săptămâni sau luni în spaţiu, în condiţii de microgravitaţie. Abia după ce staţia a devenit operaţională, au început să iasă la iveală efectele intense – şi nefaste – ale sejururilor prelungite în spaţiu. Suntem departe de a le fi aflat pe toate şi încă şi mai departe de a fi rezolvat problemele induse de aceste efecte.  Dar am avea şi mai puţine şanse să le rezolvăm dacă n-am avea cum să le observăm, dacă n-ar exista locul în care ele apar – mediul cu caracteristici speciale de pe SSI. Cum să vorbim despre efectele dramatice ale unui voiaj de aproape doi ani spre Marte, când încă nu ştim cum să combatem problemele produse de o misiune de şase luni pe Staţia Spaţială Internaţională? Şi cum am şti ce fel de efecte produce şederea îndelungată în spaţiu, dacă n-ar exista un loc în care oamenii să poată trăi efectiv, timp îndelungat, în asemenea condiţii?

    Staţia Spaţială Internaţională este, din acest punct de vedere, o treaptă intermediară de o extremă importanţă, o etapă peste care nu putem sări. La fel cum, în dezvoltarea navigaţiei, oamenii au vâslit mai întâi, precaut, în preajma ţărmurilor, învăţând pe parcurs să construiască ambarcaţiuni tot mai bune,  înainte de a se avânta să înfrunte oceanul, la fel şi viaţa pe SSI – cu toate dificultăţile ei legate de aspectele fiziologice, profesionale, sociale etc. –  ne va înzestra cu cunoaşterea necesară pentru a înfrunta într-o bună zi, bine înarmaţi, necunoscutul Cosmosului.