word-monitor

Category: Mozaic

  • Luna ar putea fi un “cadou” din partea planetei Venus

    Luna ar putea fi un "cadou" din partea planetei Venus

    Luna, satelitul natural al Pământului, ar putea fi un “cadou” primit de planeta noastră din partea lui Venus, planetă care ar fi avut la un moment dat în istoria ei un satelit, dar l-ar pierdut, conform unei noi teorii, informează SPACE.com. Această teorie susţine că gravitaţia Pământului a capturat satelitul rătăcitor pierdut de Venus.

    Această idee contrastează cu teoria general acceptată de majoritatea astronomilor care susţin că Luna s-a format în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, în urma ciocnirii dintre Pământ şi o planetă mai mică. Ipoteza acestui impact gigantic are însă şi puncte slabe, la fel ca mai toate teoriile despre formarea satelitului nostru natural ce au fost aduse în discuţie cu ocazia conferinţei “Originea Lunii”, organizată de Royal Society din Londra.

    “Cred că o informaţie cheie pentru a înţelege Luna este aceea că Venus nu are niciun satelit natural şi, cu siguranţă, trebuie să studiem mai mult această planetă”, a comentat Dave Stevenson, profesor de ştiinţe planetare la Institutul Tehnologic din California, cel care a adus în discuţie această ipoteză surprinzătoare privind originea Lunii. Stevenson a precizat că iniţial era adeptul teoriei general acceptate, cea privind impactul dintre Pământ şi o altă planetă, dar această teorie nu poate răspunde tuturor întrebărilor.

    Teoria “capturării Lunii” presupune că Pământul şi-a folosit atracţia gravitaţională pentru a atrage pe orbită un corp spaţial preformat, transformându-l într-un satelit. O problemă pentru această teorie este faptul că, din punct de vedere geochimic, compoziţia Lunii este foarte asemănătoare cu cea a Pământului. Analizele rocilor lunare aduse pe Pământ prin misiunile Apollo, ale NASA, au demonstrat că rocile selenare au o compoziţie izotopică foarte similară cu cele de pe Pământ.

    Recunoscând această dificultate a noii teorii, Alex Halliday, profesor la Oxford University, remarcă totuşi unele părţi interesante ale noii idei. “Motivul pentru care această teorie este interesantă este că Pământul şi Venus sunt foarte asemănătoare. Cele două planete au o masă similară şi foarte mulţi planetologi sunt de părere că aceste planete s-au format într-un mod similar. Deci, în condiţiile în care Pământul şi Venus sunt nişte planete surori, de ce Pământul are un satelit natural, iar Venus nu are?”, se întreabă el. Teoria lui Stevenson răspunde acestei întrebări, remarcă Halliday.

    Teoria capturării se va confrunta cu problema explicării similarităţilor geochimice dintre Pământ şi Lună, recunoaşte la rândul său Stevenson. Însă dacă oamenii de ştiinţă vor putea analiza roci de pe Venus şi dacă şi acestea se vor dovedi foarte similare cu cele de pe Pământ, atunci acest lucru ar reprezenta un argument în favoarea teoriei lui Stevenson.

    “Nu putem înţelege planetele telurice dacă nu o înţelegem pe Venus şi, pentru moment, nu ştim nimic despre caracteristicile izotopilor de pe Venus. De asemenea, sunt de părere că, pentru a testa felul în care înţelegem originea Lunii, trebuie să aflăm şi dacă nu cumva Venus nu a avut şi ea o lună”, a susţinut Stevenson.

    Dacă planeta Venus a avut în primă instanţă o lună pe care apoi a pierdut-o, care este explicaţia naşterii acestei luni în primă instanţă? Spre deosebire de cazul Pământului, formarea unei luni în jurul planetei Venus s-ar fi produs mult mai devreme, la puţin timp după naşterea sistemului solar, conform lui Stevenson.

    Revenim astfel la teoriile despre formarea Lunii şi încercăm să le aplicăm la cazul lui Venus. Această planetă ar fi putut să se aleagă cu un satelit după un impact catastrofal produs mult mai devreme, iar apoi şi-ar fi pierdut satelitul fie în urma unei alte coliziuni care a aruncat-o de pe orbită, fie în urma evadării de sub influenţa gravitaţională venusiană. Această ultimă variantă presupune trecerea unui obiect astronomic mare prin apropierea planetei Venus, obiect care a expulzat satelitul de pe orbita sa obişnuită.

    Sean Solomon, directorul Observatorului Lamont-Doherty, aparţinând Universităţii Columbia, reaminteşte că, până la obţinerea unor dovezi clare, toate scenariile cu privire la originea Lunii rămân deschise, inclusiv această ultimă teorie despre satelitul pierdut de planeta Venus.

    “Chiar şi în cazul teoriei producerii unui impact catastrofal, nu cunoaştem originea obiectului de impact. Ar fi putut fi o protoplanetă, ar fi putut fi o altă lună sau un alt obiect smuls din câmpul gravitaţional al planetei sale de origine, sau ar putea să fie vorba despre un asteroid extraordinar de mare. Toate aceste scenarii sunt încă deschise”, a concluzionat el.

  • Lacul groazei din Tanzania

    În Tanzania, există un lac care adăposteşte un secret letal. Apa acestui lac are „puterea” de a transforma orice vietate în stană de piatră. Fenomenul rar este cauzat de amestecul chimic din lac, iar creaturile care au intrat în contact cu apa par desprinse dintr-o poveste de groază.
    Fotografiate de Nick Brandt şi publicate în noua sa carte intitulată „Across the Ravaged Land”, creaturile pietrificate de pH-ului apei, care are valori între 9 şi 10,5 (o alcalinitate extrem de ridicată care face ca trupurile acestor animale să se păstreze pentru eternitate) „bântuie” malurile lacului.
    „Am găsit creaturile (tot felul de păsări şi lilieci) în mod neaşteptat, la malul lacului Natron, din partea de nord a Tanzaniei. Nimeni nu ştie sigur cum mor animalele, dar se pare că păsările sunt păcălite de reflexia lacului. Aşa cum unele păsări se lovesc de geamuri, acestea intră în lac. Apa are o concentraţie atât de mare de sodiu şi sare încât ar şterge în doar câteva secunde cerneala de pe o cutie de film Kodak. Sarea şi sodiul provoacă calcifierea animalelor care se păstrează perfect pe măsură ce se usucă. Am adunat creaturile de pe mal şi apoi le-am aşezat în poziţii naturale, pentru a le «readuce la viaţă» aşa cum au fost cândva”, a declarat Brandt.

  • Cartoforoşia, planta care produce şi roşii, şi cartofi!

    Cartoforoşia, planta care produce şi roşii, şi cartofi!

    O companie din Marea Britanie a dezvăluit o nouă plantă, intitulată TomTato, care produce atât roşii, cât şi cartofi. Compania Thompson and Morgan, specializată în horticultură, afirmă că plantele hibride nu sunt modificate genetic. Reprezentanţii companiei din Ipswich afirmă că este vorba despre prima plantă de acest tip creată pentru a fi comercializată.

    Guy Barter de la Royal Horticultural Society  (RHS) afirmă că organizaţia sa studiază noua plantă cu „real interes”. Barter a declarat că multe plante similare, create prin altoire, au mai fost produse până acum, însă de fiecare dată gustul reprezenta o problemă. „Acum studiem această plantă cu interes, deoarece Thompson and Morgan este o firmă cu o reputaţie importantă, ce are multe de pierdut, aşa că luăm în calcul posibilitatea să fie o plantă foarte valoroasă pentru ei”, spune Barter. „În trecut nu am avut multă încredere în acest tip de plante, pentru că nu erau prea grozave, dar altoirea s-a dezvoltat extraordinar în ultimii ani. Mulţi oameni nu au foarte mult spaţiu în grădină, aşa că mă gândesc că acest tip de plantă o să îi atragă”, spune specialistul.

    Paul Hansord, directorul Thompson and Morgan, afirmă că roşiile sunt mai gustoase decât majoritatea roşiilor din magazin. De asemenea, Hansord afirmă că pentru realizarea acestei plante a fost nevoie de 10 ani de eforturi. „A fost foarte greu de realizat, deoarece tulpina roşiei şi tulpina cartofului trebuie să fie de aceeaşi grosime pentru ca altoirea să funcţioneze”, spune Hansord. „Este o operaţiune ce necesită un talent deosebit. Am mai văzut produse similare, dar când le-am studiat am văzut că era un cartof plantat în acelaşi ghiveci cu o roşie – planta noastră este o singură plantă şi nu produce frunze de cartof”, explică Hansord.

    Compania afirmă că plantele rezistă un sezon şi că atunci când roşiile sunt gata de cules, cartofii pot fi la rândul lor scoşi din pământ. De asemenea, reprezentanţii companiei spun că planta a fost testată la ambele capete pentru alfa-solanină – o otravă ce poate fi produsă de ambele plantele în funcţie de condiţiile de creştere şi de stocare – şi că a fost clasificată drept sigură.

  • Luna – un „cadou” de la Venus?

    Luna ar putea fi un “dar” din partea planetei vecine, Venus, care a avut cândva un satelit natural, pe care l-a pierdut. Capturat de câmpul gravitaţional terestru, acest corp ceresc a devenit satelitul natural al Pământului, sugerează o nouă teorie. Ideea contrazice concepţiile marii majorităţi a cercetătorilor, care consideră că Luna s-a format acum cca. 4,5 miliarde de ani, când un corp ceresc de mărimea unei planete s-a ciocnit cu Pământul în formare. Această teorie, numită a impactului gigantic, are, totuşi, punctele ei slabe, cum au şi teoriile alternative asupra formării Lunii, discutate recent la o conferinţă dedicată acestui subiect . Asemenea teorii alternative sunt:

    n teoria fisiunii, care afirmă că Luna ar fi o bucată desprinsă din scoarţa şi mantaua terestră ca urmare a forţei centrifuge generate de o rotire foarte rapidă a Terrei.

    n teoria acreţiei binare susţine că Luna şi Terra au luat naştere în acelaşi timp şi în aceeaşi regiune a spaţiului, din materialul care s-a aglomerat formând două corpuri spaţiale distincte – Terra şi satelitul său natural.

    n o nouă teorie alternativă este cea a capturării Lunii – atragerea ei de către Pământ, în câmpul gravitaţional al acestuia.

    O problemă comună teoriilor fisiunii, acreţiei binare şi capturării este faptul că ele nu pot explica valoarea ridicată a momentului cinetic al sistemului Lună-Pământ. Oamenii de ştiinţă cred că, iniţial, viteza de rotaţie a Pământului  era foarte mare, astfel încât o zi dura doar 5-6 ore, iar Luna se găsea foarte aproape de Pământ. Dar, treptat, rezistenţa creată de forţa mareică (o consecinţă a forţei de atracţie gravitaţională) a dus la încetinirea rotaţiei Pământului şi a împins Luna pe orbita ei actuală.

    Un argument împotriva teoriei capturii este faptul că, în solul selenar şi cel terestru, compoziţia de izotopi este foarte asemănătoare, ceea ce sugerează o origine comună a celor două corpuri cereşti. Dar, dacă analizele vor arăta că şi compoziţia lui Venus şi a Terrei sunt asemănătoare între ele, atunci acesta ar fi un argument în favoarea teoriei. De altfel, şi teoria impactului gigantic – larg acceptată – nu explică suficient de bine cum de sunt Terra şi Luna aşa de asemănătoare între ele în ceea ce priveşte compoziţia de izotopi.

    În orice caz, teoria capturării lunii venusiene de către Terra, propusă de Dave Stevenson, profesor la Caltech University, are  elemente interesante şi aduce o viziune nouă în domeniu. Specialistul crede că înţelegerea multor lucruri despre planetele din sistemul nostru solar depinde de cercetarea planetei Venus. Dacă aceasta a avut o Lună, ea trebuie să se fi format mult mai devreme, curând după formarea Sistemului Solar, şi să fi fost pierdută apoi, fie datorită unei coliziuni, fie dislocării ei de pe orbită din cauza trecerii unui obiect spaţial prin sistemul Venus-Lună.

    Luna îşi păstrează în continuare misterul; până în prezent, nu există nicio teorie care să explice complet modul în care Pământul şi-a dobândit satelitul natural, dar toate scenariile propuse sunt plauzibile într-o anumită măsură.

  • Temperatura va creşte cu 0,3 până la 4,8 grade Celsius până în 2100

    Responsabilitatea omului în favorizarea încălzirii climatice este mai evidentă ca oricând, iar temperatura medie a Pământului va creşte cu 0,3 până la 4,8 grade Celsius până în 2100, estimează experţii din cadrul GIEC în noul lor raport adoptat vineri la Stockholm, relatează AFP. Grupul interguvernamental de experţi privind evoluţia climatului (GIEC) şi-a revizuit în creştere estimările privind creşterea nivelului mării, care ar urma să fie între 26 şi 82 de centimetri până în 2100, potrivit noului raport. Potrivit GIEC, de-acum este “extrem de probabil” ca influenţa umană să fie principala cauză a încălzirii observate începând cu jumătatea secolului XX, ceea ce echivalează cu o certitudine de 95% în terminologia foarte precisă a raportului de aproximativ treizeci de pagini, sinteza a mii de studii ştiinţifice. În ultimul său raport, în 2007, această certitudine era de 90%.

    Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, într-o declaraţie video difuzată în timpul unei conferinţe de presă, a salutat activitatea GIEC pentru “evaluarea sa frecventă şi imparţială” privind schimbările climatice. “Acest nou raport va fi esenţial pentru guvernele care lucrează la realizarea unui acord ambiţios şi constrângător din punct de vedere legal asupra schimbărilor climatice în 2015”, a declarat el.

    Referitor la amploarea posibilă a încălzirii globale până la sfârşitul secolului, GIEC a reţinut patru scenarii posibile, însă nu s-a pronunţat cu privire la probabilitatea fiecăruia dintre ele. Astfel, GIEC estimează că Terra se va încălzi probabil cu 0,3 grade Celsius, în cel mai optimist caz, şi 4,8 grade Celsius până la sfârşitul acestui secol în raport cu temperatura medie din perioada 1986-2005.

    Incertitudinile puternice depind evident mai ales de cantităţile de gaze cu efect de seră ce vor fi emise în atmosferă în următorii ani. Pământul s-a încălzit deja cu aproximativ 0,8 grade Celsius faţă de epoca preindustrială.

    Numai scenariul bazat pe 0,3 grade ar permite menţinerea creşterii temperaturilor la 2 grade Celsius în raport cu epoca preindustrială, obiectiv pe care comunitatea internaţională şi l-a asumat. “Limitarea schimbării climatice va necesita reduceri substanţiale şi durabile ale emisiilor de gaze cu efect de seră”, a insistat, citat într-un comunicat, Thomas Stocker, vicepreşedintele grupului GIEC.

    În privinţa creşterii nivelului mării, una dintre consecinţele majore ale încălzirii globale, GIEC a revizuit în creştere estimările, oamenii de ştiinţă considerând de-acum că poate urca între 26 şi 82 de centimetri până în 2100, faţă de 18-59 de centimetri în raportul din 2007, astfel încât climatologii iau în calcul accelerarea topirii gheţarilor în Groenlanda şi în Antarctica, un fenomen mai puţin cercetat în urmă cu şase ani.

  • Apă pe Marte: Curiosity a descoperit un “potop” de dovezi

    În trecutul geologic al planetei Marte exista apă din abundenţă, conform dovezilor identificate de roverul robotizat Curiosity care explorează autonom Planeta Roşie de la asolizarea sa în Craterul Gale în august 2012, informează SPACE.com.
    Dovezile cu privire la existenţa apei în trecutul planetei Marte au fost prezentate la Londra, în cadrul European Planetary Science Congress, eveniment desfăşurat în perioada 8—13 septembrie. Dovezile sunt adunate de Curiosity în perioada august 2012—iulie 2013, înainte de a începe escaladarea Muntelui Sharp.
    “Acum ştim că la suprafaţa planetei Marte se afla un mediu locuibil unde apa era suficient de bună pentru a putea fi băută”, a precizat Melissa Rice de la California Institute of Technology din Pasadena, după ce a prezentat o serie de imagini obţinute de Curiosity cu ajutorul instrumentului său Mastcam.
    Ea a mai vorbit şi despre rocile studiate de Curiosity în urmă cu câteva luni, roci care prezintă dovezi că pe planeta Marte ar fi putut exista viaţă microbiană. “Cunoaştem faptul că (pe Marte) era un mediu locuibil atunci când s-au format aceste roci, mediu ce a persistat o bună perioadă şi după aceea—nu ştim când—dar în jurul acestor roci curgea apă, apă ce a lăsat în urma sa sulfat de calciu. După părerea mea este vorba de cel puţin două perioade umede majore în trecutul planetei Marte”, a precizat Melissa Rice.
    Una dintre rocile menţionate de Rice este un argilit (rocă rezultată din recristalizarea argilei) în care Curiosity a forat. În interiorul acestei roci oamenii de ştiinţă au identificat minerale de lut ce au fost fie formate în, fie substanţial alterate de apă, pe Marte.
    În plus, pentru ca mediul pe Marte să fi fost propice vieţii, această apă ar fi trebuit să fie neutră, şi nu extrem de acidă aşa cum indicau urmele de apă descoperite încă din 2004 de roverele gemene Spirit şi Opportunity, ce aparţin tot NASA.
    “Este uluitor că am găsit un argilit”, comentează şi Aileen Yingst, membru al echipei de cercetare din cadrul misiunii lui Curiosity, de la Institutul de Ştiinţe Planetare din Tucson, Arizona. “Argilitul prezintă nişte granule foarte fine în interiorul rocii—granule care s-au sedimentat foarte încet. Pe Pământ acest proces se produce sub influenţa vântului sau a apei, iar noi suntem de părere că pe Marte a fost probabil apa”, a adăugat el.
    Oamenii de ştiinţă sunt de părere că argilitul format într-un loc în care apa era calmă, probabil un lac, ar fi fost un loc ideal pentru supravieţuirea şi reproducerea unor organisme microbiene. “Dacă eşti un microb care încearcă să supravieţuiască, probabil că ai prefera o întindere de apă calmă. Este un mediu excelent pentru proliferarea microbilor”, a explicat Yingst.
    O altă rocă ce s-a bucurat de foarte multă atenţie la această conferinţă este, evident, Tintina, un mic cristal de rocă peste care a trecut roverul Curiosity şi l-a spart. Micuţa rocă are un interior de un alb lăptos, o dovadă clară a prezenţei mineralelor hidratate care s-au format sub acţiunea apei în urmă cu miliarde de ani.
    Dovezi încă şi mai clare ale trecutului umed al planetei Marte vin de la descoperirea venelor de sulfat de calciu—fisuri în rocile de suprafaţă care, odată analizate cu instrumentul cu laser ChemCam, cu care este dotat roverul Curiosity, s-a demonstrat că au în componenţă sulfat.
    “Dacă există astfel de vene, atunci a existat şi apă”, a subliniat Yingst.
    Un argument în plus în favoarea existenţei apei sunt şi vechile aluviuni purtate de râuri. O astfel de zonă cu aluviuni, studiată de Curiosity este Shaler—o mică depresiune din apropierea zonei de asolizare denumite Yellowknife Bay.
    Shaler este un exemplu de stratificare încrucişată ce cuprinde straturi de sedimente subţiri şi înclinate. Formaţiuni asemănătoare lui Shaler sunt foarte comune pe Pământ, fiind formate de râuri. Apele învolburate generează “dune” în albia râului, dune care migrează apoi încet în direcţia curentului de apă.
    Curiosity a identificat urme ale acestui proces migraţional, conform cercetătorilor. “Aluviunile de acolo sunt compuse din pietricele ce sunt prea mari şi grele pentru a fi ridicate şi transportate de vânt. Deci singura modalitate în care ar putea fi să apară aceste dune este dacă materialul sedimentar a fost transportat de apă”, explică un alt membru al echipei Curiosity, Sanjeev Gupta de la Imperial College London.
    “Iar aceste formaţiuni arată exact precum cele pe care le-am observat pe Pământ, formate de vechile râuri. Putem susţine cu certitudine că aceste formaţiuni reprezintă dovezi clare ale existenţei unor cursuri de apă”, a mai adăugat Sanjeev Gupta.
    În prezent Curiosity se află pe lungul drum spre Muntele Sharp, care se înalţă până la altitudinea de 5,5 kilometri din centrul Craterului Gale. Roverul autonom ce cântăreşte 1 tonă ar putea ajunge la baza acestui munte în luna mai sau iunie a anului viitor. În etapa următoare a misiunii sale, Curiosity va escalada o pantă mai puţin abruptă a muntelui, studiind dispunerea şi chimia rocilor pe lângă care va trece. Un alt obiectiv este de a analiza rocile care conţin minerale de argilă şi de sulfat de la baza muntelui.

  • Cât ne mai suportă Pământul?

    Undeva în viitorii 1,75 şi 3,25 de miliarde de ani, Pământul va ieşi din zona locuibilă şi va intra în „zona fierbinte”, indică estimările realizate de oamenii de ştiinţă. Aceste zone sunt definite de apă. În zona locuibilă, o planetă (fie ea din sistemul nostru solar sau din altul) se află la o distanţă potrivită faţă de steaua sa pentru a dispune de apă. Când ea se află mai aproape de stea, atunci se spune că a intrat în zona fierbinte, unde apa s-ar evapora. Desigur, într-o astfel de situaţie, condiţiile necesare pentru supravieţuirea vieţii complexe ar dispărea cu mult înainte ca planeta să între în zona fierbinte.

    Însă principala preocupare a oamenilor de ştiinţă a fost cercetarea vieţii pe alte planete, nu prezicerea momentului când ea se va sfârşi pe Pământ. Evoluţia vieţii complexe pe Pământ sugerează că procesul necesită foarte mult timp. Celulele simple au apărut pe Pământ acum aproximativ 4 miliarde de ani. „Acum 400 de milioane de ani am avut insecte, cu 300 de milioane de ani în urmă aveam dinozauri, în timp ce plantele înfloritoare existau acum 130 de milioane de ani. Oamenii moderni din punct de vedere anatomic există pe Pământ de doar 200.000 de ani, aşadar este nevoie de foarte mult timp pentru ca viaţa inteligentă să se dezvolte”, a explicat coordonatorul studiului, Andrew Rushby de la University of East Anglia.

    Rushby şi colegii săi au dezvoltat un nou instrument pentru a ajuta la evaluarea duratei de timp disponibile pentru evoluţia vieţii pe alte planete: un model care prezice timpul pe care o planetă l-ar petrece în zona locuibilă. În cercetarea publicată în jurnalul Astrobiology, specialiştii au aplicat modelul în cazul Pământului şi altor 8 planete (printre care şi Marte) care se află în acest moment într-o zonă locuibilă.

    Calculele au indicat că perioada pe care o va petrece Pământul în această zonă este de 7,79 miliarde de ani (în condiţiile în care se stimează că Pământul are 4,5 miliarde de ani). Cât despre restul planetelor, se pare că surata de timp pe care acestea o vor petrece în zona locuibilă variază între 1 miliard şi 54,72 de miliarde de ani. „Dacă am fi nevoiţi să ne mutăm pe o altă planetă, Marte va fi probabil cea mai bună posibilitate. Este foarte aproape de noi şi va rămâne în zona locuibilă până la sfârşitul vieţii Soarelui, adică încă 6 miliarde de ani de acum înainte”, a declarat Rushby.

  • O societate în schimbare – POSDRU 52913

    26roxi_sigle sus

    Marţi, 24 septembrie 2013, în localitatea Sinaia a avut loc conferinţa finală de închidere a proiectului POSDRU „O societate în schimbare – Reintegrarea socială şi profesională a deţinuţilor”, conferinţă organizată de Penitenciarul Galaţi în parteneriat cu Penitenciarul Giurgiu şi Penitenciarul Botoşani. Evenimentul s-a bucurat de prezenţa reprezentanţilor autorităţilor publice, a reprezentanţilor instituţiilor implicate în sprijinirea grupurilor vulnerabile. „Proiectul «O societate în schimbare – Reintegrarea socială şi profesională a deţinuţilor» Contract POSDRU/96/6.2/S/52913, cofinanţat  din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Axa prioritară 6 «Promovarea incluziunii sociale» Domeniul major de intervenţie 6.2 «Îmbunătăţirea accesului şi a participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii» este implementat în parteneriat de către trei instituţii penitenciare situate în trei regiuni deferite de dezvoltare a României (Sud Est, Sud Muntenia şi Nord Est), respectiv Penitenciarul Galaţi, în calitate de beneficiar şi semnatar al contractului de finanţare şi Penitenciarele Giurgiu şi Botoşani, în calitate de parteneri. Obiectivul general al proiectului a fost dezvoltarea în comun şi adaptarea practicilor şi produselor privind creşterea gradului de incluziune socială şi ocuparea deţinuţilor prin facilitarea participării la programe de calificare pe perioada executării pedepsei, în vederea dezvoltării competenţelor profesionale ale deţinuţilor din penitenciarele aflate în trei judete din regiunile Sud-Est, Sud-Muntenia şi Nord-Est”, a menţionat managerul de proiect din cadrul Penitenciarului Galaţi, doamna Lucia Durac. Obiectivele specifice ale proiectului au fost identificarea unor aspecte care trebuie îmbunătăţite sau dezvoltate, necesare schimbării sistemului penitenciar românesc, referitoare la incluziunea socială a deţinuţilor, dar şi crearea unui cadru pentru armonizarea proceselor de reintegrare socială cu măsurile custodiale şi dezvoltarea unor proceduri interne referitoare la formarea şi ocuparea pe durata detenţiei pentru deţinuţi. Alte obiective specifice au constat în furnizarea de programe de instruire pentru obţinerea competenţelor profesionale de către deţinuţi prin introducerea programelor moderne şi inovative de formare profesională dar şi promovarea unei culturi colaborative si integrative, prin crearea unor structuri sociale informale (comunităţi de practică şi comunitate virtuală).

    Proiectul constituie o premieră pentru sistemul penitenciar, deoarece pentru prima oară trei unităţi penitenciare, aflate în trei regiuni de dezvoltare diferite, şi-au unit forţele pentru implementarea cu succes a activităţilor programate prin cererea de finanţare. Cele trei penitenciare, graţie acestui proiect, vor rămâne cu ateliere de lucru pentru deţinuţi dotate la standardele existente în comunitatea europeană, proiectul contribuind la îmbunătăţirea accesului şi a participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii, la dezvoltarea serviciilor sociale acordate deţinuţilor de către specialiştii unităţii şi la realizarea de parteneriate active cu organizaţii neguvernamentale şi furnizori de formare profesională acreditaţi. Prin implementarea acestor schimbări, a modului în care penitenciarele îşi indeplinesc misiunea (custodie şi reintegrare socială), se va  facilita accesul pe piaţa muncii a grupurilor vulnerabile (persoane aflate în detenţie şi persoane aflate anterior în detenţie), cărora li se va oferi posibilitatea să-şi modeleze viitorul în perioada detenţiei renunţând la tendinţele infracţionale, promovând astfel coeziunea şi incluziunea socială. Efortul prioritar al sistemului penitenciar este de natură socială, un principiu aplicabil fiind al reformării metodelor de lucru, prin transparentizare şi responsabilizare la nivelul activităţii angajaţilor. Problemele reale ale unui deţinut sunt problemele şi nevoile sociale, probleme cu care se confruntă şi grupul ţintă, legate de situaţii de viaţă specifice: pierderea locului de muncă, libertăţii, locuinţei sau familiei. Sustenabilitatea acestui proiect este dată de faptul ca activităţile proiectului pot fi susţinute după terminarea finanţării prin desfăşurarea de cursuri de calificare şi recalificare profesională în colaborarea cu Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă din localităţile unde se derulează proiectul, pe baza protocoalelor de colaborare si finantate din bugetele proprii al penitenciarelor. In plus, personalul unităţilor de detenţie care este implicat in proiect va susţine activităţile şi după terminarea finanţării, extinzându-le şi la celelalte persoane care execută pedepse privative de libertate în penitenciare, a precizat managerul proiectului.

    26roxi_sigle jos

  • Scuturile antirachete şi provocările războaielor viitorului

    Scuturile antirachete şi provocările războaielor viitorului

    Controversele legate de prezenţa şi mai ales eficienţa reală a aşa-numitelor „scuturi antirachetă” nu sunt deloc de factură recentă. Problemele au fost discutate şi analizate încă de acum 30-35 ani, şi, după cum se poate observa, suscită şi în prezent un interes sporit atât din partea analiştilor, strategilor şi experţilor militari, cât şi din partea marelui public. Contestate sau văzute drept cea mai eficientă metodă de apărare în faţa unui atac cu rachete, aceste sisteme au evoluat şi sau diversificat odată cu tehnologia militară de profil. Care va fi direcţia finală? Se pare că numai timpul ne va spune asta. Sau nu?

     

    Sub scutul cu rachete împotriva altor rachete

    Scurt şi concis, un scut antirachete este nimic altceva decât un sistem complex de tehnologii sofisticare de detectare legate de rachete, al cărui scop este de a detecta, intercepta, urmări şi anihila rachetele inamice trase asupra zonei acoperită de acest sistem complex. Conceput iniţial ca o formă eficace de apărare în cazul atacurilor cu rachete intercontinentale purtătoate de încărcătură nucleară, aplicaţiile sale au sporit la ora actuală, când scutul antirachetă ar putea proteja teoretic şi în cazul atacurilor cu rachete cu rază scurtă de acţiune alături de rachete cu încărcătură explozivă convenţională.

    La ora actuală există puţine ţări care să beneficieze de astfel de sisteme de apărare în cazul atacurilor cu rachete, printre care se numără Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India şi Israel.

    Controversa legată de scuturile antirachetă datează în mod oficial din data de 23 martie 1983, cu ocazia declaraţiilor publice ale fostului preşedinte american Ronald Reagan cu privire la programul „Star Wars”. Această tendinţă a fost continuată de toţi preşedinţii americani, inclusiv cel aflat în prezent în exerciţiul funcţiunii.

    Evoluţia scuturilor antirachetă s-a desfăşurat în paralel cu evoluţia şi îmbunătăţirea rachetelor de război. Încă din anul 1945, strategii militari americani au intuit dezvoltarea spectaculoasă a rachetelor militare, care aveau să devină odată cu trecerea deceniilor din ce în ce mai performate. În perioada Războiului Rece, atât americanii cât şi sovieticii s-au angajat într-o cursă a înarmărilor fără precedent.

    Aceasta a dus la crearea a mii de rachete cu încărcături nucleare. Ambele părţi implicate pe atunci în cursa înarmărilor aveau puterea de a se distruge reciproc, şi odată cu ele întreaga viaţă de pe Pământ. Din fericire, ambele părţi erau conştiente de asta.

    Nici americanii, nici sovieticii nu se puteau ataca reciproc fără teama de a fi distruşi de cealaltă parte. Spectrul unui război nuclear mondial din care să rezulte doar învinşi şi niciun învingător a dus la înţeleapta decizie de dezactivare a potenţialului nuclear al fiecărei părţi.

    Atât americanii, cât şi sovieticii nu au renunţat niciodată la luarea unor măsuri de siguranţă în cazul în care unii dintre ei încercau să se sustragă cumva angajamentelor proprii luate în direcţia distrugerii potenţialului nuclear militar. Acesta a fost motivul pentru care cele două state au luat atunci decizia de a investi puternic în dezvoltarea unui scut antirachetă eficient.

    Statul care deţinea aşa ceva beneficia de un avantaj decisiv faţă de celălalt, fiind astfel capabil să atace fără să se teamă prea mult de un răspuns pe măsura atacului, toate capacităţile adversarului fiind în bună parte scoase din funcţiune în urma unui atac nuclear masiv şi bine ţintit.

    Dar un astfel de sistem nu doar că necesita modernizarea constantă pentru a ţine pasul cu ultimele inovaţii în domeniul tehnologiei militare, ci putea duce la degradarea periculoasă relaţiilor, altfel stabile între cele două mari puteri mondiale. În plus, costurile imense au rămas şi astăzi un factor de luat în consideraţie. În concluzie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au ratificat încă din anul 1972 primul tratat împotriva proliferării armelor cu potenţial nuclear.

    Douăzeci de ani mai târziu, Uniunea Sovietică se prăbuşea şi era divizată în mai mutle naţiuni. Între acestea, Rusia moştenea cea mai mare parte a armamentului nuclear deţinut de defuncta URSS.

    Scutul care costă, costă şi iar costă

    După momentul 11 septembrie 2001, preşedintele american de atunci  a trimis Rusiei o notă formală în care anunţa că Statele Unite se vor retrage din tratatul de neproliferare a armelor nucleare pe motiv că: „Ştim că teroriştii, la fel ca forţele care-i susţin, caută mijloace de a ne ataca prin intermediul rachetelor cu încărcături nucleare. Din acest motiv avem nevoie de libertatea şi oportunităţile de a ne dezvolta propriile noastre scuturi antirachetă” (George W. Bush pe data de 12 decembrie 2001).

    Preşedintele Vladimir Putin a răspuns în contra-pondere, că nici Rusia nu se va opune dacă China sau alte state doresc să-şi extindă programele lor antirachetă.

    De-a lungul timpului, Statele Unite au cheltuit peste 60 miliarde dolari doar pentru dezvoltarea programelor antirachetă. Criticii scuturilor antirachetă s-au pronunţat imediat, scoţând în evidenţă numeroasele teste picate de scuturi de-a lungul deceniilor, demonstrând astfel că producerea unui astfel de sistem defensiv este practic imposibilă, în condiţiile în care acesta nu poate ţine pasul cu apariţia noilor prototipuri de rachete intercontinentale care deţin propriile programe de bruiaj a radarelor inamice. În plus, exemplul evenimentelor din 9 septembrie 2001 a demonstrat că Statele Unite sunt mult mai vulnerabile la atentate teroriste aleatoare decât la atacuri concentrate cu rachete.

    Experţii au mai declarat că dacă SUA se va confrunta pe viitor cu un atac nuclear, acesta va parveni mai degrabă printr-o încărcătură nucleară de mici dimensiuni, detonată dintr-o valiză sau dintr-un camion, decât în urma unui bombardament nuclear.

    Controversele continuă şi în prezent, mari personalităţi precum Henry Kissinger, Generalul Ronald T. Kadish, fostul secretar al apărării Donald Rumpsfeld, Duncan Hunter şi Baker Spring aducând fiecare argumentele sale credibile pe poziţii pro sau contra. Marile îngrijorări ale părţii americane în această privinţă au în vedere eficienţa scăzută a scuturilor antirachetă (funcţionează în doar 41% în cazul unui atac real, conform lui George N. Lewis şi Lisbeth Gronlund, ambii profesori la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology), alături de costurile extrem de mari, tot mai greu de susţinut de la buget în situaţia recesiunii actuale.

    Scut antirachetă sau scutul serviciilor secrete?

    Jaques Gansler, fost secretar al apărării pentru logistică, achiziţii şi tehnologii americane, (probabil cel mai mare expert din lume în cazul scuturilor antirachetă) susţine în lucrarea sa „Ballistic Missle Defense: Past and Future” că sistemele anti rachetă sunt limitate prin definiţie, provoacă fără rost alte puteri mondiale precum Rusia şi China, dar în acelaşi timp oferă preşedenţiei americane mai multe opţiuni în cazul unei crize militare. În plus, Gansler afirmă că: „Sistemele antirachetă sunt limitate şi în niciun caz nu ar putea face faţă unui atac concentrat al Chinei sau Rusiei, nemaivorbind de un posibil atac comun al celor două state împotriva SUA”. În plus, acelaşi expert atrage atenţia asupra faptului că în cazul dezvoltării programelor antirachetă, Rusia va dezvolta drept răspuns noi şi noi tipuri de rachete intercontinentale, tot mai performante de la an la an. În acest caz situaţia va fi extrem de asemănătoare cu cea din perioada Războiului Rece.

    O altă situaţie care îngrijorează strategii americani susţinători ai dezvoltării scuturilor antirachetă constă nu doar în potenţialul nuclear al Rusiei, Chinei, Iranului şi Coreei de Nord, ci şi în cazul unui stat aliat SUA, dar deosebit de instabil din punct de vedere politic. Este vorba de Pakistan, stat care posedă arme nucleare.  Un scenariu în care un grup terorist musulman ar lua puterea în această ţară şi ar ameninţa astfel obiectivele americane din zonă sau chiar teritoriul american, a fost deja luat în serios. Într-o asemenea situaţie de coşmar un sistem antirachetă de mică anvergură instalat în Afganistan precum şi pe navele de război americane din Golful Persic ar putea constitui o primă linie de apărare în faţa rachetelor nucleare activate de gruparea teroristă.

    Pe aceste considerente, toate marile puteri s-au văzut nevoite să recunoască rolul major şi eficienţa serviciilor secrete al căror rol de apărare în cazul unei agresiuni cu rachete nucleare este cu mult mai eficient decât un scut, fie el şi antirachetă.

    Nu trebuie omis nici faptul că aşa zisele scuturi antirachetă au fost şi sunt deseori folosite de marile puteri ca mijloc de presiune în cadrul jocurilor de putere la nivel mondial, precum şi în lupta pentru resurse naturale şi sfere de influenţă, adevăratele mize ale actualelor şi viitoarelor războaie.

    Noile tendinţe în privinţa scuturilor antirachetă au în vedere şi echiparea acestora cu drone care să intercepteze şi să elimine ameninţări de tipul rachetelor cu rază scurtă de acţiune sau al operaţiunilor de distrugere a scuturilor. În prezent, marile puteri duc o politică volatilă, tensionată şi ambiguă în privinţa amplasării scuturilor.

    Situaţia se va clarifica (sperăm) pe viitor, odată cu rearanjarea noilor poli de putere de pe planetă. Iar în această ecuaţie supremă a distribuirii puterii la nivel mondial din prezent, scuturile antirachetă joacă în continuare un rol deosebit de important.

  • 5.000 de metri spre inima Terrei

    5.000 de metri spre inima Terrei

    Cinci kilometri (o distanţă rezonabilă pentru o plimbare într-o zi însorită de toamnă) nu pare o distanţă mare pe uscat. Însă, cinci kilometri parcurşi spre fundul oceanului este cu totul altceva.

    Anul acesta, în luna iunie, o echipă de oameni de ştiinţă coordonată de prof. Ken Takai a călătorit cinci kilometri spre o altă lume. Mai exact, specialiştii de la Japan Agency for Marine-Earth Science and Technology au realizat prima misiune umană către cele mai îndepărtate izvoare hidrotermale submarine. Aceste izvoare sunt structuri de pe fundul oceanului prin care apa încălzită de activitatea vulcanică şi mineralele sunt eliberate.

    Scopul acestei expediţii a fost acela de a studia limitele vieţii din izvoarele hidrotermale submarine din vestul mării Caraibilor. Printre norocoşii care au luat parte la această expediţie s-a numărat şi biologul Jon Copley de la Universitatea Southampton. Evenimentul a avut loc după ce, în luna februarie a acestui an, Copley a condus o expediţie investigând aceleaşi izvoare hidrotermale submarine cu un vehicul controlat de la distanţă.

    Înghesuiţi în încăperea de doi metri din interiorul vehiculului Shinkai 6500, Jon Copley, pilotul Yoshitaka Sasaki şi copilotul Yudai Tayama au intrat în apele mării Caraibilor într-o dimineaţă călduroasă. „La ora 09:07 am fost coborâţi încet în apă şi ne-am desprins de navă, scufundându-ne sub valuri. Cinci minute după ce vehiculul a fost acoperit de apă, am ajuns la adâncimea de 200 de metri şi am ajuns în zona în care lumina soarelui este prea slabă pentru a le permite algelor microscopice să supravieţuiască. Hublourile noastre au devenit discuri de o nuanţă de albastru foarte închis, culoare descrisă de William Beebe, un pionier al cercetărilor în adâncuri, drept «negru luminos». Beebe şi colegul său Otis Barton au fost primii oameni care s-au aventurat în adâncurile oceanului la începutul anilor 1930.

    La 09:29 am trecut de 923 de metri, adâncimea maximă atinsă de Beebe şi Barton în 1934. Câteva momente mai târziu au intrat în zona batipelagică, adică la o adâncime de peste 1.000 de metri, acolo unde nu există nici măcar o urmă slabă a luminii solare”, descrie Copley pătrunderea în tărâmul puţin cunoscut din adâncuri într-un articol scris pentru publicaţia britanică The Guardian. Lumea din adâncuri este un univers fără margini, locuit de creaturi superbe. Prin hublourile submarinului oamenii de ştiinţă au observat fiinţe pe cât de ciudate, pe atât de fascinante, forme de viaţă create parcă din sticlă suflată şi crustacee ce roiau ca muştele făcând loc vehiculului. La ora 09:56, submarinul ajunsese la o adâncime de 2.200 de metri, adâncimea maximă la care mai ajunsese Copley până atunci. Patruzeci de minute mai târziu, vehiculul a depăşit adâncimea medie a oceanelor de 3.800 de metri. În cele din urmă, după 2 ore de coborât în adâncurile acestei lumi întunecate, submarinul ajungea pe fundul mării la 5.099 de metri, înălţând un nor gros de nămol odată cu atingerea solului. Deplasându-se 400 de metri prin peisajul plin de nămol gălbui, submarinul a luminat, în sfârşit, izvoarele hidrotermale submarine numite Beebe Vent Field, un loc dominat de turle înalte cât două etaje, un fel de hornuri din care ies şuvoaie de fluide cu o temperatură de 400 de grade. Când fluidele fierbinţi sunt stinse de apele reci din adâncuri, se formează nori groşi de particule ce pot fi recunoscuţi de la un kilometru prin bezna oceanului.

    Cu răsuflarea tăiată de frumuseţea locului ascuns în adâncuri, dar presaţi de timp, oamenii de ştiinţă au colectat, cu ajutorul unui braţ mecanic al lui Shinkai 6500, mostre de rocă, de fluid fierbinte şi creaturi precum anemone pătate cu tentacule albe şi creveţi portocalii.

    Deplasându-se spre suprafaţă, luminile submarinului au fost stinse şi atunci s-a produs minunea: fiinţe mici şi sclipitoare apăreau în faţa hublourilor. Pe măsură ce submarinul înainta şi trecea printre creaturile dotate cu bioluminescenţă, tot mai multe dintre ele îşi etalau acest mecanism.

    La ora 17:32, Shinkai 6500 se afla deja în siguranţă pe puntea vasului de cercetare RV Yokosuka unde o echipă întreagă de oameni de ştiinţă aşteptau cu nerăbdare să analizeze mostrele aduse din adâncuri. Pe baza acestor „daruri” colectate în urma misiunii din această vară oamenii de ştiinţă speră să poată afla informaţii referitoare la limitele vieţii din ocean şi să înţeleagă mai bine modul în care se dezvoltă creaturile pe Pământ. Misiuni anterioare realizate de specialişti cu ajutorul vehiculelor controlate de la distanţă au scos la iveală existenţa unor noi specii.

    Anul trecut, de exemplu, specialiştii au descoprit la Beebe Vent Field pentru prima dată creveţi depigmentaţi cu aspect fantomatic, botezaţi Rimicaris hybisae. Aceştia sunt lipsiţi de ochi normali şi navighează cu ajutorul unui organ sensibil la lumină ce se află pe spatele creaturilor. Alte specii noi observate atunci au fost un peşte cu aspect serpentiform, o specie necunoscută de melci şi un crustaceu amfipod, a cărui înfăţişare aminteşte de un purice. „Deşi, doar câţiva oameni au reuşit să ajungă la 5 kilometri sub apă, această adâncime nu reprezintă nici măcar jumătate din distanţa până la cel mai adânc loc (Groapa Marianelor, la aproximativ 11 kilometri adâncime)”, a notat Copley.

    Cu toate acestea, anul trecut, oamenii au reuşit să ajungă în punctul cel mai profund al scoarţei terestre, Challenger Deep, din Groapa Marianelor. Mai întâi, primii vizitatori au fost Jacques Piccard şi Don Walsh, acum mai bine de 50 de ani. Însă, locul a mai fost vizitat şi anul trecut de regizorul James Cameron. Acesta a atins fundul oceanului cu vehiculul numit  „Torpila verticală”. Scopul expediţiei lui Cameron a fost acela de a surprinde imagini inedite pe care să le folosească într-un nou documentar prin care să arate lumii întregi viaţa din cel mai îndepărtat loc aflat sub ape. „După milenii în care am traversat oceanele cu ignoranţă, fără să ştim ce se află dedesubt, acum nu mai există nicio parte a abisului pe care să nu o putem atinge atâta vreme cât vom găsi voinţa”, a mai declarat Jon Copley.