word-monitor

Category: Mozaic

  • Închisori bizare

    Imaginile asociate de obicei cu o închisoare – barele de oţel, gardienii nemiloşi, celulele supraaglomerate şi mâncarea insipidă – nu sunt întotdeauna valabile, existând în lume cel puţin şase cazuri de închisori în care deţinuţii sunt trataţi cu totul altfel.

    Centrul de detenţie şi reabilitare din Cebu, Filipine

    Primul penitenciar din top este cunoscut, cel mai probabil, pentru clipul care le-a adus faima deţinuţilor şi aptitudinilor de dans ale acestora, scrie huffingtonpost.com. În 2007, mai mult de 1.500 de prizonieri, care îşi dedică timpul petrecut în detenţie dansului, au realizat o coregrafie pe cunoscuta melodie “Thriller” a lui Michael Jackson. Înregistrarea acestui moment a strâns 53 de milioane de vizualizări pe YouTube şi a fost inclusă în topul celor mai virale cinci clipuri ale anului realizat de publicaţia TIME.

    Deţinuţii au “recividivat” în 2010, când cel care i-a fost pentru mult timp coregraf lui Michael Jackson şi alţi doi dansatori profesionişti au venit la Cebu pentru ca peste 1.000 de prizonieri să înveţe să danseze pe “This Is It”, un alt hit al starului pop.

    Închisoarea din Insula Bastoey, Norvegia

    Þara care găzduieşte unele dintre cele mai progresive închisori, Norvegia are un sistem penal care nu include sancţiuni precum condamnarea la închisoare pe viaţă sau pedeapsa cu moartea. Aceasta înseamnă că fiecare prizonier se va întoarce acasă la un moment dat, astfel că se pune un foarte mare accent pe reabilitare.

    Deşi aici îşi ispăşesc pedeapsa – spre perioada de sfârşit – unii dintre cei mai răi infractori ai ţării, închisoarea cu un nivel scăzut de securitate din Insula Bastoey este departe de a avea un aspect înfricoşător. Fără gratiile specifice, celulele arată mai degrabă a camere confortabile de cămin, iar cheile sunt păstrate chiar de deţinuţi.

    “Este versiunea de vacanţă a Alcatrazului”, a scris reporterul CNN John D. Sutter. Considerată “închisoarea umană ecologică”, Bastoey oferă programe educative şi de antrenare a aptitudinilor în vederea reintegrării deţinuţilor în societate. Această metodă de reabilitare este folosită în majoritatea închisorilor din Norvegia, ceea ce explică faptul că ţara are şi cea mai mică rată de recidivare din Europa – 30 la sută.

    Închisoarea din San Pedro, Bolivia

    Situată în afara capitalei La Paz, închisoarea din San Pedro se află printre cele mai cunoscute şi neobişnuite din America de Sud. Deşi penitenciarul este dotat cu standuri cu mâncare, saloane de coafură şi chiar un hotel, deţinuţii trebuie să plătească pentru celulă, preţul variind de la 1.000 la 1.500 de dolari pentru întreaga durată a sentinţei. Şi celulele variază, de la adevărate apartamente cu televizor şi utilităţi de bucătărie la încăperi comune din ciment. Pentru a-şi permite chiria, prizonierii trebuie să-şi câştige banii din diverse slujbe cu ziua în incinta instituţiei, printre care lustruirea pantofilor, tuns şi comerţ în stradă. “Dacă ai bani poţi să trăieşti ca un rege”, a spus un deţinut pentru BBC.

    Închisoarea din San Antonio, Venezuela

    Aflată pe Insula Margarita din Venezuela, această instituţie le permite prizonierilor să gătească propria mâncare şi să se uite la televizor. Mulţi au şi locuri de muncă în interior, de la bărbier la dealer de droguri la managerul clubului local de bătăi de cocoşi. Potrivit unui reportaj New York Times, închisoarea din San Antonio este “un loc liniştit unde chiar şi vizitatorii pot merge pentru un weekend păcătos de petrecere”. Meritul acestui tratament acordat deţinuţilor i-ar aparţine “Iepurelui” (“El Conejo”), închis şi el în San Antonio, care controlează arsenalul de arme din interior.

    Fortezza Medicea, Italia

    150 de persoane îşi ispăşesc sentinţele în această instituţie situată în Volterra, Toscana, care găzduieşte şi unul dintre cele mai exclusive restaurante ale Italiei. O echipă de prizonieri, dintre care mulţi au fost condamnaţi pe viaţă pentru crimă, gătesc feluri clasice din bucătăria italiană. Cinele sunt însoţite de serenade din partea unui pianist care, la rândul lui, este închis pe viaţă pentru crimă.

    Justizzentrum Leoben, Austria

    Centrul de justiţie Leoben, ocupat în întregime cu cei peste 200 de deţinuţi, este clasificat drept “o închisoare de 5 stele”. Proiectată de arhitectul Josef Hohensinn în 2004, instituţia are structuri din sticlă aerodinamică şi interioare din lemn care imită cu succes clădirile din lumea “de afară”. În vederea unei reintegrări în societate a celor închişi, instituţia arată mai mult ca un cămin studenţesc modern. Deţinuţii se pot deplasa în libertate atât în celulele spaţioase cât şi în spaţiile comune din exterior, care sunt îngrădite. “Securitate maximă afară; libertate maximă înăuntru”, este “sentinţa” dată de New York Times, citându-l pe arhitectul Hohensinn.

  • Cum văd pisicile

    Pisicile şi oamenii privesc lumea din perspective diferite, atât la propriu, cât şi la figurat. Acum, artistul Nickolay Lamm a creat noi imagini prin care ne arată modul diferit în care văd pisicile lumea. Imaginile au fost realizat cu ajutorul unei echipe de experţi care studiază modul în care văd animalele, printre care s-a numărat şi Kerry L. Ketring de la All Animal Eye Clinic, D. J. Haeussler de la The Animal Eye Institute şi echipa de oftalmologie de la Penn Vet.
    Pisicile au un câmp vizual de 200 de grade, comparativ cu cel al oamenilor care este de 180 de grade. Privirea periferică a oamenilor este de 20 de grade pentru fiecare parte. În schimb, vederea periferică a pisicilor este de 30 de grade pe fiecare parte, iar această diferenţă se poate vedea în imagini. De asemenea, pisicile pot vedea de 6-8 ori mai bine ca noi în lumina obscură datorită bastonaşelor (celule fotoreceptoare) şi a pupilei eliptice, a corneei mari şi a tapetumului lucidum.
    Iniţial, se credea că pisicile au vedere dicromatică (precum câinii sau oamenii care au protanopie). Studiile mai vechi au arătat că pisicile percep culorile albastru-violet şi verde-gălbui, dar există şi cercetări care sugerează că aceste animale mai percep încă o nuanţă de verde. În acest caz, pisicile ar fi tricromatice, dar nu la fel ca oamenii (în cazul pisicilor, conurile nu sunt la fel de răspândite şi astfel toate culorile intră în gama verde violet).
    Indivizii umani care suferă de protanopie văd doar nuanţe de albastru şi galben şi probabil că aşa văd şi pisicile, dar poate şi cu puţin verde asigurat de cel de-al treilea tip de con.
    Retinele noastre au mai multe conuri decât cele ale pisicilor, mai ales în zona foveei (alcătuită numai din conuri, fără bastonaşe). Acest lucru ne asigură capacitatea de a vedea foarte bine ziua. În schimb, câinii şi pisicile au mai multe bastonaşe, ceea ce le permite să vadă mai bine pe timp de noapte. Ei nu au fovee, ci o zonă centrală care, deşi are mai multe conuri decât alte arii din retină, tot are mai multe bastonaşe decât conuri. Aceste diferenţe, le ajută pe pisici să vadă bine noaptea şi să urmărească mişcări bruşte, dar cu o rezoluţie mai slabă. Astfel, pisicile pot urmări mişcări de 10 ori mai rapide, comparativ cu oamenii.

  • Cele mai spectaculoase aeroporturi din lume

    Cele mai spectaculoase aeroporturi din lumeAeroportul Internaţional Prinţesa Juliana, din St. Maarten, în Caraibe

    Turiştii se înghesuie să ajungă în Caraibe pentru o vacanţă plină de relaxare, scrie CNN. Totuşi, sosirea pe aeroporturile din zonă este departe de a fi o relaxare: mediul accidentat, înghesuit al multora dintre aceste insule forţează construcţia pistelor în cele mai ciudate locuri. Probabil că vă veţi simţi mai liniştiţi după aterizare.
    Pe Aeroportul Internaţional Prinţesa Juliana, din St. Maarten, aterizarea unui avion este o experienţă foarte palpitantă. Pista începe la câţiva metri de apa oceanului, iar avioanele coboară atât de mult încât aproape că pot atinge nivelul la care este instalată o plasă de volei.

    Altiportul Courchevel din Franţa

    Spre deosebire de pasagerii din Caraibe, schiorii şi snowboarderii care aterizează la Courchevel sunt în căutare de adrenalină. Şi aşa trebuie să fie, pentru că iarna, pista de aterizare din staţiunea franceză, situată la peste 2.000 de metri desupra nivelului mării, este singurul lucru care nu este acoperit de zăpadă. Avioanele zboară pe un culoar între munţi şi aterizează pe o pistă scurtă, înclinată şi care se termină brusc, ca o trambulină destinată schiorilor. Locul este atât de impresionant, încât a fost folosit pentru cascadorii într-un film cu James Bond – “Goldeneye”.

    Pista Matekane, din Lesotho

    Sunt foarte puţine şanse de a mai extinde această pistă, întrucât ea se termină abrupt, la marginea unei prăpăstii de 600 de metri. Numai avioanele uşoare folosesc această pistă izolată de pe platoul situat în sudul micuţului regat african. Uneori avioanele nu reuşesc să atingă viteza de decolare până la capătul pistei, astfel că ele coboară uşor în prăpastie, înainte de a se redresa după atingerea vitezei de zbor.

    Aeroportul Juancho E. Yrausquin, din Saba, în Caraibe

    Rivalizând cu aeroportul din St. Maarten în materie de emoţii oferite, aeroportul Juancho E. Yrausquin, de pe insula Saba, are una dintre cele mai scurte piste din lume. Plasată pe un afloriment stâncos, la poalele unui munte, cu ambele capete terminându-se deasupra oceanului,  pista oferă o aterizare extraordinară.

    Aeroportul Internaţional din Gibraltar

    Să zbori direct spre un monolit gigantic în încercarea de a ateriza este o experienţă care îţi pune nervii la încercare, însă nu există alt loc pentru a amplasa o pistă pe această posesiune britanică de 6,2 kilometri pătraţi. Spaţiul este atât de strâmt în această extremitate a peninsulei Iberice, încât pista de aterizare se intersectează cu autostrada. Deoarece avioanele au prioritate în faţa autovehiculelor, drumul este închis  ori de câte ori un avion aterizează sau decolează.

    Aeroportul Internaţional Barra, din Outer Hebrides, în Scoţia

    În loc să se gândească unde să construiască o pistă de aterizare atunci când nu au suficient spaţiu, cei de pe insula Bara, din Outer Herbides, au preferat o altă abordare: nu au mai construit nicio pistă. Piloţii aşteaptă refluxul şi aterizează direct pe plajă, acesta fiind singurul aeroport cunoscut din lume unde aterizările au loc pe nisip. Între zborurile spre şi dinspre Glasgow, accesul publicului este permis pe pista-plajă.

    Aeroportul Paro, din Bhutan

    Dacă ar exista un premiu pentru cele mai izolate aeroporturi înconjurate de un peisaj spectaculos, cele din Himalaya ar fi câştigător. La loc de cinste ar putea sta singurul aeroport internaţional din regatul muntos al Bhutanului. Coborând într-o vale îngustă, înconjurată de piscuri de 6.000 de metri, piloţii, care primesc un instructaj special pentru a ateriza aici, îşi înclină aeronavele într-un viraj strâns spre dreapta, înainte de a coborî lin deasupra caselor.

    Aeroportul Internaţional Kansai, din Osaka, în Japonia

    Aterizarea pe un portavion poate părea o experienţă incitantă, însă este nevoie, de obicei, să te înrolezi în armată pentru a putea face asta. A doua cea mai tare experienţă de acest gen este aterizarea pe Aeroportul Internaţional Kansai din Japonia, unde cele două piste par a pluti departe de ţărm, în largul Golfului Osaka. Pistele sunt plasate pe o insulă artificială, ridicată special pentru acest scop, cu intenţia de a reduce poluarea sonoră a locuitorilor. Ele sunt legate de ţărm de un pod de patru kilometri. Dar, din aer, aceasta este cea mai bună metodă de a trăi senzaţia de “Top Gun” într-un avion comercial.

    Aeroportul Harstad/Narvik, din Norvegia

    Apropiindu-se de Aeroportul Harstad/Narvik din regiunea Evenes, avioanele ocolesc fiordurile şi plutesc deasupra lacurilor îngheţate, trecând pe lângă crestele înzăpezite. Să ajungi la Hammerfest, în nord-estul extrem al ţării, oferă senzaţia aterizării pe un patinoar, în cea mai mare parte a anului.

    Aeroportul Madeira, din Funchal, Portugalia

    Aeroportul Internaţional din Madeira pare că ar fi trişat în competiţia pistelor problematice. Înghesuită între panta abruptă a unui deal şi mare, scurta pistă a aeroportului a fost extinsă pe piloni, deasupra apei, pentru a o face sigură pentru aterizare. Aterizările pot fi spectaculoase dacă ne gândim la furtunile din Atlantic.

    Aeroportul Malé, din Maldive

    Aeroportul Malé oferă o privelişte impresionantă. Construit pe propriul atol, Hulhulé, el are o pistă plasată cu puţin peste nivelul mării. După ce coboară deasupra celor 26 de insule din Arhipeleagul Maldive, trenul de aterizare al avionului pare atât de aproape de mare, încât pare că avionul aterizează în apă.

  • O reuşită extraordinară promite să schimbe radical viitorul

    O reuşită extraordinară promite să schimbe radical viitorul

    Cercetătorii din cadrul laboratorului aflat în California au atins o reuşită fără precedent în istoria fuziunii nucleare, trecând de o bornă crucială. BBC News relatează că, pentru prima dată în istorie, o reacţie de fuziune a produs mai multă energie decât a consumat.
    Folosirea fuziunii – procesul care alimentează Soarele – pentru a obţine energie electrică ar putea oferi omenirii o sursă nelimitată şi necostisitoare de energie. Pentru a reuşi acest lucru, însă, este nevoie ca centralele de energie pe bază de fuziune să producă mai multă energie decât consumă, ceea ce a fost dificil de realizat.
    Oamenii de ştiinţă de la National Ignition Facility (NIF) din SUA au folosit 192 de fascicule ale celui mai puternic laser din lume pentru a încălzi şi comprima o bucată mică de combustibil de hidrogen până la punctul în care au loc reacţii de fuziune nucleară. BBC a aflat că, în cadrul unui experiment ce a avut loc la finalul lunii septembrie, cantitatea de energie eliberată prin reacţia de fuziune a depăşit cantitatea de energie absorbită de combustibil – fiind pentru prima dată când acest lucru este reuşit într-un laborator dedicat fuziunii.
    Reuşita nu atinge obiectivul laboratorului, acela de „aprindere”, în care fuziunea nucleară generează la fel de multă energie pe cât oferă laserele. Acest lucru se datorează „ineficienţelor” înregistrate în diferite părţi ale sistemului, ineficienţe ce fac ca nu toată energia generată de laser să ajungă la combustibilul de hidrogen. Totuşi, reuşita a fost descrisă drept „cel mai important pas realizat în istoria fuziunii nucleare” în ultimii ani, demonstrând că NIF se află pe drumul cel bun înspre atingerea obiectivului dorit: aprindere şi fuziune de sine stătătoare.
    De mai bine de jumătate de secol, cercetătorii s-au luptat să obţină fuziune nucleară controlată şi au fost dezamăgiţi. Specialiştii speră ca NIF să ofere reuşita mult-dorită. În 2009, oficialii NIF anunţau că intenţionează să demonstreze că fuziunea nucleară poate produce mai multă energie până în 30 septembrie 2012. Totuşi, din cauza unor probleme tehnice neaşteptate, termenul a fost depăşit, iar energia generată de fuziune a fost mai puţin de jumătate decât ceea ce preziseseră modelele matematice. La scurt timp după eşec, laboratorul în valoare de 3.5 miliarde de dolari s-a reorientat, reducând timpul dedicat fuziunii şi crescând timpul dedicat cercetării asupra armelor nucleare, un alt obiectiv al instituţiei americane.
    Totuşi, cele mai noi experimente confirmă modelele matematice şi vor reprezenta o stimulare a cercetărilor asupra fuziunii nucleare.
    NIF, din cadrul Lawrence Livermore National Laboratory, este doar unul dintre proiectele dedicate fuziunii. Un alt proiect în valoare de câteva miliarde de euro este ITER, ce se construieşte în prezent la Cadarache, în Franţa. ITER va aborda problema fuziunii altfel decât NIF, folosind câmpurile magnetice în locul laserelor pentru a controla combustibilul pentru fuziune.

  • Apocalipsa la dată fixă: 16 martie 2880

    Anunţat şi dezminţit de nenumărate ori până acum, evenimentul catastrofal care ar duce la dispariţia vieţii pe Terra – eventual cu tot cu planeta – a fost din nou anunţat , de data acesta de către astronomi, ca fiind probabil la o dată surprinzător de exactă: 16 martie 2880. Oamenii de ştiinţă sunt cu ochii pe un asteroid aflat pe o traiectorie ce ar putea duce la ciocnirea lui cu Pământul la data menţionată. Asteroidul, numit 1950 DA, are un diametru de cca. 1 km şi se deplasează cu o viteză de 15 km pe secundă faţă de Terra.
    Calculele efectuate până acum arată că ar fi posibil ca el să ajungă atât de aproape de Pământ, încât să se prăbuşească în Oceanul Atlantic, cu o viteză de aproape 50.000 km pe oră. Forţa impactului a fost estimată ca fiind echivalentă cu explozia a 44.800 tone de TNT. Probabilitatea impactului este de 0,3%, ceea ce reprezintă, totuşi, un risc cu 50% ori mai mare decât cel asociat cu orice alt asteroid cunoscut.
    Descoperit la 23 februarie 1950, asteroidul  a fost pierdut din vedere timp de o jumătate de secol, apoi observat din nou în anul 2000.
    Dar oamenii de ştiinţă afirmă că omenirea nu are  – şi nu va avea – motive de îngrijorare din această cauză: dacă va fi nevoie de devierea asteroidului 1950 DA, se va şti din timp acest lucru şi se va găsi o metodă simplă şi eficientă de a o face – de exemplu, acoperirea suprafeţei lui cu praf de cretă ori cărbune, sau cu mici sfere de sticlă, ceea ce va schimba reflectivitatea asteroidului şi va face ca presiunea exercitată de radiaţia solară să îl devieze de la cursul său, ferind Pământul de impact.
    În prezent, NASA monitorizează 1.400 de asteroizi potenţial periculoşi, care ar putea trece la o distanţă mică de Pământ în viitor. Specialiştii lucrează la dezvoltarea unui dispozitiv spaţial cu senzori de infraroşii – Near Earth Object Camera (NEOCam) – care ar putea îmbunătăţi capacitatea de supraveghere a asteroizilor. Acest dispozitiv ar urma să fie lansat în spaţiu şi poziţionat la o depărtare de 4 ori mai mare decât distanţa dintre Pământ şi Lună, de unde ar putea observa în mod foarte eficient mişcările asteroizilor.

  • Premieră mondială: un fragment de cometă, descoperit pe Pământ

    Premieră mondială: un fragment de cometă, descoperit pe Pământ

    Cercetătorii sud-africani au identificat în premieră mondială resturile unei comete care a explodat deasupra Egiptului, la intrarea în atmosfera terestră, în urmă cu 28 milioane de ani, a anunţat marţi Universitatea Witwatersrand (Wits) din Johannesburg, informează AFP. Distrugând orice formă de viaţă în jurul zonei de impact, explozia a încălzit nisipul până la temperatura de 2.000°C, provocând formarea unei cantităţi impresionante de sticlă de siliciu galbenă, dispersată pe o suprafaţă de 6.000 de kilometri pătraţi în Sahara.
    Piesa centrală dintr-o broşă a faraonului Tutankhamon, reprezentând un scorpion, a fost fasonată din acest tip de sticlă.

    Analizând o misterioasă piatră neagră găsită în 1996 de un geolog egiptean în interiorul unei bucăţi de sticlă de siliciu, cercetătorii sud-africani sunt convinşi că au descoperit “primul exemplar cunoscut dintr-un nucleu de cometă, nu doar un tip neobişnuit de meteorit”. “Este vorba de prima dovadă a faptului că o cometă a intrat în atmosfera terestră şi a explodat”, se afirmă în comunicatul emis de universitatea sud-africană.
    Piatra de 30 de grame are “o compoziţie extraterestră”. “Dacă o comparăm cu meteoriţii, care conţin doar 3% carbon, aceasta conţine 65% carbon”, a explicat profesorul Jan Krammers de la departamentul de Geologie de la Universitatea din Johannesburg (UJ).
    Explozia de atunci a produs şi diamante microscopice. Diamantele sunt constituite din carbon supus unor temperaturi şi presiuni extreme.
    “Cometele ne vizitează în continuare cerul, ele sunt bulgări de zăpadă murdară, de gheaţă amestecată cu praf, dar niciodată până acum în istorie materialul provenind de la o cometă nu a fost găsit pe Terra”, a spus profesorul David Block, coordonatorul Laboratorului de analiză a prafului cosmic de la Universitatea Wits.

    Până la această descoperire, oamenii de ştiinţă au identificat doar praful bogat în carbon în gheaţa din Antarctica şi particule de praf microscopice în atmosfera terestră înaltă. “NASA şi ESA au cheltuit miliarde de dolari pentru a recolta câteva miligrame de material dintr-o cometă şi să le aducă pe Terra, iar, acum, avem o abordare nouă pentru a studia acest material fără a cheltui miliarde de dolari pentru a merge în spaţiu să le căutăm”, a spus profesorul Kramers.

  • Premiile Nobel pot fi uneori lipsite de nobleţe

    Atunci când fizicianul Richard Feynman a fost întrebat cu ce personalitate istorică care nu se mai află printre noi şi-ar dori să poată sta de vorbă, el a răspuns, spre surprinderea generală, „cu tatăl meu, pentru că vreau să-i spun că am câştigat premiul Nobel”. Prestigiul Premiilor Nobel nu lasă loc de comentarii, dar, în cei 112 ani de istorie ai acestor premii, s-au strecurat şi destule controverse mai degrabă anecdotice decât pline de nobleţe, conform unui material publicat în Scientific American.

    Povestea acestor premii este cunoscută şi nu vom insista foarte mult asupra sa: industriaşul suedez Alfred Nobel a stipulat în testamentul său din 1895 că doreşte ca o bună parte din averea sa să fie folosită pentru a stabili un fond care să acorde anual cinci premii „pentru cei care, în anii anteriori, au adus mari servicii umanităţii”. Premiile pentru fizică, chimie, fiziologie sau medicină, literatură şi pace au fost oferite pentru prima oară în 1901. Premiul Nobel pentru economie a fost adăugat abia în 1969.
    Premiile Nobel sunt respectate într-atât încât şi alte premii importante sunt caracterizate sumar cu trimitere la ele. Astfel, premiul Fields Medal este cunoscut şi drept „Nobelul pentru Matematică”. Mai recentul premiu pentru fizică Milner Fundamental este cunoscut drept „Nobelul rusesc” iar Israeli Wolf Prize este cunoscut şi drept premiul „Pre-Nobel, pentru că mulţi dintre laureaţii săi au ajuns să câştige apoi şi premiul Nobel.

    Controverse, bârfe şi misoginism

    Istoria premiilor Nobel nu este însă lipsită de controverse, chiar dacă eliminăm de la început din discuţie Nobelul pentru Pace, care este de multe ori politizat excesiv. Spre exemplu, jumătate din Nobelul pentru Fizică din 2008 a fost câştigat de Makoto Kobayashi şi Toshihide Maskawa pentru descoperirea originii asimetriei particulelor, care prezice existenţa a cel puţin trei familii distincte de quarcuri în natură. Mulţi au considerat că şi Nicola Cabibbo merita să primească acest premiu, pentru că activitatea sa de cercetare asupra a două dintre aceste familii de quarcuri a reprezentat baza de la care au pornit apoi Kobayashi şi Maskawa.
    Astfel de complicaţii apar din cauza regulii care impune ca premiul Nobel să nu fie împărţit de mai mult de trei laureaţi o dată.
    În 1965 Premiul pentru Fizică a fost împărţit de Sin-Itiro Tomonaga, Julian Schwinger şi Richard Feynman pentru contribuţiile lor importante în domeniul electrodinamicii cuantice. Freeman Dyson, cel care a demonstrat matematic că toate cele trei abordări ale fizicienilor laureaţi sunt echivalente, a rămas pe dinafară.

    O problemă similară s-a produs şi în ceea ce priveşte dezvoltarea cromodinamicii cuantice, domeniu bazat pe studiile publicate de David Gross, David Politzer şi Frank Wilczek, precum şi pe o serie de cursuri susţinute de Gerard ‘t Hooft. Din fericire Gerard ‘t Hooft a primit şi el premiul Nobel dar pentru o altă contribuţie, în 1999, ceea ce a permis ca primii trei să-şi împartă Nobelul în 2004.
    Alte controverse sunt de-a dreptul misogine, Comitetul Nobel fiind acuzat că nu recunoaşte meritele femeilor oameni de ştiinţă. Cercetătorul Chien-Shiung Wu, de la Universitatea Columbia, a confirmat experimental descompunerile beta postulate teoretic de Chen Ning Yang şi Tsung-Dao Lee, ajutându-i astfel pe cei doi să câştige în 1957 Premiul Nobel pentru Fizică, premiu pe care însă ea nu l-a primit niciodată.
    Activitatea de cercetare întreprinsă de Rosalind Franklin în domeniul imagisticii prin difracţie cu raze X a ADN-ului a confirmat structura helicoidală a acestuia, adică exact descoperirea pentru care Francis Crick, James Watson şi Maurice Wilkins au primit Nobelul pentru Medicină în 1962. Rosalind Franklin nu a fost nici măcar menţionată şi a sfârşit tragic, la 37 de ani, victimă a unui cancer ovarian.

    Joycelyn Bell Burnell nu a primit Nobelul pentru Fizică în 1974 pentru primele observaţii ale pulsarilor – stele neutronice care emit unde radio, deşi ea a fost cea care a descoperit prima astfel de stea (ce a fost denumită mai târziu CP 1919) în 1967. Ea şi-a împărtăşit observaţiile cu profesorul coordonator cu care îşi făcea teza de doctorat, Antony Hewish, iar acesta a primit premiul Nobel. Comunitatea astronomilor a condamnat acest premiu care a intrat în istorie sub pseudonimul „No-Bell” – trimitere la numele celei care ar fi meritat să-l primească şi nu l-a primit.
    În jurul acestor premii au început să circule şi o serie de legende urbane. Dintre acestea, poate cea mai populară, explica de ce nu există şi un Nobel pentru Matematică – soţia (sau amanta) lui Alfred Nobel ar fi avut o aventură cu un matematician suedez – poveste însă neconfirmată.
    Celebritatea de care se bucură premiile Nobel a dus la apariţia în oglindă a premiilor Ig Nobel, distincţii acordate în mod tradiţional celor mai trăsnite, ciudate sau inutile studii şi realizări ştiinţifice, nişte premii menite să onoreze „acele realizări care mai întâi ne fac să râdem şi apoi ne pun pe gânduri”.

    Fizicianul Andre Geim este primul şi deocamdată singurul om de ştiinţă care a câştigat atât un premiu Nobel cât şi unul Ig Nobel – premiul Nobel pentru dezvoltarea unui nou material bidimensional denumit grafen, iar premiul Ig Nobel pentru că a reuşit să facă să leviteze în câmp magnetic o broască vie.

  • A existat un elefant cu o „lopată” în loc de trompă?

    A existat un elefant cu o „lopată” în loc de trompă?

    Descris încă din anii 1920, Platybelodon, o rudă dispărută a elefanţilor, avea, în locul trompei tubulare, un bot lăţit sub forma unei lopeţi; falca inferioară, credeau savanţii secolului trecut, ar fi fost folosită pentru a săpa în solul mlăştinos sau în sedimentele acvatice, dezrădăcinând plantele cu care se hrănea animalul. Dar noi cercetări sugerează că animalele trăiau într-un altfel de mediu şi că botul cu formă ciudată avea un mod de funcţionare cu totul diferit.

    Mandibula – falca de jos – a lui Platybelodon cuprindea doi fildeşi foarte lăţiţi (fildeşii elefanţilor fiind, de fapt, dinţi incisivi modificaţi).

    Se credea că aceste animale trăiau în zone mlăştinoase şi utilizau lopata pentru a săpa în sol sau a draga fundul apei în căutarea hranei. Dar analize mai recente ale uzurii dinţilor de pe mandibulă sugerează că ea ar fi fost folosită mai curând ca o coasă, pentru tăierea vegetaţiei rigide, şi că animalele ar fi trăit, de fapt, în mediul terestru.

    Paleontologul care a propus această teorie în 1992, David Lambert, considera că Platybelodon se hrănea cu plante terestre, apucând ramurile cu trompa sa lăţită şi retezându-le cu incisivii enormi de pe mandibulă. Şi, într-adevăr, studiul dinţilor arată că, în secţiune, ei prezintă o structură care conferă forţă şi rezistenţă la abraziune, ceea ce sprijină teoria lui Lambert privind modul de hrănire al acestor animale.

    Genul Platybelodon cuprinde peste 15 specii cunoscute până în prezent, ceva mai mici decât elefanţii africani moderni, şi face parte dintr-o familie numită  Gomphotheriidae, care conţine numeroase specii de pachiderme cu fildeşi modificaţi, de cele mai variate forme. Specii de Platybelodon au trăit în Miocen, în urmă cu 15 – 4 milioane de ani, în Africa, Eurasia şi America de Nord.

  • 76 de ţări candidează la Oscarul pentru cel mai bun film străin

    Un număr record de 76 de ţări sunt candidate la Oscarul pentru cel mai bun film străin în martie anul viitor, dintre care Franţa, cu “Renoir” de Gilles Bourdos, în timp ce noi veniţi îşi fac apariţia ca Republica Moldova, Arabia Saudită sau Muntenegru, notează AFP.

    Academia de Arte şi Ştiinţe Cinematografice, organizatoarea premiilor Oscar, a publicat luni lista celor 76 de filme prezentate comitetului de selecţie. Acesta va reduce lista la zece candidaţi, înainte de a alege cele cinci filme nominalizate pentru valoroasa statuetă.

    Franţa, a cărei ultimă victorie în categorie datează din 1993 cu “Indochina” a lui Regis Wargnier, a ales să prezinte “Renoir”, un film de Gilles Bourdos ce reconstituie ultimii ani din viaţa pictorului, interpretat de Michel Bouquet.

    Presa de la Hollywood a crezut mult timp că Franţa va prezenta “La vie d’Adele” de Abdellatif Kechiche, Palme d’Or la ultimul Festival de Film de la Cannes, dar data lansării franceze (9 octombrie) l-a descalificat pentru acest an, în timp ce filmele din competiţie trebuie lansate în ţara lor înainte de 30 septembrie.

    Mai multe ţări îşi încearcă norocul pentru prima dată, cum ar fi Republica Moldova cu “Toţi copiii Domnului” (“All God’s Children) de Adrian Popovici sau Arabia Saudită, care a propus “Wadjda” al lui Haifaa Al Mansour, un film bogat recompensat în circuitul festivalurilor de film.

    Concurează de asemenea mai mulţi realizatori prestigioşi sau obişnuiţi ai festivalurilor, printre care Wong Kar-wai (“The Grand Master”, Hong Kong), Paolo Sorrentino (“La Grande Bellezza”, Italia) sau Thomas Vinterberg (“The Hunt”, Danemarca).

    Iranianul Asghar Farhadi, al cărui film “A Separation” a câstigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2011, este de asemenea în cursă cu “Trecutul” — premiul de interpretare feminină pentru actriţa franceză Berenice Bejo la ultimul festival de la Cannes.

    A 86-a ceremonie a Oscarurilor va avea loc pe 2 martie la Dolby Theatre din Hollywood. Nominalizările vor fi anunţate la 16 ianuarie.

  • Vikingii – o societate sălbatică şi brutală?

    Vikingii - o societate sălbatică şi brutală?

    Studiind celebrele epopei nordice numite “saga”, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Coventry au descoperit indicii ale existenţei unor reţele sociale complexe care contrazic stereotipul ce înfăţişează lumea vikingilor drept o societate brutală de războinici sângeroşi şi barbari. Cercetătorii Pádraig Mac Carron şi Ralph Kenna au realizat o analiză amănunţită a relaţiilor descrise în vechile manuscrise nordice, pentru a arunca o nouă lumină asupra societăţii vikinge. Ei au aplicat metode moderne de studiu, precum fizica statistică şi analiza reţelelor sociale – în care indivizii reprezintă nodurile reţelei, iar legăturile dintre noduri ilustrează interacţiunile dintre indivizi – pentru a înţelege relaţiile dintre personajele şi societăţile înfăţişate în vechile povestiri de tip saga. Acestea sunt texte epice care narează episoade din istoria populaţiilor germanice din nordul continentului european – bătălii, călătorii, colonizarea de noi teritorii – sau din viaţa unor personaje reale sau legendare.

    Cercetătorii au folosit, ca bază pentru studiul lor, aşa-numitele Saga ale islandezilor, un ansamblu de texte de literatură medievală datând din perioada colonizării Islandei, în urmă cu aproximativ 1000 de ani. Deşi corectitudinea istorică a acestor povestiri este pusă adesea sub semnul întrebării, unii cercetători cred că ele ar putea conţine descrieri oarecum distorsionate, ficţionalizate, ale unor societăţi reale, iar cercetările lui Mac Carron şi Kenna susţin această ipoteză. Ei au analizat intracţiunile dintre 1.500 de personaje care apar în 18 texte, inclusiv 5 texte epice faimoase, şi au constatat că, în ansamblu, reţelele de interacţiuni sociale descrise în aceste epopei corespund unor reţele sociale reale. Mai mult: deşi este recunoscut faptul că scrierile lui J. R. R. Tolkien, de exemplu (autorul celebrei trilogii „Stăpânul Inelelor”) au fost influenţate de literatura nordică medievală, epopeile vikinge, au observat cercetătorii, au o structură a reţelelor foarte diferită de cea din „Stăpânul Inelelor” şi alte opere de ficţiune.

    Studiul cantitativ realizat de cercetătorii de la Universitatea Coventry este foarte diferit de abordările tradiţionale folosite în studiile comparative ale textelor vechi, care se bazează pe aspectele calitative. Mai curând decât să se concentreze asupra evenimentelor şi a indivizilor, acest nou studiu, spune prof. Kenna, se ocupă de interacţiuni şi dezvăluie aspecte noi – de pildă, că epopeile medievale islandeze înfăţişează o societate cu însuşiri similare reţelor sociale din viaţa obişnuită.