word-monitor

Category: Mozaic

  • Cât de aproape am fost de cel de-al Treilea Război Mondial

    Cât de aproape am fost de cel de-al Treilea Război Mondial

    Mai multe documente ce au fost declasificate de curând dezvăluie că SUA şi Marea Britanie au fost foarte aproape de a provoca Uniunea Sovietică să lanseze un atac nuclear. Documentele declasificate datorită legii FOIA (Freedom of Information Act) dezvăluie că un exerciţiu de război major, Operaţiunea Able Archer, ce a fost desfăşurat în noiembrie 1983 de SUA şi de aliaţii săi NATO, a fost atât de convingător încât i-a făcut pe ruşi să creadă că este posibilă lansarea unui atac nuclear asupra teritoriului său. Atunci când serviciile de informaţii au informat-o pe Margaret Thatcher, premierul Marii Britanii, despre reacţia sovieticilor la exerciţiul de război, „Doamna de Fier” a ordonat oficialilor săi să discute cu americanii pentru a se asigura că o astfel de greşeală nu va mai fi niciodată repetată.
    Documentele au fost obţinute de Peter Burt, directorul NIS (Nuclear Information Service), o organizaţie ce pledează împotriva proliferării nucleare. Burt afirmă că documentele arată cât de periculos devenise Războiul Rece pentru ambele părţi. „Aceste documente reliefează un moment pivotal în istoria modernă – punctul în care guvernul Thatcher, alarmat de această întâmplare, a realizat că Războiul Rece trebuie încheiat şi a început procesul de convingere a aliaţilor americani de acest lucru”, spune Burt. „Războiul Rece este uneori descris drept o situaţie stabilă de împărţire a puterii între est şi vest, dar evenimentul Able Archer arată că, de fapt, a fost vorba despre o perioadă şocant de periculoasă, când lumea a fost aproape de o catastrofă nucleară în mai multe rânduri”, a comentat Burt.
    Able Archer, ce a implicat 40.000 de trupe SUA şi NATO deplasându-se de-a lungul Europei occidentale, coordonate cu ajutorul sistemelor de comunicare codate, pornea de la un scenariu în care Forţele Albastre (NATO) îşi apărau aliaţii după ce Forţele Portocalii (ţările din Pactul de la Varşovia) trimiseseră trupe în Iugoslavia în urma unui tumult politic. Forţele Portocalii invadaseră apoi Finlanda, Norvegia şi eventual Grecia. Pe măsură ce conflictul se intensificase, un război convenţional devenise unul ce implica arme chimice şi nucleare.
    Luna trecută, Paul Dibb, fost director al Australian Joint Intelligence Organisation, a sugerat că jocul de război din 1983 a reprezentat o ameninţare mai mare la adresa omenirii decât criza rachetelor din Cuba din 1962. „Able Archer ar fi putut declanşa cea mai mare catastrofă nedorită, pentru că atât SUA, cât şi URSS aveau armele nucleare gata de lansare, şi erau mult mai devastatoare decât cele disponibile în 1962 ”, a comentat Dibb.
    Exerciţiul militar a avut loc în contextul unor tensiuni sporite la nivel internaţional. În septembrie 1983, ruşii doborâseră un Boeing 747 al Korean Airlines, omorând toţi cei 269 de oameni aflaţi la bord, după ce avionul intrase din greşeală în spaţiul aerian sovietic. Anumite dovezi sugerează că ruşii au crezut că avionul spiona pentru americani. Tot în cursul acelui an, preşedintele SUA, Ronald Reagan, a ţinut un discurs intens mediatizat în care a descris Uniunea Sovietică drept „imperiul răului” şi a anunţat planuri de construire a iniţiativei de apărare „Star Wars”. Nivelul de încredere între SUA şi URSS era la un prag minim, iar ambele ţări erau cu „degetul pe trăgaci”.
    La debutul Able Archer, Kremlinul a dat instrucţiuni ca o duzină de avioane din Germanie de Est şi Polonia să fie dotate cu arme nucleare. În plus, aproximativ 70 de rachete SS-20 (RT-21M Pioner) au intrat în stare de alertă sporită, iar submarinele sovietice dotate cu rachete balistice cu încărcătură nucleară au fost trimise sub gheaţa arctică, pentru a evita să fie detectate. Forţele NATO au crezut iniţial că reacţia sovietică era pur şi simplu un exerciţiu de război al URSS. Totuşi, documentele clasificate dezvăluie cât de aproape au fost ruşii să creadă că exerciţiul NATO era un preludiu pentru un atac nuclear asupra URSS.
    Un raport clasificat al Joint Intelligence Committee (JIC) din Marea Britanie, scris imediat după exerciţiu, notează observaţia unui oficial care spunea că „nu putem elimina posibilitatea că măcar o parte din ofiţerii şi oficialii sovietici au interpretat greşit Able Archer 83 drept o ameninţare reală”. Secretarul Cabinetului de la acea vreme, Sir Robert Armstrong, i-a comunicat lui Margaret Thatcher că reacţia sovieticilor nu părea să fie un exerciţiu militar, „deoarece a avut loc în timpul unei sărbători importante, a luat forma unei activităţi militare normale şi era limitată geografic la zona în care avea loc exerciţiul NATO”.
    Armstrong i-a spus lui Thatcher că reacţia Moscovei „arată îngrijorarea URSS că NATO ar putea lansa un atac surpriză sub camuflarea unor exerciţii militare”. Documentele declasificate arată că Thatcher era atât de îngrijorată de ceea ce i-au spus oficialii britanici încât le-a ordonat să „afle ce se poate face pentru a elimina pericolul ca, printr-un calcul greşit, Uniunea Sovietică să înţeleagă greşit intenţiile occidentalilor şi să reacţioneze excesiv”. De aceea, premierul britanic le-a ordonat oficialilor să „ia în calcul în mod urgent metode prin care să comunice cu americanii şi să afle cum să clarifice temerile sovieticilor în ceea ce priveşte un atac surpriză al NATO”.
    Documentele secrete arată că, drept reacţie, Ministerul Apărării britanic şi Ministerul de Externe au elaborat un document prin care propuneau SUA ca „NATO să informeze Uniunea Sovietică în mod curent despre activitatea exerciţiilor militare ce implică arme nucleare”. Informaţiile au fost împărtăşite cu Reagan, care se pare că a fost convins de argumentaţie şi a devenit deschis detentei între SUA şi URSS.
    Totuşi, Burt subliniază că sfârşitul războiului rece nu înseamnă că riscurile au dispărut. „Deşi Războiul Rece s-a încheiat acum peste 20 de ani, mii de arme nucleare sunt încă active în uzul ţărilor ce dispun de acestea. Continuăm să ne înfruntăm cu riscuri inacceptabil de mari şi vom continua să facem acest lucru până când vom lua măsurile necesare pentru a elimina aceste arme extraordinar de periculoase”, a concluzionat Burt.

  • Un nou aeroport în Marea Britanie, pe o insulă artificială?

    Un nou aeroport în Marea Britanie, pe o insulă artificială?

    Peste 70 de milioane de oameni aterizează sau decolează de pe Heathrow, aeroportul principal din capitala Regatului Unit, în fiecare an, ceea ce îl pune pe primul loc în topul celor mai aglomerate aeroporturi europene şi pe locul al treilea în topul celor mai aglomerate aeroporturi din lume, după cele din Atlanta, SUA şi Beijing, China, anunţă dailymail.co.uk.
    Dacă adunăm pasagerii de pe toate cele şase aeroporturi care deservesc capitala, Heathrow, Luton, Gatwick, Stansted şi Southend, Londra devine cel mai aglomerat oraş din lume din punct de vedere al traficului aerian, cu 135 de milioane de pasageri anual, cu peste 20 de milioane mai mult decât New York-ul, care ocupă poziţia secundă cu cele şase aeroporturi ale sale.
    În condiţiile în care cele două piste de pe Heathrow funcţionează la 99% din capacitate, oficialii aeroportului, susţinuţi de şefii de la Gatwick şi Stansted, fac demersuri pentru ca autorităţile să le aprobe planurile de construcţie pentru cel puţin încă o pistă, pentru a face faţă volumului uriaş de pasageri.
    Boris Johnson, primarul Londrei, se opune vehement acestor cereri şi propune un proiect îndrăzneţ, de 47 de miliarde de lire sterline (aprox. 55 de miliarde de euro), pentru ridicarea unui nou aeroport pe o insulă artificială în estuarul Tamisei. Planurile realizate de Testrad, (Consorţiul pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Estuarului Tamisei) vor fi înainte Camerei Lorzilor. Propunerea vine la doi ani după ce arhitectul Norman Foster, susţinut de primarul Johnson, dorea construirea unui aeroport cu patru piste pe Tamisa, pe o insulă artificială, poreclită “Insula Boris”.
    Aeroportul din estuar este un proiect de suflet al lui Boris Johnson, care s-a opus vehement planurilor de modernizare de la Heathrow. El a spus că un aeroport cu patru piste, atât de aproape de oraş, ar crea o poluare fonică inacceptabilă pentru populaţia Londrei, iar construirea unei singure piste în plus ar însemna ca aeroportul să fie depăşit încă de la inaugurare.
    London Britannia Airport, aşa cum ar trebui să se numească noul proiect, ar avea şase piste şi ar crea locuri de muncă pentru 200.000 de persoane. Conform reprezentanţilor Testrad, construcţia ar dura şapte ani şi nu ar necesita demolarea niciunei locuinţe sau a vreunei clădiri industriale. “Acest proiect este gândit în aşa fel încât să evite zborurile peste zonele dens populate din Londra şi din sud-est şi să reducă impactul poluării fonice care i-a chinuit pe locuitorii din capitală vreme de 40 de ani”, a spus un purtător de cuvânt.
    Susţinătorii proiectului au o soluţie şi pentru vechiul aeroport Heathrow, care ar urma să fie convertit într-un nou cartier londonez. “În 1944, în timpul războiului, satul Heathrow din apropierea Londrei a fost rechiziţionat pentru un aeroport militar, o mare parte din vegetaţie şi din terenul arabil dispărând sub asfalt. Propunem relocarea şi reciclarea aeroportului într-un cartier nou, care va transforma acri întregi de beton într-o parte reală a oraşului, cu grădini, lacuri, parcuri, bio-diversitate, şi un peisaj piln de copaci, păsări şi alte animale sălbatice”, a adăugat purtătorul de cuvânt al Testrad.
    Proiectul are însă şi numeroşi opozanţi, în primul rând grupări interesate de protecţia mediului. Printre cei care se opun construirii noului aeroport se află organizaţii ca Friends of the Earth, WWF şi Greenpeace, care atrag atenţia asupra ecosistemului din estuarul Tamisei. Şi Royal Society for the Protection of Birds (Societatea Regală pentru Protecţia Păsărilor) îl avertizează pe primarul Johnson că estuarul “nu este o zonă moartă care aşteaptă să fie dezvoltată, ci e casa a numeroase specii de plante şi de animale, care nu pot să fie mutate sau recreate în alt loc”. Reprezentanţii RSPB spun şi că un aeroport acolo ar fi periculos pentru pasageri, pentru că avioanele s-ar intersecta cu rutele păsărilor migratoare, ceea ce ar putea provoca accidente.
    Închiderea aeroportului principal din Londra ar cauza desfiinţarea a 76.000 de locuri de muncă. Colin Matthews, CEO al aeroportului Heathrow, spunea în luna iulie că “Marea Britanie are deja unul dintre cele mai de succes aeroporturi din lume. Dezvoltarea şi modernizarea acestuia ne-ar pune pe primul loc în cursa mondială şi ar creşte afacerile britanice mai repede şi mai ieftin pentru contribuabili decât orice altă soluţie. Heathrow este mai bine amplasat pentru afaceri, pasageri şi locuri de muncă. De ce să construieşti un aeroport nou, de la zero, când poţi construi pe baza solidă care există la Heathrow acum?”.

  • Incursiune în creierul unui zombi

    Incursiune în creierul unui zombi

    De-a lungul timpului, zombi, aceşti morţi reanimaţi cu aspect grotesc şi mers poticnit, care mormăie absenţi în căutarea următoarei victime pentru a-i mânca creierul, au pătruns adânc în cultura populară, fiind subiectul a numeroase filme şi bifând apariţii în jocuri video, romane, videoclipuri muzicale şi devenind unele dintre cele mai iubite personaje din serile de Halloween.
    Toate acestea au dus la apariţia inevitabilă a întrebării: Dacă ar exista zombi, ce s-ar produce în creierul acestor morţi vii?
    Pornind de la caracteristicile fictive ale acestor monştri, aşa cum sunt ele reprezentate în cultura pop, câţiva neurologi proeminenţi au luat în serios această întrebare şi au încercat să-i găsească răspuns, conform unui material publicat de LiveScience.
    Neurologul Bradley Voytek, de la Universitatea California din San Diego şi Tim Verstynen, de la Universitatea Carnegie Mellon, se declară nişte fani avizi ai filmelor cu zombi. Pe vremea când erau colegi de şcoală se uitau împreună la filme cu zombi şi se întrebau de ce un zombi se comportă… ca un zombi.
    „Am început prin a ne da cu părerea, în glumă, despre cum ar arăta creierul unui zombi, iar de aici lucrurile au luat amploare”, a declarat Voytek. El a precizat că studiul făcut alături de Verstynen cu privire la neurologia creierului de zombi are rolul de a-i ajuta pe oameni să afle mai multe despre organul gândirii.
    În general vorbind, zombi se împart în două categorii. Ei pot fi zombi lenţi (ca în filmul „Dawn of the Dead”) sau pot fi nişte zombi rapizi, de-a dreptul atletici, aşa cum sunt cei din ultimul film al lui Brad Pitt, „World War Z”.
    Zombi lenţi se mişcă într-o manieră necoordonată şi nu pot, spre exemplu, să facă lucruri simple dar care necesită un anumit nivel de coordonare, aşa cum ar fi deschiderea uşilor. Acest lucru sugerează că au o problemă la cerebel, după cum remarcă Voytek. Această regiune a creierului aflată în spatele cutiei craniene, ce mai poartă şi denumirea de „creier mic”, îndeplineşte un rol extrem de important în coordonarea mişcărilor. Sarcini aparent simple, aşa cum ar fi ridicarea unui bănuţ de pe jos, sunt de fapt extrem de dificile, conform lui Voytek. „Spre exemplu, nu am reuşit încă să dezvoltăm roboţi care să facă gesturi aparent atât de simple”, a susţinut el.
    Toţi zombi, inclusiv cei rapizi, par să aibă probleme serioase de memorie şi nu dispun de mobilitatea de a conlucra în grupuri. „Zombi nu au niciun fel de abilităţi sociale”, a punctat Voytek.
    De asemenea, zombi nu dispun nici de control cognitiv – plăcerile lor sunt imediate – nu-şi pot amâna o plăcere imediată pentru una ulterioară mai mare şi astfel sunt mânaţi doar de nevoia de a se înfrupta cât mai curând, de obicei, din carnea caldă a actorilor din rolurile secundare ale filmelor de gen. Aceste simptome sugerează faptul că nici lobii frontali ai creierului lor nu funcţionează prea bine. În cadrul unor studii desfăşurate pe animale, secţionarea conexiunilor spre lobii frontali a provocat o serie de probleme similare, a mai precizat Voytek.
    Apoi se mai pune şi problema comunicării dintre zombi, sau mai bine spus a absenţei acesteia. Voytek şi Verstynen au realizat un material video educaţional în care au „diagnosticat” zombi cu o afecţiune denumită afazia Wernicke, care apare în urma afectării conexiunilor dintre lobii temporali şi cei parietali, caracterizată prin incapacitatea de a înţelege.
    Pe de altă parte, oricâte probleme neurologice ar avea, zombi au un mare atu: au un simţ al mirosului excelent, cu mult peste simţul olfactiv caracteristic oamenilor şi pot mirosi fiinţele vii de la distanţe foarte mari. Într-o scenă celebră din serialul „Walking Dead”, protagoniştii se freacă pe corp şi haine cu organele unor zombi morţi pentru ca zombi „vii” să nu-i poată mirosi.
    Prin comparaţie, un om sănătos are un simţ al mirosului foarte slab. Există însă studii care indică faptul că oamenii pot detecta foarte bine mirosuri dacă se concentrează exclusiv asupra acestei sarcini. Într-un astfel de studiu, studenţi legaţi la ochi de la Universitatea California din Berkeley, au reuşit să găsească bucăţele de ciocolată presărate prin iarbă, doar cu ajutorul nasului. În consecinţă, abilitatea principală a unui zombi, aceea de a recunoaşte prin miros un om sănătos faţă de cadavrele în descompunere este „cu siguranţă plauzibilă”, conform lui Voytek.
    Toate aceste teorii despre neurologia nemorţilor sunt simple speculaţii. Ce-ar fi însă dacă ar exista cu adevărat zombi? Conceptul de zombi îşi are rădăcinile în cultura vodoo haitiană, în care preoţii vodoo pot sintetiza o pulbere care are proprietatea de a-i transforma pe oameni în morţi vii. Un compus activ din această pulbere este o neurotoxină extrasă de la peştele balon care este capabilă să-i menţină pe oameni într-o stare de animaţie suspendată (închiderea proceselor vitale şi repornirea acestora). Autorităţile haitiene chiar au interzis practicarea „zombificării”.
    Lumea animalelor are şi ea propriile poveşti de groază cu zombi
    Există o specie de viespe care atacă gândacii, injectându-i cu venin dar fără a-i ucide. Gândacul sunt menţinuţi într-o stare de animaţie suspendată iar viespea îl trage până în cuibul ei şi îşi depune ouăle în abdomenul gândacului. Când noua generaţie de viespi eclozează, gândacii sunt mâncaţi de larve din interior spre exterior, până la eliberarea larvelor. „Zombificarea” gândacului împiedică apariţia procesului natural de descompunere şi asigură hrană proaspătă pentru larvele care au ieşit din ou.
    Însă atunci când vine vorba despre monştri pe jumătate putreziţi, mâncători de oameni şi care nu pot fi ucişi decât prin împuşcare în cap, fenomenul zombi rămâne, din fericire, bine ancorat în ficţiune. „Nu există niciun fel de afecţiune sau de traumă a creierului care să transforme oamenii în zombi”, ne asigură Voytek.

  • Vrei să găseşti viaţă extraterestră? Uită-te după o planetă mov

    Vrei să găseşti viaţă extraterestră? Uită-te după o planetă mov

    Astronomii propun o nouă modalitate de a căuta indicii ale existenţei vieţii pe alte planete: culoarea acestor corpuri cereşti. Unele dintre primele creaturi vii apărute pe Pământ au fost bacteriile de culoare violetă, care au populată planeta noastră în urmă cu miliarde de ani. O nuanţă asemănătoare, descoperită în imaginile astronomice ale unor planete asemănătoare cu Terra, ar putea indica faptul că acolo există viaţă.
    Cercetări anterioare au propus diverse metode de a estima dacă pe o altă planetă există viaţă:
    n detectarea emisiilor de radiaţie infraroşie ale vegetaţiei (pornind de la ideea că arborii şi alte plante de pe Terra emit asemenea semnale)
    n identificarea anumitor gaze din atmosfera exoplanetelor, gaze care ar putea fi emise doar de creaturi vii.
    Dar, dacă am identifica forme de viaţă pe alte planete, cel mai probabil este să găsim microorganisme; şi pe Pământ, acestea au apărut cu mult înaintea altor organisme şi vor supravielţui şi după ce alte forme de viaţă vor fi pierit.
    Cercetătorii de la Institutul de Astrofizică din Insulele Canare s-au întrebat dacă anumite tipuri de microorganisme care ar existat pe planeta noastră ar avea caracteristici care să poată fi detectate din spaţiu; dacă e aşa, atunci ar fi posibilă căutarea vieţii şi pe alte planete pe baza acestor caracteristici. Ei au creat un  model al unei exoplanete similare cu Pământul la începuturile lui şi au luat în considerare mai multe scenarii, în funcţie de configuraţia continentelor, acoperirea cu nori şi locul unde ar fi prosperat aceste microorganisme – pe mare sau pe uscat. Modelul a arătat că, dacă microorganisme de culoare violetă ar trăi pe uscat sau de-a lungul ţărmurilor bogate în nutrienţi, ele ar conferi anumite caracteristici, uşor vizibile, luminii reflectate de planetă. Dacă respectivele microorganisme ar trăi în mări, culoarea lor ar fi mai greu de detectat.
    Telescopul spaţial James Webb, care urmează să fie lansat în 2018, ar putea detecta un asemenea semnal, dacă sistemul stelar din care ar face parte planeta mov nu s-ar afla la o distanţă foarte mare; de asemenea, steaua centrală a sistemului ar trebui să nu fie prea mare, pentru a nu „copleşi” cu luminozitatea ei imaginea planetei.

  • Trans-siberianul, cel mai lung drum de fier din lume

    Trans-siberianul, cel mai lung drum de fier din lume

    Mii de kilometri de cale ferată. Un adevărat univers străbătut de cea mai lungă şi spectaculoasă cale ferată din lume. Sute de istorii adevărate presărate de-a lungul a milioane de traverse. O experienţă unică, despre care cei care au trăit-o spun că nu se compară cu nimic similar. Pentru că nu există nicăieri în lume o altă cale ferată care să lege precum Trans-siberianul două continente, mai multe lumi şi mii de suflete.
    Eurasia văzută din tren
    Trans-siberianul sau TransSib-ul cum îl numesc ruşii, este fără nicio îndoială cea mai lungă şi mai faimoasă cale ferată din lume. Străbate cu ale sale linii de oţel întreaga Eurasie. Începe din Moscova, străpunge Munţii Urali care despart două continente, continuă prin stepele şi taigalele Siberiei pentru a se opri în punctul terminus, oraşul Vladivostok de pe coastele Oceanului Pacific, în Extremul Orient rus. Ruta sa acoperă o distanţă de peste 9.000 kilometri de-a lungul căreia se pot observa peisaje diverse, oameni din culturi diferite, imensul lac Baikal şi multe altele.
    Uriaşa cale ferată a fost denumită iniţial de către ruşi „Marele Drum Siberian”, numele actual, cel de Trans-siberian, fiind dat de către primii occidentali care au călătorit cu acest tren. Numele s-a perpetuat astfel până în zilele noastre, fiind folosit de toţi străinii care vizitează Rusia.
    Calea ferată poate fi numită fără nicio rezervă „coloana vertebrală a Rusiei”. Este, de altfel, singurul drum care străbate direct uriaşa ţară. Acest statut unic face ca linia ferată trans-siberiană să aibă o mare importanţă pentru economia şi siguranţa Rusiei; de altfel acestea au fost şi dezideratele luate în calcul acum mai bine de o sută de ani, când s-a decis construirea căii ferate.
    Calea ferată care a depăşit cu mult în lungime faimosul Zid Chinezesc a fost construită între anii 1890-1916 pentru a controla mai bine şi eventual proteja teritoriile ruse cu ieşire la Oceanul Pacific, teritorii numite de ruşi „Dalnîi Vostok” sau Estul Îndepărtat. În luna martie a anului 1890, viitorul ţar Nicolae al II-lea a inaugurat şi binecuvântat personal începerea construirii segmentului de cale ferată din Extremul Orient rus. Þarul a inaugurat începerea lucrărilor pe când poposise la Vladivostok după ce venise din Japonia cu ocazia încheierii călătoriei sale în jurul lumii. Nicolae al II-lea făcea cu această ocazie referiri, în jurnalul său personal, la emoţia cu care aştepta să călătorească în condiţii de lux prin sălbăticia neatinsă a Siberiei. Trenul ţarului a fost conceput şi construit în atelierele din Sankt Petersburg pentru a servi în ultimă instanţă drept principalul birou şi sediu mobil al ţarului şi apropiaţilor săi în vederea călătoriilor de-a lungul şi de-a latul Rusiei.
    Calea ferată care avea să uimească o lume întreagă şi să unească două continente a fost construită în principal de soldaţi ruşi şi de deţinuţii politici şi de drept comun din acea vreme.
    Un fabulos drum de fier
    Principala rută dintre Sankt Petersburg şi Vladivostok a fost terminată în anul 1903, dar trebuiau finisate numeroase construcţii adiacente precum halte, depouri, poduri, tuneluri şi linii auxiliare, motiv pentru care terminarea sa definitivă a mai necesitat alţi 13 ani de muncă. De fapt, construirea sa a început pe data de 19 mai 1891 şi a fost terminată pe data de 5 octombrie 1916, cu ocazia deschiderii podului peste fluviul Amur.
    Până la definitivarea Trans-siberianului nu existau legături sigure între Rusia Europeană şi teritoriile sale din Asia. Conştientă de faptul că mari puteri precum Anglia, China şi Japonia doreau să anexeze aceste toritorii, Rusia a vrut să şi le securizeze. Motivul pentru care s-a construit această cale ferată a fost în mare parte unul de ordin strategic.
    Chiar şi în zilele noastre, Trans-siberianul continuă să aibă o mare importanţă pentru Rusia Federală şi nu numai pentru ea. Construirea sa a permis Rusiei, apoi Uniunii Sovietice să îşi dezvolte regiunile din Asia Centrală, Siberia şi teritoriile cu ieşire la Pacific. În prezent, Trans-siberianul rămâne cea mai scurtă rută dintre Europa şi Asia, iar statul rus câştigă sume importante de bani prin transportul de diverse mărfuri din China şi Japonia către Europa şi viceversa. Sunt necesare aproximativ şase zile pentru a călători cu trenul de-a lungul liniei ferate.
    După traversarea Siberiei, mai precis imediat după oraşul Irkuţk, calea ferată se divide în trei direcţii diferite:
    -Ruta Trans-siberiană Moscova – Vladivostok, care recrează traseul original al primelor trenuri trans-siberiene, rută care traversează complet Siberia pe lungime, până la Pacific.
    -Ruta Trans-mongolă Moscova – Ulan Bator, care străbate stepe şi păduri aproape nemărginite, ba chiar şi o mică porţiune din Deşertul Gobi.
    -Ruta Trans-manciuriană Moscova – Beijing, care asigură astfel o cale directă din Rusia în China.
    Obiective turistice importante şi recorduri unice
    Evident, o cale ferată despre care se poate spune fără a exagera prea mult că acoperă aproape o jumătate de lume, oferă accesul la numeroase obiective turistice de prim rang, precum şi la experienţe rare. Bunăoară, după parcurgerea unei singure zile şi acoperirea distanţei de 1.800 kilometri, trenul opreşte în Ekaterinburg, oraş fondat în anul 1797, cel mai industrializat şi poluat oraş din Rusia şi capitală neoficială a regiunii Ural. După încă o zi de mers şi circa 3.300 kilometri de la plecare, trenul ajunge în Novosibirsk. Cel mai mare oraş al Siberiei, cu peste 1.400.000 locuitori, acesta a fost fondat în anul 1893 şi este cel de-al treilea mare centru cultural şi ştiinţific al Rusiei, după Moscova şi Sankt Petersburg. De aici se poate ajunge relativ repede şi în Munţii Altai.
    După circa 4.000 kilometri, trenul ajunge în Krasnoiarsk, un alt important centru industrial din Siberia. În cea de-a treia zi de mers, trenul opreşte în gara din Irkutsk, un oraş important, cu o arhitectură interesantă, situat la doar 60 kilometri de Lacul Baikal şi Munţii Saian. Trenul trece de fapt pe malul acestei întinderi de apă, cel mai mare şi mai adânc lac cu apă dulce din lume.
    După ce trenul a parcurs 4-5 zile şi a străbătut circa 5.600 kilometri, intră în gara din Ulan-Ude, oraş preferat de turiştii care vor să exploreze împrejurimile sau să se familiarizeze cu cultura mongolă şi templele budiste din inima Asiei.
    După cinci zile de călătorie, trenul a parcus circa 8.000 kilometri şi a ajuns în Habarovsk, un oraş situat pe malurile fluviului Amur, la mică distanţă de graniţa cu China.
    În final, după ce trenul a străbătut 9.200 kilometri în circa şase zile, locomotiva sa a ajuns în Vladivostok, un oraş cu un aer cumva provincial, dar şi unul dintre cele mai importante centre strategice ale Rusiei, centru politic şi administrativ al Extremului Orient rus. Vladivostok este şi un important nod aerian, cu zboruri zilnice către Japonia, Statele Unite şi Coreea de Sud.
    În afară de aceste obiective, Trans-siberianul deţine şi o serie de recorduri şi particularităţi care-i sporesc faima. Lungimea rutei sale principale atinge 9.288 kilometri, iar cel mai mare pod al său, peste fluviul Amur, are lungimea de peste doi kilometri. La kilometrul 8.140, începe cel mai lung tunel al căii ferate. La kilometrul 5.311, există gara staţiei Sludyanka, construită exclusiv din marmură.
    Trans-siberianul acoperă 10 fusuri orare, 87 oraşe şi 16 fluvii dintre care cele mai mari sunt Volga, Obi, Enisei şi Amur. Trans-siberianul călătoreşte pe o lungime de 207 kilometri pe malul Lacului Baikal. Acest legendar drum de fier circulă pe o distanţă de 39 kilometri paralel cu Oceanul Pacific, până când intră în gara din Vladivostok.
    Acesta este Trans-siberianul, iar o mare parte din tainele şi poveştile (în mare parte adevărate) care îl înconjoară aşteaptă să fie descoperite de cutezătorii şi în egală măsură norocoşii care vor reuşi să-l parcurgă prin stepe fără hotar şi păduri de gheaţă.

  • Oraşul cu picioare

    Formidabilul proiect al unui oraş care s-ar deplasa de colo-colo, în funcţie de necesităţi, în căutarea unor resurse mai bogate şi a unor perspective profesionale mai bune pentru locuitorii săi, pare o idee demnă de un scenariu SF. Totuşi, autorul său, Manuel Dominguez, un student la arhitectură din Madrid, crede că ideea ar putea fi pusă în practică, într-un viitor nu prea îndepărtat. În viziunea sa, oraşul mobil s-ar putea muta dintr-un loc în altul, cu ajutorul unor şenile gigantice, deplasându-se în căutarea unor zone în care să existe oportunităţi mai bune de muncă pentru locuitori.
    Denumită Very Large Structure, metropola mobilă ar fi înzestrată cu tot ce ne dorim să aibă un oraş – inclusiv stadioane şi săli de sport, restaurante, universităţi, spitale şi biblioteci.
    Nu este primul proiect al unui oraş mobil; ideea a mai fost propusă de arhitectul britanic Ron Herron, în anii 1960. Acesta imaginase, sub numele de Walking City, uriaşe structuri robotice care ar fi putut călători prin lume, reunindu-se şi interconectându-se la nevoie pentru a forma metropole de dimensiuni mai mari şi despărţindu-se apoi din nou în oraşe mai mici. Very Large Structure dezvoltă viziunea lui Herron într-un spirit  adaptat vremurilor de azi, preconizând, de exemplu, generarea de energie „curată” chiar în oraş, prin utilizarea turbinelor eoliene, a panourilor solare şi a sistemelor de obţinere a energiei pe bază de hidrogen. Manuel Dominguez crede că deplasarea de colo-colo a oraşelor ar putea contribui la reîmpădurirea zonelor defrişate, în loc de a distruge mediul.
    Deşi atras de science-fiction şi de arhitectura distopică sau utopică, Manuel Dominguez se declară interesat, în primul rând, de tehnologiile aplicabile în viaţa reală, iar proiectul său, deşi bizar la prima vedere, nu este chiar atât de absurd, având în vedere declinul multor oraşe din ziua de azi. „Cred că, într-o zi, un asemenea oraş ar putea exista, poate la o altă scară”, spune el.

  • Pericolul impactului cu un asteroid, mult mai mare decât se credea

    Pericolul impactului cu un asteroid, mult mai mare decât se credea

    Când un asteroid de numai 20 metri în diametru a explodat deasupra oraşului rus Celiabinsk, rănind peste 1.000 de perosane, astronomii au spus că e vorba despre un eveniment rar. Dar, recent, alţi oameni de ştiinţă au sugerat, în urma unor noi studii, că în realitate Pământul este mult mai vulnerabil la ameninţarea unor asteroizi decât se credea. În două articole publicate în revista Nature, cercetătorii estimează că astfel de evenimente s-ar putea petrece relativ des – o dată la 10 sau 20 de ani. Aceste calcule vor ajuta la organizarea apărării  la nivel planetar, prin identificarea asteroizilor periculoşi şi deturnarea lor, la nevoie – o metodă pentru care, însă, mai este nevoie de cercetări pentru a dezvolta tehnologiile necesare.

    O comisie a ONU a studiat de asemenea problema, iar luna viitoare Adunarea Generală a ONU ar putea adopta două dintre recomandările acesteia, instituind o Reţea Internaţională de Avertizare asupra Asteroizilor, menită să ajute la împărtăşirea informaţiilor relevante între mai multe ţări; de asemenea, ONU ar putea cere agenţiilor spaţiale ale diferitelor ţări să pună la punct un plan de cooperare pentru dezvoltarea unor tehnologii de deturnare a asteroizilor.

    Cercetările au dus până acum la identificarea a 95% dintre asteroizii mari din apropierea Pământului, cei care au cel puţin 1 km în diametru, şi niciunul dintre aceştia nu urmează să se ciocnească în viitorul apropiat cu Pământul.

    Însă unii oameni de ştiinţă avertizează că un asteroid de 1 km nu e pur şi simplu „periculos”, ci poate să însemne de-a dreptul sfârşitul civilizaţiei umane, după cum spune Edward T. Lu, fost astronaut NASA şi director al B612 Foundation, o iniţiativă particulară ce urmăreşte lansarea unui telescop spaţial menit să detecteze şi asteroizi mai mici, căci şi asteroizi mult mai mici de 1 km pot produce dezastre la scară extinsă.

    Un asteroid de 2-3 ori mai mare decât cel de la Celiabinsk a căzut în Siberia în 1908 şi se estimează că ar fi eliberat o cantitate de energie echivalentă cu 5-15 milioane de tone de TNT, culcând la pământ milioane de copaci.

    Telescopul propus de B612, care se va numi Sentinel, ar urma să detecteze asteroizi de până la 90 metri în diametru, deşi ar putea găsi şi mulţi alţii mai mici. Dr. Lu spune că această misiune  va costa 450 milioane USD pentru a opera timp de un deceniu.

    Un asteroid de 90 m diametru ar fi echivalent cu 150 millioane de tone de TNT şi ar putea ucide 50 de milioane de oameni sau ar avea un impact devastator asupra economiei mondiale, timp de un secol sau două, crede dr. Lu. Conform descoperirilor astronomice, 10-20% dintre asteroizii din apropierea Terrei au această mărime.

    Dar şi asteroizii mai mici ar putea fi detectaţi, prin alte sisteme: astronomii de la Universitatea din Hawaii dezvoltă acum telescoape care vor scana cerul în căutarea unor puncte luminoase care se deplasează cu repeziciune şi care ar putea indica apropiata cădere a  unor asteroizi de mici dimensiuni, cum era cel de la Celiabinsk; sistemul va deveni operaţional în 2015.

  • Cum ar arăta lumea dacă toţi gheţarii de pe Pământ s-ar topi

    În jur de 20.000.000 de kilometri cubi de gheaţă, 80% doar în estul Antarcticii, se află în acest moment pe Pământ. Oamenii de ştiinţă cred că ar dura mai mult de 5.000 de ani pentru ca întreaga cantitate să se topească, dar, în cazul în care acest lucru s-ar întâmpla, multe dintre porturile, oraşele, sau chiar ţările cunoscute astăzi ar ajunge sub apă. National Geographic a realizat o serie de hărţi ale planetei inundate, anunţă dailymail.co.uk.

    Doar în ultimul secol, temperatura medie pe glob a urcat cu jumătate de grad Celsius, astfel că nivelul mărilor şi oceanul a crescut cu 17 centimetri. Apele din ce în ce mai calde ale oceanelor au început să topească gheaţa care pluteşte în vestul Antarcticii şi se estimează că din 1992 aceasta pierde 65 de milioane de tone anual.

    Ultima perioadă în care Pământul nu a avut zone cu gheaţă permanentă a fost acum 34 de milioane de ani, în Eocen, o perioadă de încălzire globală puternică. Gheaţa din jurul polilor cu care suntem obişnuiţi lipsea complet, iar diferenţele de temperatură dintre ecuator şi extremele planetei erau minore.

    Dacă această perioadă s-ar repeta şi dacă încălzirea globală ar provoca topirea calotei glaciare şi revărsarea acesteia în apele oceanelor, întreaga geografie a planetei ar suferi modificări serioase. Creşterea nivelului apei la poli ar avea un efect de domino asupra celorlalte mări şi oceane, care ar înghiţi zone întregi. Porturile ar ceda primele, Londra şi Veneţia s-ar afla sub ape şi ţări întregi, cum sunt Olanda sau Danemarca ar dispărea complet de pe faţa Pământului. Florida, sau San Diego ar fi acoperite de ape, în timp ce dealurile din San Francisco ar ajunge probabil nişte insule. Estul Chinei şi Bangladeshul ar fi inundate şi, după estimările actuale, în jur de 750 de milioane de persoane şi-ar pierde viaţa.

    Efectul de seră şi încălzirea globală care ar putea să declanşeze acest scenariu sunt înrăutăţite de oameni. “Dacă ardem toate resursele de cărbuni, petrol şi gaze şi adăugăm încă 5 trilioane de carbon atmosferei, am putea să ridicăm temperatura planetei de la 14 grade Celsius în prezent, la 26 de grade”, explică experţii citaţi de National Geographic. Oamenii de ştiinţă spun că în cazul în care temperatura s-ar ridica suficient de mult încât să provoace astfel de inundaţii masive, apa nu ar fi cea mai mare problemă a noastră, întrucât căldura ar face ca o mare parte a planetei să devină nelocuibilă.

  • Telescopul Kepler a descoperit 10 noi exoplanete potenţial locuibile

    Telescopul Kepler a descoperit 10 noi exoplanete potenţial locuibile

    Echipa de experţi ai Agenţiei spaţiale americane (NASA), care prelucrează datele furnizate de telescopul Kepler, a identificat un număr record de 833 de posibile planete, dintre care zece sunt potenţial locuibile, relatează agenţia de presă RIA Novosti. Aceste noi date au fost prezentate cu ocazia unei conferinţe ştiinţifice dedicată rezultatelor activităţii Kepler, la Ames Research Center din Moffett Field, statul California.
    Jason Rowe, de la Institutul de căutare a inteligenţei extraterestre, spune că din luna ianuarie numărul planetelor-candidat în banca de date Kepler, a crescut cu 29%, iar acum se ridică la 3.540.
    Numărul de planete apropiate de mărimea Pământului (cu o raza de 1,25 mai mică decât cea terestră) a crescut cu 78% — la 674, iar numărul de planete cu raze mai mari decât a Terrei a crescut cu 33% — la 1.080. Zece din numărul de „planete-candidat” au o rază mai mică decât dublul razei terestre şi se află în „zona de viaţă” – adică la o astfel de distanţă de Soare încât pe suprafaţa lor poate fi apă în stare lichidă şi viaţă.
    După analiza datelor, cea mai apropiată planetă de pământeni unde ar putea exista viaţă ar trebui să se afle la 15 de ani-lumină de sistemul nostru solar.
    Experţii evocau anterior aproximativ 3.500 de planete, care într-un fel sau altul se apropie după parametrii lor de Pământ. Dintre acestea, cea mai apropiată de Terra se află la o distanţă de 12 ani lumină.
    Aceste date noi NASA intervin în contextul în care experţii trag un semnal de alarmă, afirmând că în următoarele decenii este de aşteptat o înrăutăţire dramatică a condiţiilor de viaţă pe Terra, potrivit raportului anual al Grupului interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC), care vor fi publicate în primăvara anului 2014.ONU
    „În secolul XXI, schimbările climatice nefavorabile asociate procesului de încălzire globală vor cauza declinul creşterii economice şi vor determina o creştere a numărului de cetăţeni săraci. La un moment dat, în unele regiuni cu temperaturi ridicate, în combinaţie cu un nivel ridicat de umiditate, va fi imposibilă orice tip de activitate umană. Aflarea în aer liber va fi mortală pentru viaţă”, se afirmă în acest raport, care a ajuns la dispoziţie presei şi din care agenţia de presă ITAR-TASS citează unele părţi.
    În secolul XXI, potrivit oamenilor de ştiinţă, va creşte numărul de victime ale inundaţiilor, incendiilor forestiere, bolilor şi foametei. În mod deosebit vor fi afectate ţările sărace şi regiuni, care nu vor putea rezista în mod independent, fără ajutor internaţional, la efectele nocive ale încălzirii globale, spun experţii.
    Experţii mai cred că reducerea teritoriilor favorabile unei vieţi normale va duce la conflicte militare şi că se va intensifica lupta pentru sursele de apă potabilă.
    Proiectul acestui raport IPCC a fost trimis deja guvernelor statelor membre ale ONU. În lunile următoare, proiectul va fi modificat şi completat pe baza observaţiilor experţilor de la diferite organizaţii de cercetare, mai scrie agenţia de presă menţionată.

  • „Sfântul Graal al ştiinţei”: teoria care dezleagă originea vieţii

    „Sfântul Graal al ştiinţei”: teoria care dezleagă originea vieţii

    Cândva, ideea că „germenii vieţii” ar fi venit din spaţiul extraterestru era una revoluţionară; azi, această ipoteză  – a panspermiei, cum este numită – nu mai pare atât de tulburătoare, deoarece numeroase cercetări au arătat că substanţe organice care pot sta la originea materiei vii călătoresc prin spaţiul cosmic „la bordul” cometelor şi al meteoriţilor şi ar fi putut ajunge pe Terra prin intermediul unor astfel de obiecte spaţiale.

    În urmă cu peste 4 miliarde de ani, când planeta noastră era încă foarte tânără, suprafaţa ei era supusă unui bombardament intens de asemenea proiectile cereşti, ce lăsau în urmă cratere largi, conţinând apă şi compuşi chimici de bază, esenţiale pentru formarea materiei vii. Iar aceleaşi cratere încinse şi clocotinde ar fi fost un soi de creuzete naturale, perfecte pentru a găzdui procesele chimice complexe care au dus la formarea materiei organice şi apoi a primelor organisme simple. Aceasta este părerea profesorului Sankar Chatterjee, de la Texas Tech University, un reputat specialist în geoştiinţe şi custode al colecţiei de paleontologie a muzeului universităţii: teoria sa pune laolaltă piesele unui gigantic mozaic de fapte şi ipoteze, leagă între ele teoriile evoluţiei chimice şi datele despre geologia planetei noastre la începuturile ei, rezultând ceva „mai tare decât descoperirea oricărui dinozaur”, în opinia sa. Pe scurt, crede Chatterjee, meteoriţii şi cometele ce au lovit Pământul în urmă cu 4 miliarde de ani au adus cu ele ingredientele de bază pentru apariţia materiei vii şi au şi creat condiţiile potrivite pentru apariţia vieţii.

    Pornind de la studiul a trei situri paleontologice, care conţin cele mai vechi fosile din lume – în Groenlanda, Australia şi Africa de Sud –  Chatterjee a imaginat calea pe care ar fi putut apărea primele organisme unicelulare în bazinele hidrotermale formate în craterele de impact. „Când s-a format, acum 4,5 miliarde de ani, Pământul era o planetă sterilă, neprimitoare pentru organisme vii”, spune el.  „Era un cazan clocotind de vulcani în erupţie, cu ploi de meteoriţi şi gaze fierbinţi şi otrăvitoare. Un miliard de ani mai târziu, era o planetă calmă, plină de apă, colcăind de forme de viaţă microscopice – strămoşii tuturor fiinţelor vii.”

    Apariţia vieţii – în 4 paşi

    Timp de mulţi ani, dezbaterile privind apariţia vieţii s-au concentrat asupra evoluţiei chimice a celulelor vii, pornind de la molecule organice, prin procese naturale. Chatterjee afirmă că viaţa a apărut în 4 etape, marcate de o creştere treptată a complexităţii: cosmică, geologică, chimică, biologică.

    În stadiul cosmic, Pământul în formare – ca şi alte corpuri cereşti din sistemul nostru solar -, a „încasat” ploi de asteroizi de piatră şi comete de gheaţă timp de o lungă perioadă – începând de acum 4,1 miliarde de ani şi până în urmă cu 3,8 miliarde de ani. Craterele străvechi de pe alte corpuri cereşti – Marte, Venus, Mercurt, Luna – demonstrează amploarea acestui fenomen. Pe Terra, efectele acestui fenomen nu mai sunt atât de clar vizibile; procese naturale precum tectonica plăcilor, eroziunea creată de vânt şi dinamica apei au şters, în mare măsură, urmele acestor bombardamente intense, dar, cândva, şi planeta noastră purta nenumărate cicatrice lăsate de aceste evenimente cosmice.

    Craterele create pe Pământ de meteoriţi mai mari au devenit, din întâmplare, laboratoarele naturale perfecte pentru chimia care avea să ducă la apariţia vieţii. Aceşti meteoriţi mari au străpuns, pe alocuri, scoarţa Pământului, ducând la apariţia unor izvoare geotermale alimentate de vulcani. Aceiaşi meteoriţi au adus şi ingredientele chimice de bază, care, în stadiul următor, puteau fi concentrate şi polimerizate în bazinele formate în cratere.

    În stadiul al doilea – cel geologic – au intrat în scenă cometele, alcătuite din gheaţă. Pământul aflându-se îndeajuns de aproape de Soare pentru a avea o temperatură ridicată, gheaţa s-a topit, umplând cu apă craterele de impact. În plus, cometele au adus şi ele, din spaţiul cosmic, compuşi organici necesari pentru formarea materiei vii. Izvoarele geotermale vulcanice au încălzit apa acumulată şi au determinat apariţia curenţilor de convecţie, asigurând mişcarea apei şi ducând la formarea unei soluţii dense de compuşi organici – aşa-numita supă primordială. În cantitatea limitată de apă din aceste bazine închise a devenit posibilă concentrarea puternică a substanţelor chimice, făcând astfel mult mai probabilă iniţierea unor reacţii chimice care să ducă la formarea unor compuşi complecşi, capabili să stea la baza formării materiei vii. Şi astfel, apele adânci, întunecate şi fierbinţi ale acestor ochiuri de apă acumulate în cratere au devenit adevărate incubatoare pentru viaţă. Savantul le descrie, plastic, ca pe nişte lumi bizare şi izolate, ce evocă „viziunea iadului, cu mirosul scârbos al hidrogenului sulfurat, cu metanul, oxidul de azot şi aburul ce furnizau energie vieţii pentru a se auto-întreţine.”

    A urmat stadiul chimic al procesului: căldura provenită din adâncul pământului producea diferenţe de temperatură ce determinau mişcarea curenţilor de apă, amestecând substanţele, stimulând astfel producerea reacţiilor chimice şi făcând ca din compuşii cu structură simplă să se formeze alţii, mai complecşi. Porii şi crăpăturile din rocile bazinelor au acţionat ca nişte suporturi pentru concentrarea moleculelor de proteine şi ARN. Contrar unei teorii larg acceptate, conform căreia ARN-ul ar fi apărut primul, fiind urmat de proteine (aşa-zisa teorie a „lumii ARN”), prof. Chatterjee crede că ARN şi proteinele au apărut simultan şi au fost protejate de factorii distructivi ai mediului din jur.

    „O lume ARN/proteine, cu origine duală, este mai plauzibilă în mediul izvoarelor geotermale decât cunoscuta lume ARN. Moleculele de ARN sunt foarte instabile. În mediul izvoarelor geotermale, s-ar fi descompus rapid. Anumiţi catalizatori, precum proteinele simple, erau necesari pentru replicarea şi metabolizarea ARN-lui primitiv. Pe de altă parte, aminoacizii, din care sunt constituite proteinele, sunt mai uşor de obţinut decât componentele ARN-ului”, spune el.

    Se ridică, totuşi, întrebarea cum au ajuns moleculele de ARN şi proteine care pluteau în supa primordială să fie protejate în interiorul unor membrane, pentru a se ajunge la formarea primelor celule. Sankar Chatterjee consideră că, în conformitate cu o ipoteză emisă de prof. David Deamer, de la Universitatea din California, materialul membranar exista în supa primordială: fusese adus pe Pământ de meteoriţi. Prof. Deamer a izolat vezicule de substanţe grase din meteoritul Murchison, care a căzut în Australia în 1969, şi a constatat că bulele de grăsime extrase din meteorit erau similare cu membranele celulare. Prof. Chatterjee crede că substanţele grase sosite pe Terra odată cu meteoriţii pluteau, iniţial, la suprafaţa apei, dar au fost transportate spre fundul bazinelor de către curenţii de convecţie. La un moment dat, în cursul acestui proces care a durat  milioane de ani, aceste membrane lipidice au încapsulat, ca în interiorul unor baloane de săpun, nişte molecule simple de ARN şi proteine. În interiorul acestor bule, moleculele de ARN proteine au început să interacţioneze şi să „comunice” între ele. În cele din urmă, din ARN a evoluat ADN-ul, mult mai stabil şi, odată cu dezvoltarea codului genetic, a avut loc diviziunea primelor celule.

    Stadiul final – cel biologic – constituie etapa apariţiei celulelor capabile de replicare (reproducere), când acestea au început să stocheze, să proceseze şi să transmită informaţia genetică spre celulele-fiice.

    Au fost „încercate” nenumărate combinaţii – şi nenumărate au dat greş – până să fie descoperit secretul replicării şi să aibă loc un proces eficient de selecţie. „Aceste prime celule care se auto-perpetuau erau capabile de evoluţie darwiniană”, spune prof. Chatterjee. Cu alte cuvinte, opera selecţia naturală, care favoriza supravieţuirea celor mai bine adaptate dintre aceste celule, a celor capabile să reziste, „să se descurce” cel mai bine în mediul respectiv, crescând, reproducându-se şi transmiţându-şi astfel caracteristicile la urmaşi. Iar apariţia acestor prime celule pe Pământul aflat într-un stadiu timpuriu de evoluţie „a reprezentat momentul culminant al unei lungi istorii a proceselor precedente – chimice, geologice şi cosmice.”

    Această teorie are implicaţii deosebit de interesante şi în ceea ce priveşte modul în care înţelegem unele dintre fenomenele contemporane din biologie: prof. Chatterjee consideră că agenţi patogeni cum sunt ribovirusurile (virusuri la care materialul genetic este reprezentat de ARN) şi prionii (particule proteice infecţioase), ce produc boli adesea fatale, ar reprezenta, probabil o „moştenire evolutivă” a ARN-ului şi proteinelor primitive. S-ar putea ca asemenea agenţi patogeni să fie cele mai primitive entităţi biologice, care au precedat apariţia primelor organisme celulare. Odată ce a apărut viaţa celulară, ribo-virusurile şi prionii au devenit „în plus” – celula reprezenta o entitate biologică mult mai avansată – şi totuşi, au reuşit cumva să reziste: au supravieţuit ca paraziţi ai celulelor vii.

    Prof. Chatterjee, care şi-a prezentat noua teorie la data de 30 octombrie a acestui an, în cadrul întrunirii anuale a prestigioasei Geological Society of America, e gata să îşi pună teoria la încercare. „Problema tuturor teoriilor privind originea vieţii”, spune el, „este că nu propun niciun experiment care să ducă la formarea celulelor.” El, însă, a sugerat un tip de experiment care să re-creeze lumea străveche prebiotică (de dinaintea apariţiei vieţii) şi ale cărui rezultate ar urma să confirme sau să infirme teoria sa.

    „Dacă viitoarele experimente cu prioni şi ribovirusuri încapsulate în membrane vor avea ca rezultat formarea unei proto-celule sintetice, atunci ar putea reflecta o cale plauzibilă de apariţie a vieţii pe Pământ,” spune el.

    Ar fi, cu siguranţă, un experiment aşteptat de mulţi şi capabil să revoluţioneze domeniul controversat al cercetărilor asupra apariţiei vieţii. În anii 1950, un alt experiment celebru, experimentul Urey–Miller, a zguduit lumea ştiinţei, aducând argumente în favoarea abiogenezei – evoluţia materiei vii din materie organică neînsufleţită – până atunci preconizată doar de teorii îndrăzneţe ale unor biologi precum rusul Alexandr Oparin şi britanicul J. B. S. Haldane. Chiar dacă, în cele 6 decenii care au urmat, condiţiile şi rezultatele acestui experiment au devenit subiectul unor critici, unori acerbe, experimentul Urey-Miller rămâne unul de o importanţă uriaşă: chiar contestaţiile care i s-au adus au reprezentat progrese în înţelegerea fenomenului apariţiei vieţii.

    Exprimentul cu prioni şi ribovirusuri propus de profesorul Chatterjee are acelaşi potenţial fantastic de a spori ceea ce ştim despre viaţă: fie că va confirma, fie că va infirma teoria sa, va aduce oricum un spor de cunoaştere, va arunca o nouă lumină asupra răspunsului la marea întrebare, la enigma supremă: cum a luat naştere viaţa pe Pământ?