word-monitor

Category: Mozaic

  • Care era adevăratul scop al structurii de la Stonehenge?

    Care era adevăratul scop al structurii de la Stonehenge?

    Stonehenge era un “centru preistoric pentru muzică rock”, afirmă autorii unui studiu recent, după ce au constatat că pietrele din care este compus acest complex renumit emit sunete asemănătoare acelora scoase de clopote, tobe şi gonguri, informează dailymail.co.uk.
    Potrivit cercetătorilor de la Royal College of Art din Londra, unele dintre menhirele de la Stonhenge scot sunete asemănătoare acelora emise de clopote, tobe şi gonguri – atunci când sunt folosite ca instrumente muzicale sau când sunt lovite cu ciocane. Arheologii, care au dorit dintotdeauna să cunoască motivul pentru care oamenii din Epoca de piatră au transportat acele “pietre albastre” pe o distanţă de 320 kilometri, de pe Dealurile Preseli din comitatul Pembrokshire, din sud-vestul Þării Galilor, până la Stonehenge, cred că descoperirea lor ar putea fi o explicaţie plauzibilă.
    Acele “roci sonice” ar fi putut fi special alese pentru “energia lor acustică”, întrucât ele pot să emită o mare varietate de sunete, de la cele metalice până la cele cu tentă “lemnoasă”, într-o multitudine de note muzicale.
    Studiul a fost publicat în Journal of Time & Mind.
    “Pietrele albastre” erau folosite în satul Maenclochog – al cărui nume înseamnă “clopot” sau “pietre cântătoare” – până pe secolul al XVIII-lea. Multe dintre rocile din formaţiunea Carn Menyn de pe Dealurile Preseli produc sunete metalice, atunci când sunt lovite uşor cu ciocane mici din piatră. Aceste roci sonice, muzicale, mai sunt cunoscute sub denumirile de “pietre cântătoare” sau “litofone”.
    Proiectul “The Landscape & Perception” a fost coordonat de unul dintre pionierii “gongului rock”, Bernard Fagg, curator la Muzeul Pitt Rivers din Oxford. El consideră că “pietrele cântătoare” au existat în număr mare în regiunea Dealurilor Preseli şi că acesta este motivul pentru care în acea regiune există atât de multe monumente neolitice. Sunetele produse de acele roci îi făceau pe oamenii din Epoca de piatră să considere că acele situri erau sacre.
    Cercetătorii britanici se tem că “magia muzicală” a pietrelor de la Stonehenge ar putea avea de suferit, întrucât unele dintre menhire au fost fixate cu ciment în anii ’50 de savanţii care încercau să conserve monumentul, însă această încastrare a pietrelor influenţează negativ reverberaţia pietrelor.
    În Þara Galilor, unde pietrele nu au fost fixate cu ciment, sunetele scoase de acestea, atunci când sunt lovite, pot fi auzite până la o distanţă de aproape un kilometru.
    După părerea cercetătorilor, oamenii care trăiau în Þara Galilor în Epoca de piatră foloseau aceste roci pentru a comunica între ei pe distanţe lungi. Ei sunt totodată de părere că Stonehenge poate fi descris ca fiind “primul instrument muzical real” – după voce şi tobe arhaice. Oamenii de ştiinţă spun că atât complexul Stonehenge, cât şi situl din care proveneau pietrele erau locuri venerate de populaţiile locale.
    O altă teorie afirmă că Stonehenge ar fi putut fi utilizat pentru a emite o serie de sunete specifice în timpul unor ritualuri speciale.

  • «Iepurele de jad» a pornit la cucerirea Lunii

    China a lansat, duminică, prima ei sondă spaţială care se va aşeza pe Lună, unde va plasa un vehicul de explorare teleghidat, denumit „Iepurele de jad”. Lansatorul Changzheng a decolat duminică, la ora 17.30 GMT, de la baza de lansare de sateliţi din Xichang (sud-vestul Chinei), potrivit imaginilor difuzate în direct de televiziunea publică CCTV. Operaţiunea de lansare a roverului Iepurele de jad a fost calificată de oficialii chinezi drept “un succes”.
    Numeroşi chinezi au rămaşi treji – lansarea a avut loc la ora locală 1.30, luni -, pentru a urmări evenimentul, sursă de mândrie naţională, după ce milioane au votat online numele roverului lunar, care face referire la mitologia chineză. Potrivit legendei, iepurele lunar – sau “Iepurele de câmp al Lunii”, întrucât limba chineză clasică nu face distincţia între iepurele de câmp şi iepurele de casă – trăieşte pe Lună, unde pisează elixirul nemuririi într-un recipient. Animalul-farmacist o are drept însoţitoare pe Chang’e, zeiţa chineză a Lunii.
    Odată cu această misiune, denumită Chang’e-3, China va realiza prima ei aselenizare “lentă”, în cadrul ambiţiosului ei program spaţial Chang’e, marcat deja de succesele realizate de două sonde lunare. Sondele Chang’e-1 (lansată în octombrie 2007) şi Chang’e-2 (lansată în octombrie 2010) au permis, după plasarea lor pe orbită, efectuarea unor observaţii detaliate asupra Lunii.
    Pentru a-şi întări statutul de mare putere, China doreşte să devină prima ţară din Asia care va trimite un astronaut pe Lună, probabil după 2025. China va deveni, totodată, cu misiunea Chang’e, a treia naţiune care reuşeşte o aselenizare, după SUA şi URSS.
    Roverul Iepurele de jad, înzestrat cu panouri solare pentru a se alimenta cu energie, va avea sarcina de a efectua analize ştiinţifice şi de a trimite pe Terra imagini în 3D cu satelitul natural al Terrei. Vehiculul cu şase roţi, care are o masă de 120 de kilograme, va fi plasat în Golful curcubeului, o zonă lunară încă neexplorată, potrivit Administraţiei spaţiale chineze. Această zonă oferă condiţii favorabile în privinţa expunerii la Soare şi în privinţa posibilităţilor de comunicare cu Terra. Roverul lunar chinezesc va fi operaţional trei luni, în timpul cărora va putea să se deplaseze cu o viteză minimală de 200 de metri pe oră.
    China alocă multe miliarde de dolari misiunilor de cucerire a spaţiului, percepută ca un simbol al puterii de care dispune această ţară, dar şi al ambiţiilor Partidului Comunist Chinez (PCC) aflat la putere. Beijingul are şi alte proiecte ambiţioase în cadrul unui program spaţial ce prevede construirea unei staţii orbitale permanente şi, vizând acest obiectuiv, şi-a ameliorat în ultimii doi ani tehnologia de conectare în spaţiu între două vehicule.
    Şi alte ţări din Asia au ambiţii spaţiale care vizează Luna, începând cu India, care a reuşit să plaseze pe Lună o sondă, pe 14 noiembrie 2008 – o premieră, de la lansarea programului spaţial indian (1963).

  • Eurosur, operaţional de luni

    Sistemul european de supraveghere a frontierelor (Eurosur) a devenit operaţional de luni, urmând să asigure statelor membre UE instrumente mai bune pentru prevenirea infracţiunilor transfrontaliere precum traficul de persoane şi cel de droguri, dar şi pentru prevenirea unor tragedii în Marea Mediterană.
    „Aş dori să salut lansarea Eurosur. El reprezintă un răspuns cu adevărat european pentru a salva vieţile migranţilor care călătoresc pe nave supraaglomerate şi nesigure, pentru a evita alte tragedii în Marea Mediterană şi, de asemenea, pentru a opri ambarcaţiunile rapide care transportă droguri. Toate aceste iniţiative depind într-o mare măsură de schimbul de informaţii în timp util şi de eforturile coordonate dintre agenţiile naţionale şi europene. Eurosur oferă acest cadru, cu respectarea deplină a obligaţiilor internaţionale”, a declarat comisarul european pentru afaceri interne, Cecilia Malmström, citată într-un comunicat al Comisiei Europene (CE).
    Eurosur este instituit treptat, începând din 2 decembrie 2013, cu cele 18 state membre ale UE de la frontierele externe meridionale şi orientale, inclusiv România, şi cu Norvegia, ţară asociată spaţiului Schengen. Celelalte 11 state membre ale UE şi celelalte ţări asociate spaţiului Schengen vor participa la Eurosur începând cu 1 decembrie 2014. În anii următori vor continua însă să fie actualizate diferite componente ale Eurosur, notează executivul comunitar.
    Structura de bază a Eurosur este reprezentată de „centrele naţionale de coordonare”, prin intermediul cărora sunt obligate să coopereze şi să îşi coordoneze activităţile toate autorităţile naţionale care au responsabilităţi în ceea ce priveşte supravegherea frontierelor, precum poliţia de frontieră, poliţia, paza de coastă, marina militară. Aceste autorităţi naţionale fac schimb de informaţii privind incidentele care se produc la frontierele externe terestre şi maritime, privind situaţia şi poziţia patrulelor, precum şi de rapoarte analitice şi de informare, prin intermediul „tablourilor situaţionale naţionale”.
    Datorită acestui schimb de informaţii, statul membru în cauză poate să reacţioneze mult mai rapid în cazul oricăror incidente legate de migraţia ilegală şi de infracţionalitatea transfrontalieră sau care prezintă un risc pentru viaţa migranţilor, se menţionează în comunicatul CE.
    Agenţia pentru gestionarea cooperării operaţionale la frontierele externe ale UE — Frontex — joacă un rol important în centralizarea şi analizarea informaţiilor din „tabloul situaţional european” culese de statele membre, identificând astfel eventualele schimbări ale rutelor sau noi metode folosite de reţelele infracţionale. Acest tablou situaţional european conţine, de asemenea, informaţiile colectate în cursul operaţiunilor comune ale Frontex. În plus, Frontex sprijină statele membre în detectarea navelor mici, cooperând îndeaproape cu alte agenţii ale UE, cum ar fi Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă şi Centrul Satelitar al UE.
    Eurosur ar urma să permită statelor membre să reacţioneze mai rapid nu numai în cazul unor incidente izolate, ci şi în cazul unor situaţii critice care au loc la frontierele externe. În acest scop, frontierele externe terestre şi maritime au fost împărţite în „secţiuni frontaliere”, fiecăreia dintre acestea fiindu-i atribuit un „nivel de impact” scăzut, mediu sau ridicat, similar cu un semafor. Această abordare permite identificarea punctelor critice la frontierele externe, determinând o reacţie standardizată la nivel naţional şi, dacă va fi nevoie, la nivel european.
    O atenţie specială este acordată asigurării respectării drepturilor fundamentale şi a obligaţiilor care decurg din dreptul internaţional, regulamentul privind Eurosur stipulând în mod clar că statele membre şi Frontex trebuie să respecte pe deplin principiile nereturnării şi demnităţii umane în cazul persoanelor care au nevoie de protecţie internaţională. În acelaşi timp, pentru că schimbul de informaţii în cadrul Eurosur este limitat la informaţiile operaţionale, cum ar fi localizarea incidentelor şi a patrulelor, posibilitatea de a face schimb de date cu caracter personal este foarte limitată.

  • Pisicile recunosc vocea stăpânului, dar aleg să o ignore

    Pisicile recunosc vocea stăpânului, dar aleg să o ignore

    Deşi pisicile sunt perfect capabile să recunoască vocea stăpânului lor, ele preferă s-o ignore, din motive posibil legate de evoluţia acestui animal, care s-ar fi „autodomesticit”, arată un studiu realizat de o echipă de cercetători japonezi, preluat de cotidianul britanic The Independent.
    Echipa condusă de Atsuko Saito şi Kazutaka Shinozuka de la Universitatea din Japonia a testat 20 de pisici aflate în casele stăpânilor lor. Cercetătorii au aşteptat până când stăpânul a plecat din cameră, apoi au difuzat înregistrările vocilor a trei străini care le chemau pe nume, apoi pe cea a stăpânului, urmată de cea a unui alt străin.
    Răspunsurile pisicilor la fiecare chemare au fost analizate, luând în considerare o serie de factori precum mişcarea urechilor, cozii şi capului, zgomotele produse sau dilatarea pupilelor.
    Atunci când îşi auzeau n umele chemat, animalele afişau un „comportament de orientare”, mişcându-şi capul şi urechile pentru a localiza de unde venea sunetul. Deşi răspunsul la vocea stăpânului era mai puternic decât la cele ale străinilor, pisicile au refuzat totuşi să se mişte la chemarea oricăruia dintre participanţi.
    „Rezultatele indică faptul că pisicile nu răspund activ, cu un comportament comunicativ, la vocea stăpânului care le cheamă din altă cameră, deşi o pot distinge” faţă de vocea unui străin, scriu Saito şi Shinozuka în concluziile studiului, publicat în jurnalul Animal Cognition.
    Studiul sugerează că motivul pentru care pisicile nu răspund la chemare poate fi legat de domesticirea timpurie a speciei, continuă cotidianul britanic.
    Potrivit unor analize genetice recente, strămoşul comun al pisicii moderne este Felis silvestris, o specie de pisică sălbatică ce a venit în contact cu oamenii în urmă cu circa 9.000 de ani. Pe măsură ce societăţile timpurii au dezvoltat agricultura, aceste animale s-au apropiat de acestea pentru a vâna rozătoarele care erau atrase de depozitele de cereale. În cuvintele autorilor lucrării, pisicile s-au „autodomesticit”.
    „Din punct de vedere istoric, pisicile, spre deosebire de câini, nu au fost domesticite să se supună ordinelor stăpânilor. Dimpotrivă, ele par să ia iniţiativa în interacţiunea om-pisică”, se afirmă în studiu.
    Aceasta contrastează cu relaţia om-câine, cel din urmă fiind domesticit de-a lungul mai multor mii de ani pentru a răspunde la ordine şi comenzi. Pisicile, în schimb, n-au avut nevoie niciodată să înveţe un astfel de comportament.
    Este puţin probabil ca aceste concluzii să-i descurajeze sau să le provoace vreo surpriză celor care şi-au ales o pisică drept animal de companie. Lucrarea notează că, deşi câinii sunt percepuţi de către stăpânii lor drept mai afectuoşi decât pisicile, ambele animale se bucură de un nivel similar de ataşament din partea proprietarilor.
    „Aspectul legat de comportamentul pisicilor care îi determină pe stăpânii lor să se ataşeze de ele rămâne nedeterminat”, încheie studiul.

  • Mare parte din praful din casele noastre este de origine extraterestră!

    O parte din praful pe care îl curăţăm din locuinţe provine din spaţiul cosmic şi a făcut cândva parte din structura cometelor şi a asteroizilor. Pe Terra ajung, în fiecare an, aproximativ 40.000 tone de praf cosmic. Totuşi, originea acestui praf este încă prea puţin înţeleasă de oamenii de ştiinţă. De unde vine el? Cea mai mare parte provine din norul de praf interplanetar, o imensă fâşie de praf ce se întinde, în formă discoidală, în jurul Soarelui. Dar din ce se formează acest nor?
    Studii recente sugerează că mai puţin de 10% din praf provine din asteroizi; în schimb, o cantitate mult mai mare îşi are originea în aşa-numitele comete jupiteriene (comete periodice, care se rotesc pe o orbită eliptică, în jurul Soarelui, şi au o perioadă orbitală scurtă, de maximum 20 de ani, şi o înclinaţie de max. 30 de grade). Aceste comete, alcătuite din gheaţă şi praf, orbitează în jurul Soarelui, orbita lor întinzându-se până în apropierea planetei Jupiter. Cel mai probabil ele pătrund în Sistemul Solar ca urmare a ciocnirilor cu alte comete din centura Kuiper, un „brâu” de comete aflat dincolo de planeta Neptun. Când praful cade pe Pământ, în funcţie de dimensiuni şi abundenţă, el poate produce aşa-numite ploi de meteori („stele căzătoare”, cum sunt numite popular.) Ploile anuale de meteori numite Perseide şi Leonide sunt produse de întâlnirea atmosferei terestre cu resturile lăsate în urmă de cometele Swift-Tuttle şi Tempel-Tuttle.
    Praful provenit din comete se deplasează cu viteze mari, uneori peste 150.000 km/h; este încetinit de atmosfera Pământului, dar presiunea creată de fragmentele mai mari determină aprinderea lor şi apariţia fenomenului luminos caracteristic (meteor). În schimb, particulele mai mici pot suporta presiunea creată de deplasarea lor prin aer fără a se aprinde  şi, astfel, ajung până la suprafaţa Pământului.
    NASA utilizează avioane speciale, un model numit ER2, care zboară la altitudini stratosferice (cca. 20 km, de două ori mai mult decât avioanele din zborurile comerciale) pentru a colecta praf cosmic, ce este adus pe Pământ pentru a fi studiat.
    Cometele conţin praf foarte vechi, cel din care s-a format sistemul nostru solar şi, navigând departe de Soare în cea mai mare parte a existenţei lor, conservă nealterat acest praf, vechi de miliarde de ani.
    Studiul acestor particule de praf reprezintă o adevărată călătorie în timp, în vremurile de început ale sistemului nostru solar,  permiţând oamenilor de ştiinţă să înţeleagă mai bine compoziţia a tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv apa şi materia organică formată timpuriu.
    Materia organică – substanţe chimice ce conţin legături carbon-hidrogen – este, de fapt, prezentă peste tot în Univers, spune Natalie Starkey, specialist care a întreprins mai multe studii asupra prafului cosmic. Una dintre marile întrebări este: cum au ajuns compuşii organici pe planete, pentru a permite apariţia vieţii? Încă nu ştim sigur cum a început viaţa pe Pământ, dar cometele şi asteroizii par „candidaţi” potriviţi pentru a transporta substanţe organice din spaţiu pe Terra.
    Acelaşi lucru este valabil pentru apă, care există din abundenţă pe Pământ. Nu ştim însă dacă ea provine din asteroizi şi comete care s-au ciocnit cu Pământul sau dacă a existat pe planeta noastră de la bun început. Studierea mostrelor de material din comete ar putea ajuta la lămurirea acestui aspect.
    Într-un studiu recent, Natalie Starkey a măsurat proporţiile diferitelor forme ale mai multor elemente – hidrogen, oxigen, carbon, azot – în mostre de praf din comete, colectate de NASA. Relaţiile dintre aceste elemente dezvăluie informaţii despre distanţa faţă de Soare  la care s-au format cometele şi arată ce fel de existenţă a avut cometa respectivă (de exemplu, dacă a fost supusă unor temperaturi înalte, ceea ce înseamnă că a trecut prin apropierea Soarelui).
    Aceste mostre de praf furnizează informaţii preţioase, ajutându-i pe cercetători să înţeleagă când şi unde s-au format planetele şi aducând noi date despre provenienţa şi rolul  apei şi al substanţelor organice.

  • Unde şi când s-a născut Buddha?

    Vestigiile unei structuri arheologice au fost descoperite în situl naşterii lui Buddha, în Nepal, permiţând pentru prima oară datarea ştiinţifică a vieţii acestuia şi analiza felului în care a apărut budismul în secolul al VI-lea î.e.n., au anunţat luni arheologii britanici, citaţi de AFP.
    Potrivit tradiţiei budiste, Siddharta Gautama, devenit apoi Buddha, s-a născut la Lumbini, în timp ce mama lui însărcinată se afla pe drum pentru a merge la părinţii ei. Ea ar fi strâns ramurile unui copac în timpul naşterii.
    Săpăturile realizate la templul Maya Devi din Lumbini au permis descoperirea vestigiilor unei structuri din lemn, până atunci necunoscută, care fost datată ştiinţific în secolul al VI-lea î.e.n., a anunţat arheologul Robin Coningham de la Universitatea Durham din Marea Britanie. “Este o descoperire majoră”, a adăugat coordonatoul săpăturilor, realizate în colaborare cu nepalezul Kosh Prasad Acharya, într-o conferinţă telefonică organizată de National Geographic Society la Washington. “Avem dovada celui mai vechi sanctuar budist din lume, iar dovada arată faptul că acel sanctuar era construit în jurul unui copac”, a adăugat arheologul.
    Arheologii au descoperit astfel, efectuând săpături sub un templu din cărămidă, că acea structură era un sanctuar al alteia. Mai multe gropi pentru stâlpi au fost descoperite, iar acestea delimitează un spaţiu “care a fost mereu deschis în faţa elementelor naturii şi nu a fost niciodată închis sub un acoperiş”, a precizat Robin Coningham. În plus, descoperirea şi analiza “rădăcinilor de arbori pietrificaţi arată că acest spaţiu era descoperit, pentru că un arbore se afla la origine în acel loc”, a adăugat arheologul.
    Cea mai veche structură asociată budismului descoperită până acum la Lumbini data din secolul al III-lea î.e.n., au precizat oamenii de ştiinţă. Situl Lumbini, înscris în Patrimoniul Mondial al UNESCO, este unul dintre locurile de pelerinaj cele mai importante din religia budistă, fiind frecventat de un milion de persoane în fiecare an.
    Religia budistă numără circa 500 de milioane de credincioşi pe plan mondial.
    Săpăturile arheologice, ale căror rezultate au fost publicate în numărul din luna decembrie al revistei Antiquity, au fost finanţate de Guvernul japonez şi de cel nepalez şi coordonate de cercetători de la universităţile Durham şi Stirling din Marea Britanie, în parteneriat cu National Geographic Society.

  • Cea mai mare explozie cosmică după Big Bang uluieşte oamenii de ştiinţă

    Cea mai mare explozie cosmică după Big Bang uluieşte oamenii de ştiinţă

    Astronomii au văzut cea mai mare explozie zărită vreodată în Univers. Astronomii o consideră „un monstru”. A fost cea mai mare şi mai strălucitoare explozie cosmică descoperită vreodată. Dacă ar fi fost mai aproape, Pământul ar fi rămas fără atmosferă şi forme de viaţă.
    Telescoapele de pe orbită au observat un show astronomic ce se poate vedea o dată în viaţă atunci când au zărit într-o galaxie îndepărtată acest fenomen, ce poartă numele de „explozie de raze gamma”.
    Singura explozie mai mare cunoscută de astronomi este Big Bangul – şi, desigur, acel eveniment nu a avut martori. „Această explozie a fost un eveniment pe care-l vezi o dată într-un secol”, a comentat Paul Hertz, şeful diviziei de astrofizică de la NASA, într-o conferinţă de presă.
    Din fericire, pentru că acest eveniment a avut loc la 3,7 miliarde de ani-lumină distanţă, omenirea a scăpat cu bine. De fapt, nimeni de pe Terra nu a putut vedea această explozie cu ochiul liber.
    O explozie de raze gamma are loc atunci când o stea masivă moare, ea se prăbuşeşte şi formează o gaură neagră, explodând în ceea ce este numit „supernova”, ejectând radiaţie energetică. Această radiaţie este extrem de strălucitoare şi călătoreşte prin univers cu o viteză apropiată de cea a luminii. O planetă aflată în calea unei astfel de radiaţii şi-ar pierde instantaneu atmosfera şi ar rămâne precum o cenuşă arsă, spun astronomii.
    Oamenii de ştiinţă ar putea detecta semnele care preced o explozie de raze gamma, însă dacă o astfel de explozie s-ar îndrepta spre Terra – deşi astronomii afirmă că şansele sunt aproape de zero – nimeni nu ar putea face nimic pentru a salva planeta noastră.
    Telescoapele NASA aflate pe orbită au detectat astfel de explozii preţ de mai bine de două decenii, zărind câte o explozie la câteva zile. Aceasta însă, ce a fost detectată pe 27 aprilie, a stabilit noi recorduri, se arată în patru studii noi publicate de curând în jurnalul Science. Studiile arată că explozia aceasta a lovit instrumentele NASA cu o energie de 5 ori mai mare decât cea a exploziei de pe locul 2, ce a fost înregistrată în 1999. Explozia a pornit de la o stea care avea masa de 20-30 de ori mai mare decât cea a Soarelui nostru, dar care era doar de câteva ori mai mare ca dimensiuni, astfel că avea o densitate incredibil de mare. Steaua a explodat într-un mod extrem de violent.
    În general, exploziile de raze gamma sunt „cele mai titanice explozii din univers”, explică astrofizicianul Rob Preece, unul dintre autorii noilor studii. Această explozie a fost atât de puternică, încât unele dintre instrumentele instalate pe telescoapele NASA au atins punctul maxim permis de echipament. Explozia a fost mult mai puternică şi a durat mai mult decât altele înregistrate până acum. „Eu o numesc «monstrul»”, a spus Preece. De altfel, unul din celelalte studii publicate acum, ce nu a fost scris de Preece, a folosit la rândul său cuvântul „monstru” în titlu, apelând la un vocabular neobişnuit în lumea ştiinţei.
    Unul din principalele motive pentru care explozia această a fost atât de luminoasă a fost faptul că, în comparaţie cu alte explozii, aceasta a fost destul de aproape de Terra. Majoritatea exploziilor zărite până acum erau la distanţe de două ori mai mari decât aceasta. Alte explozii ar putea fi la fel de mari, dar sunt mult mai departe de Terra, astfel că nu par aşa de luminoase când ajung în dreptul planetei noastre, explică autorii studiilor.
    Astronomii spun că este extrem de improbabil ca o explozie de raze gamma să aibă loc la noi în galaxie. Avi Loeb, un cercetător de la Harvard, afirmă că probabilitatea ca acest eveniment să aibă loc este mai mică de 1 la 10 milioane. Galaxia noastră nu conţine multe stele de tipul celora care se pretează la explozii cu raze gamma, explică Charles Dermer, un co-autor al studiilor publicate recent şi totodată astrofizician la U.S. Naval Research Laboratory. „Probabilitatea ca ceva periculos să aibă loc este aproape de zero”, spune Dermer.
    De asemenea, deoarece o explozie de raze gamma este concentrată la fel ca razele unei lanterne, ea trebuie să fie îndreptată spre noi pentru a fi periculoasă. „Fie este îndreptată spre noi, fie nu e. Dacă nu este, ok, civilizaţia supravieţuieşte şi poate vedem o supernova. Dacă e îndreptată spre noi, contează foarte mult cât de departe este de noi. Dacă este în braţul local al galaxiei noastre, asta este, am avut un parcurs bun până acum”, spune Preece.
    Unii specialişti teoretizează că o extincţie în masă ce a avut loc pe Terra acum 450 de milioane de ani a fost provocată de o explozia de raze gamma într-o regiune apropiată a galaxiei noastre, însă Dermer spune că acest lucru este improbabil.
    Exploziile de raze gamma nu pot fi văzute de pe suprafaţa Pământului deoarece atmosfera le obscurează şi pentru că majoritatea luminii emise de aceste explozii este într-un spectru ce nu poate fi văzut cu ochiul liber. De aceea, NASA are sateliţi care le caută.
    Această explozie a fost atât de luminoasă, încât telescoapele de pe Terra au văzut o iluminare bruscă în constelaţia Leu. Pentru oamenii de ştiinţă, acesta a fost un moment unic. „Acestea sunt explozii cu adevărat uluitoare”, afirmă Peter Michelson, un fizician de la Universitatea Stanford care este coordonatorul unuia din instrumentele de pe un telescop NASA. „Dacă vă plac artificiile, nu există ceva mai tare decât aceste explozii. În afară de însuşi Big Bang-ul, acestea sunt cele mai mari explozii”, spune Michelson. Explozia „face parte din ciclul naşterii şi al vieţii şi al morţii în univers”, mai spune Michelson. „Tu şi cu mine suntem făcuţi din elemente care vin dintr-o supernovă”, concluzionează cercetătorul.

  • Soarele îşi inversează polaritatea şi ar putea genera o furtună geomagnetică de mare intensitate

    Soarele este pe punctul de a-şi inversa polaritatea câmpului magnetic, iar acest fenomen – care se produce o dată la 11 ani – ar putea genera o furtună geomagnetică de mare intensitate care ar putea să afecteze funcţionarea sateliţilor şi comunicaţiile radio de pe Terra.
    Câmpul magnetic al Soarelui este pe punctul de a-şi inversa polaritatea – polul nord va deveni polul sud şi viceversa. Fenomenul, care se produce o dată la 11 ani, va genera o serie de “efecte de ondulaţie” în întregul Sistem Solar, potrivit dailymail.co.uk. Fenomenul poate să ducă la apariţia unor fronturi intergalactice, precum furtunile geomagnetice, care pot cauza defectarea sateliţilor şi oprirea comunicaţiilor radio de pe Terra.
    NASA a anunţat în luna august că această schimbare de polaritate a câmpului magnetic solar urma să se producă în următoarele trei-patru luni, însă specialiştii americani nu pot să avanseze o dată exactă. Ei consideră că fenomentul se va finaliza în următoarele săptămâni.
    Pe parcursul unui ciclu solar de 11 ani, numeroase pete solare se formează în apropierea ecuatorului astrului, unde se înregistrează o activitate magnetică intensă. În decurs de o lună, aceste pete se dezintegrează, iar activitatea magnetică “migrează” de la ecuator spre unul dintre poli. În timp ce se deplasează spre poli, petele solare erodează polaritatea existentă a Soarelui. Todd Hoeksema, cercetător la Observatorul Solar Wilcox afiliat Universităţii Stanford, care a monitorizat fenomenul începând din 1975, a declarat: “E ca un fel de maree care vine sau care pleacă. Fiecare mic val aduce mai multă apă şi, până la urmă, se ajunge la o inversare completă (a polarităţii solare, n.r.)”.
    Cele mai recente observaţii făcute de oamenii de ştiinţă arată faptul că Soarele are în prezent doi poli sudici, în condiţiile în care fenomenul de inversare a polarităţii este încă în curs de desfăşurare. Phil Scherrer, care lucrează la acelaşi observator cu Todd Hoeksema, a precizat: “Polul nord şi-a schimbat deja polaritatea, iar polul sud aleargă acum pentru a echilibra situaţia”. “Oricum, în curând, ambii poli vor fi inversaţi, iar a doua jumătate a maximului de activitate solară va fi în drum spre noi”, a adăugat el.
    În timpul schimbării de polaritate, această activitate magnetică intensă generează emisii puternice de materie solară care se desprind din suprafaţa Soarelui şi ajung în tot Sistemul Solar. Aceste emisii solare interacţionează cu câmpul magnetic al Terrei, provocând o creştere a numărului de aurore boreale pe planeta noastră.
    Emisiile solare mai puternice pot duce la oprirea comunicaţiilor radio, la avarierea dispozitivelor electronice de la bordul sateliţilor, la întreruperea zborurilor aeriene de pe rutele polare şi chiar la oprirea totală a dispozitivelor electrice din apropierea polilor magnetici de pe Terra.
    Ultima inversare de polaritate a câmpului magnetic de pe Terra s-a produs în urmă cu aproape 800.000 de ani.

  • „Bomba cu ceas” de pe fundul Mării Baltice

    „Bomba cu ceas” de pe fundul Mării Baltice

    Apele Mării Baltice ascund ceva periculos. Mai exact, la aproximativ 70 de ani după ce Aliaţii din Al Doilea Război Mondial au aruncat tone de arme chimice şi agenţi chimic în Marea Baltică, experţii ne avertizează de un potenţial dezastru ecologic în cazul în care armele se vor degrada, iar conţinutul lor se va vărsa în mare.
    În urma acordului de la Conferinţa de la Potsdam, din Germania, ce a avut loc după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie au deversat (în anii 1947 şi 1948) aproximativ 65.000 de tone de arme chimice germane în adâncurile Mării Baltice. Astfel, unii oameni de ştiinţă susţin că acestea arme sunt ca nişte „bombe cu ceas”.
    Acum, se pare că „ticăitul” acestor bombe cu ceas a devenit mai puternic. Cercetări recente realizate de Military University of Technology, din Polonia, au descoperit urme de gaz muştar (iperită) pe fundul mării la doar câteva sute de metri de coasta poloneză, în Golful Gdansk. Acest lucru indică coroziunea metalului armelor ceea ce sugerează că substanţele chimice toxice se scurg acum în apă. Mai mult, în cazul în care ele vor fi absorbite de peşti, vor ajunge în lanţul alimentar. Mai mult, oamenii de ştiinţă spun că Golful Gdansk nu a fost o zonă de aruncat deşeuri şi că armele nu ar fi trebuit să se găsească aici.
    Una dintre posibile explicaţii ar fi aceea că sovieticilor nu prea le-a păsat unde au aruncat armele. Jacek Beldowski, de la Institutul de Oceanografie din Polonia, a explicat că deşi mare parte din muniţie a fost aruncată în bazinele Bornholm şi Gotland, sovieticii aveau obiceiul ca, după ce nu mai puteau fi observaţi de pe uscat, să arunce armele peste bord, neţinând cont de locaţiile exacte. Aşadar, s-ar putea ca tone de arme chimice să se afle în locaţii necunoscute, aproape de uscat sau de zone de pescuit. Beldowski susţine că, în apropierea zonelor de aruncat deşeuri chimice toxice, a observat o creştere a numărului de peşti bolnavi şi afectaţi de diverse probleme genetice. Acest lucru ar putea fi o dovadă a faptului că unele dintre containere chiar au început să elibereze substanţele.
    Deşi aceste veşti sunt îngrijorătoare, unii oameni de ştiinţă susţin că recipientele vor rămâne sigilate pentru multe decenii de acum înainte şi că mediul şi condiţiile de pe fundul mării nu vor permite ca eliberarea substanţelor să fie un pericol. Temperaturile scăzute din adâncuri transformă gazul muştar în stare solidă şi astfel contaminarea nu se răspândeşte, spun specialiştii. Însă, noile dovezi sugerează că, de fapt, contaminarea se răspândeşte şi că ea afectează mediul. În plus, având în vedere că nimeni nu ştie exact unde se găsesc armele ar putea reprezenta o problemă serioasă pentru lume. Popiel susţine că, în cel mai rău caz, zona Baltică ar putea fi lovită de un „dezastru ecologic mai mare decât cel de la Cernobîl”, în doar câţiva ani.
    După ce au conştientizat acest potenţial pericol, statele baltice iau în considerare posibilitatea de a înlătura o parte dintre arme de pe fundul mării. Agenţia pentru Protejarea Mediului din Polonia, a cerut ajutorul NATO, deoarece organizaţia are fondurile şi tehnologia necesară pentru realizarea acestui lucru. Chiar şi aşa, specialiştii sunt rezervaţi fiindcă orice acţiune care implică aceste arme poate prezenta un pericol major. experţii avertizează că ridicarea armelor fragile de pe fundul mării ar putea elibera substanţele letale.

  • Europa va lansa trei sateliţi spaţiali pentru studierea câmpului magnetic terestru

    Trei sateliţi europeni vor fi lansaţi săptămâna viitoare în cadrul misiunii Swarm, cu ajutorul lor urmând să fie analizat câmpul magnetic terestru, fenomen complex şi fluctuant ce rămâne puţin cunoscut la 2.000 de ani de la inventarea busolei în China. Cu o greutate de 470 kg fiecare, cei trei sateliţi vor fi lansaţi vineri, 22 noiembrie, cu o rachetă-purtătoare Rockot de la baza Pleseţk din Rusia, informează AFP.
    În timp ce câmpul gravitaţional poate fi pus în evidenţă cu un simplu măr, „câmpul magnetic terestru nu se vede şi totuşi este peste tot în jurul nostru şi ne protejează mai ales de vântul solar” şi de particulele lui, explică Mioara Mandea, expert CNES, agenţia spaţială franceză, asociată la proiectul Swarm.
    De când a fost localizat cu precizie de James Ross, în 1831, în Marele Nord canadian, polul nord magnetic s-a mişcat în permanenţă, deplasările sale accelerându-se uneori semnificativ din motive puţin cunoscute. Din secolul al XIX-lea până în 1980, polul nord magnetic se mişca destul de încet (sub 10 km pe an) spre Siberia, însă viteza a crescut ulterior, ajungând la aproape 60 km anual în anii 1990, după care s-a stabilizat.
    Polul nord magnetic a parcurs în total, din 1831 până în 2007, aproape 2.000 km spre nord-est. Câmpul magnetic terestru, pe care misiunea Swarm urmează să îl măsoare cu trei sateliţi, este extrem de variabil atât în spaţiu, cât şi în timp. De-a lungul istoriei s-a inversat chiar de câteva ori, în mod neregulat, dar în medie o dată la 200.000 de ani.
    În prezent, intensitatea câmpului magnetic terestru scade destul de repede (s-a redus cu circa 6% într-un secol), însă rămâne mult mai mare decât ceea ce se înregistrează înaintea unei inversări, proces ce necesită câteva mii de ani.
    Contrar polilor geografici, polii magnetici nord şi sud — punctele de pe suprafaţa terestră în care câmpul magnetic este absolut vertical — nu se situează în puncte diametral opuse de pe glob. Polul magnetic nord se află în prezent la peste 85 grade latitudine (faţă de polul nord geografic), în timp de polul magnetic sud se află la doar 65 grade latitudine sudică, în dreptul bazei franceze Dumont d’Urville din Antarctica.
    Pentru o orientare precisă cu busola — care nu se strică niciodată, ca un GPS sau un instrument radio — este necesară o hartă recentă. Datele strânse de sateliţii Swarm vor contribui la actualizarea hărţilor, utilizate îndeosebi în aviaţie şi navigaţie, dar şi la cele folosite în multe aplicaţii zilnice, cum ar fi busolele smartphone-urilor. Cartografia este cu atât mai importantă cu cât busola nu arată nordul geografic, ci pe cel magnetic, care se deplasează foarte repede.
    Graţie datelor ce se vor strânge cel puţin patru ani de la sateliţii Swarm, oamenii de ştiinţă speră să înţeleagă mai bine evoluţia câmpului magnetic şi mai ales „anomalia din Atlanticul de Sud”, zonă situată deasupra Braziliei, unde câmpul magnetic este deosebit de slab şi continuă să scadă rapid, din motive necunoscute.