word-monitor

Category: Mozaic

  • 12 oraşe care ar putea dispărea curând din cauza schimbărilor climatice

    12 oraşe care ar putea dispărea curând din cauza schimbărilor climatice

    Confruntate cu efectele uneori devastatoare ale schimbărilor climatice prin care trece planeta la ora actuală – ridicarea nivelului apelor mării, inundaţii cumplite, secetă şi incendii naturale – multe aşezări omeneşti sunt în pericol de a dispărea sub ape sau de a fi abandonate ca urmare a secătuirii resurselor. Iată o duzină dintre cele mai ameninţate oraşe ale lumii de azi.

    Male, Maldive

    Capitala acestei ţări ocupă o mică insulă, care va fi, destul de curând, cotropită de apele oceanului. Fostul prim-ministru a luat măsura de a cumpăra teren în alte ţări, pentru ca locuitorii din Maldive să aibă unde să se mute. Dar acum acest plan de salvare a stagnat, iar nivelul apelor mării continuă să crească…

    Phoenix, SUA

    Aşezat în deşert, într-un climat foarte cald şi arid, oraşul este deja afectat de furtuni de praf, iar populaţia sa de aproape 1,5 milioane de locuitori consumă o cantitate enormă de apă. Seceta afectează resursele de apă, iar odată ce acestea se vor termina, ce se va întâmpla cu oraşul?

    Kivalina, SUA

    Locuitorii acestui orăşel din Alaska ar putea deveni, în  curând, primii „refugiaţi din faţa schimbărilor climatice”. Aşezarea este situată pe o insuliţă lungă şi îngustă, o limbă de pământ care se micşorează de la un an la altul, din cauza eroziunii ţărmurilor şi a creşterii nivelului apelor mării. Se estimează că, până în 2025, insula ar putea fi acoperită complet de ape.

    New York, New York

    Deşi pare un oraş extrem de solid şi la adăpost de calamităţile induse de schimbările climatice, uraganul Sandy a arătat că, de fapt, şi uriaşul New York este vulnerabil: metroul şi pasajele subterane au fost inundate, transformatoarele electrice au explodat, iar comunităţile din regiunile de coastă, precum Coney Island şi Rockaways, au suferit luni de zile de pe urma dezastrului. Ridicarea nivelului mării şi creşterea numărului şi a intensităţii furtunilor ar putea duce la evacuarea permanentă  a unor zone ale metropolei – la abandonarea lor, adică.

    Las Vegas, SUA

    La fel ca şi Phoenix, Las Vegas se confruntă cu ameninţarea secetei: sursa sa principală de apă, râul Colorado, seacă încet-încet. Şi în Lake Mead, lacul de acumulare care reprezintă cea mai importantă rezervă de apă a oraşului, nivelul apei a scăzut considerabil.

    Miami, SUA

    Ca multe ale oraşe din sudul statului Florida, Miami se află la o altitudine abia cu puţin deasupra nivelului mării, ceea ce îl predispune la inundaţii. De altfel, această zonă era, în cea mai mare parte, teren mlăştinos, care a fost asanat pentru a face loc oraşelor.

    New Orleans, SUA

    După tragedia produsă de uraganul Katrina, ce-ar mai fi de spus despre acest oraş? El este permanent ameninţat de inundaţii grave, deoarece mare parte din el se află sub nivelul mării.

    Dhaka, Bangladesh

    O mare parte din teritoriul Bangladeshului se găseşte în Delta Gangelui, o zonă extrem de populată şi foarte expusă inundaţiilor. Furtunile tropicale şi ploile musonice puternice fac deja numeroase victime, iar viitorul nu arată deloc bine, de vreme ce se prevăd fenomene precum ridicarea nivelului apelor şi intensificarea furtunilor.

    Suzhou, China

    Oraşul cu canale de apă şi grădini vestite prin frumuseţea lor ar putea avea o soartă foarte nefericită, de vreme ce este aşezat într-un loc periculos – pe malurile joase ale unor cursuri de apă mărginite de mlaştini.

    Veneţia, Italia

    Nu numai că Piaţa San Marco este inundată de mai multe ori pe an, dar întreg oraşul se scufundă lent: secătuirea pânzelor de apă freatice a dus la coborârea solului cu clădiri cu tot, iar nivelul apelor Mării Adriatice creşte…

    Rotterdam, Olanda

    Diguri, construcţii plutitoare şi alte soluţii ingenioase fac parte din planul Olandei de a lupta împotriva pericolului de a fi acoperită de mare. Poate că este, dintre toate ţările, cea mai bine pregătită să facă faţă primejdiei, datorită faptului că duce această luptă de sute de ani. Mare parte din teritoriul ţării este sub nivelul mării; timp de secole olandezii au tot îndiguit terenuri, smulgându-le oceanului, pentru a le transforma în câmpuri cultivate şi terenuri de construcţie. Totuşi, rămâne de văzut dacă vor reuşi să câştige lupta cu Atlanticul…

    Tarawa, Kiribati

    Teritoriul acestei naţiuni din Pacific ar putea fi unul dintre primele care vor dispărea sub ape. Conducătorii săi au cerut recent Australiei şi Noii Zeelande să-i primească pe cetăţenii din Kiribati, acordându-le statutul de refugiaţi. Chiar şi steagul acestei naţiuni ilustrează soarta care o aşteaptă: o pasăre zburând deasupra valurilor oceanului, ca şi când ar căuta un loc unde să se aşeze…

  • Romanii cunoşteau nanotehnologia? Un obiect unic în lume îşi dezvăluie secretele

    Romanii cunoşteau nanotehnologia? Un obiect unic în lume îşi dezvăluie secretele

    O cupă romană, veche de 1.600 de ani, ar putea fi cel mai vechi exemplu de obiect la fabricarea căruia fost utilizată nanotehnologia. Aşa-numita „cupă Licurg”, un pocal de sticlă care îşi schimbă culoarea în funcţie de modul în care este luminat, a fost investigată cu mijloace moderne, care au dat la iveală informaţii fascinante.
    Cupa Licurg, aflată în prezent la British Museum, din Londra, este făcută dintr-o sticlă dicroică, adică una care prezintă două culori diferite, după modul în care cade lumina. Luminată din faţă, cupa apare verde, în vreme ce, atunci când este luminată din spate, este roşie. La crearea ei au fost folosite tehnologii similare nanotehnologiilor moderne, ce presupun manipularea materialelor până la scară atomică şi moleculară.
    Nanotehnologiile reprezintă un domeniu nou şi deosebit de interesant pentru cercetătorii moderni, care cred că materialele şi procesele din sfera nanotehnologiei pot fi utilizate în nenumărate aplicaţii, de la diagnosticarea bolilor până la identificarea unor pericole biologice în aeroporturi.

    Misterul cupei Licurg a fost dezlegat abia în anii 1990, după decenii în care oamenii de ştiinţă au fost derutaţi de caracteristicile ei neobişnuite. Studiind la microscop fragmente din sticla pocalului, cercetătorii au constatat că meşterii romani impregnaseră sticla cu particule de aur şi argint, cu o granulaţie foarte fină, aproximativ 50 nanometri în diametru, de 1000 de ori mai mici decât un grăunte de sare. Atunci când sunt atinşi de radiaţia luminoasă, electronii din particulele de metal vibrează în moduri care fac obiectul să apară colorat diferit, în funcţie de poziţiile relative al observatorului, pocalului şi sursei de lumină.

    Cupa era utilizată pentru a bea la ocazii deosebite, iar oamenii de ştiinţă cred că, atunci când era umplută cu lichid, acest lucru interfera cu comportamentul vibraţional al electronilor, ceea ce influenţa culoarea lichidului. Neputând studia acest fenomen prin umplerea cu lichid a acestui obiect unic în lume, vechi şi fragil, cercetătorii de la Universitatea din Illinois au încercat să reproducă acest efect imprimând mici scobituri pe o plăcuţă de plastic şi tratându-le cu nanoparticule de aur şi argint, pentru a recrea astfel caracteristicile  deosebite ale pocalului. Apoi au turnat diferite lichide în adâncituri, pentru a urmări efectele obţinute. Au constatat, de exemplu, că, dacă turnau apă, aceasta părea de culoare albastru-deschis, în vreme ce uleiul lua, în adâncituri, o culoare roşu-aprins.
    Experimentul îi poate ajuta pe arheologi să înţelegă mai bine modul în care cupa Licurg produce spectaculoasele sale „efecte speciale”, dar poate contribui şi la dezvoltarea unor mijloace nanotehnologice de rezolvare a unor probleme curente ale lumii contemporane – de exemplu, detectarea unor patogeni printr-o analiză a salivei sau urinei, ori identificarea unor lichide suspecte pe care teroriştii ar încerca să le introducă în mod clandestin la bordul unor avioane.

    Cupa Licurg datează din secolul al 4-lea e.n. şi a fost probabil lucrată la Roma. Sculptura înfăţişează o scenă din mitologia greacă: irascibilul rege Licurg (un rege trac care ar fi domnit în jurul anului 800 î.e.n.) a intrat în conflict cu zeul Dionysos şi una dintre însoţitoarele lui, Ambrosia; aceasta din urmă, transformată în viţă de vie, l-a imobilizat pe rege, pe care apoi Dionysos l-a pedepsit pentru purtările sale.
    Cupa este singurul exemplu de obiect antic complet din sticlă dicroică şi prezintă o lucrătură extrem de delicată, cu figuri în relief aproape complet desprinse de fond, rezultat al unei măiestrii excepţionale a sculptorului.

  • Ar fi posibilă călătoria în timp?

    Ar fi posibilă călătoria în timp?

    Deşi conceptul de călătorie în timp pare specific creaţiilor SF, de fapt, în conformitate cu teoria generală a relativităţii a lui Einstein, teorie care explică în ce mod funcţionează gravitaţia în Univers, călătoria în timp ar fi posibilă. Iar o nouă teorie, propusă de un astrofizician, susţine că secretul reuşitei ar putea fi „găurile de vierme” – o misterioasă caracteristică a Universului, prezisă de fizica teoretică, dar a căror existenţă nu a fost încă dovedită.

    A călători în viitor nu este deloc imposibil; de fapt, fizicienii chiar au reuşit să trimită într-un moment viitor din timp particule numite muoni, manipulând gravitaţia din jurul lor. Desigur, nu putem trimite oameni în viitor, dar, cel puţin, experimentul a confirmat corectitudinea teoriei lui Einstein.

    În ceea ce priveşte călătoria în trecut, ea este este încă şi mai puţin înţeleasă şi mulţi nu o consideră posibilă. Între specialişti se duce, în jurul acestei posibilităţi, o intensă luptă de idei. Astrofizicianul Eric W. Davis, de la EarthTech International Institute for Advanced Studies, din Austin, SA, susţine că ar fi posibilă. Ceea ce ne trebuie, crede el, este o aşa-numită gaură de vierme, un „tunel” prin spaţiu-timp, a cărui existenţă este prezisă, de asemenea, de teoria relativităţii.

    Însă existenţa găurilor de vierme nu a fost niciodată demonstrată şi, chiar dacă există, ele ar fi probabil atât de mici, încât nici vorbă să încapă prin ele o navă spaţială. Totuşi, un articol al lui Davis, publicat în American Institute of Aeronautics and Astronautics, explorează chestiunea maşinilor timpului şi posibilitatea ca o gaură de vierme să fie utilizată ca un mijloc de a călători înapoi în timp. Atât teoria relativităţii, cât şi fizica cuantică par să ofere soluţii matematice care să permită, teoretic, asemenea călătorii.

    O gaură de vierme ar putea, de exemplu, permite unei nave spaţiale să călătorească dintr-un punct în altul mai rapid decât lumina, într-un fel; nava ar ajunge la destinaţie mai repede decât ar face-o raza de lumină, pentru că ar lua-o pe „scurtătura” reprezentată de gaura de vierme. Şi totuşi, astfel, vehiculul nu ar încălca regula care spune că nimic nu poate călători cu viteză mai mare decât a luminii, deoarece nava, în realitate, nu ar călători mai repede decât lumina, ci doar ar merge pe un „drum” mai scurt.

    Teoretic, o gaură de vierme ar putea fi folosită pentru a traversa nu numai spaţiul, ci şi timpul.

    Totuşi, adaugă Davis în articolul său, transformarea unei găuri de vierme într-o maşină a timpului nu ar fi uşoară; chiar să creezi o gaură de vierme ar fi ceva extrem de dificil, iar odată creată, ar trebui ca unul dintre capetele ei sau ambele să fie accelerate prin timp până în poziţia dorită, conform teoriei generale a relativităţii.

    Alţi savanţi sunt însă de părere că o călătorie în trecut nu este posibilă în niciun fel de condiţii. Robert Owen, un astrofizician care lucrează la Oberlin College din Ohio, SUA, consideră că legile fizicii, atunci când vor fi cu adevărat înţelese, vor arăta că nu este cu putinţă călătoria în timp, în trecut.

    Pentru a menţine o gaură de vierme îndeajuns de stabilă pentru a putea fi străbătută, ar fi nevoie de cantităţi mari de materie exotică, ea însăşi încă prea puţin înţeleasă. Această categorie cuprinde, în mare, orice tip de materie care nu se comportă la fel cu materia barionică (particule înzestrată cu masă): materie cu masă negativă, materie neagră ş.a. În conformitate cu teoria generală a relativităţii, materia exotică nici nu poate exista; existenţa ei este însă permisă de teoria cuantică.

    Ceea ce fizicienii numesc materie exotică a fost până acum observată doar în cantităţi foarte mici, câtuşi de puţin suficiente pentru a deschide o gaură de vierme. Or, pentru a obţine o gaură de vierme traversabilă, fizicienii ar trebui să fie în stare să genereze şi să manipuleze cantităţi mari de materie exotică.

    Alţi oameni de ştiinţă, pe baza calculelor de mecanică cuantică, cred că încercarea de a transforna o gaură de vierme într-o maşină a timpului ar creea o reacţie specifică  (quantum back reaction), în care energia s-ar acumula până la un nivel atât de mare, încât ar distruge gaura de vierme chiar înainte ca aceasta să poată fi folosită  ca maşină a timpului. Însă modelul matematic utilizat pentru a descrie această reacţie ia în calcul doar o singură dimensiune a spaţiu-timpului.

    Una dintre problemele-cheie ale călătoriei în timp este faptul că fizicienii trebuie să-şi bazeze argumentele fie pe teoria relativităţii, fie pe teoria cuantică; or, ambele aceste modele sunt incomplete şi nu pot acoperi întreaga complexitate a ceea ce se petrece în Univers.

    Înainte de a se gândi la posibilitatea călătoriei în timp, fizicienii ar trebui să găsească un mod de a împăca teoria generală a relativităţii şi teoria cuantică, unificându-le într-o teorie cuantică a gravitaţiei, care ar putea servi apoi ca bază pentru viitoarele studii asupra călătoriei în timp.

  • De ce rezistă mierea câteva mii de ani fără să se strice?

    De ce rezistă mierea câteva mii de ani fără să se strice?

    Arheologii din vremurile noastre au descoperit numeroase lucruri surprinzătoare în mormintele egiptene. Printre bijuteriile şi celelalte comori ascunse în aceste locuri misterioase se numără şi vase conţinând miere ce datează de acum câteva mii de ani şi care continuă să fie bună de mâncat în ciuda trecerii timpului.

    Există alte câteva alimente care se păstrează bune, în stare crudă, pentru o perioadă lungă de timp: sarea, zahărul şi orezul uscat sunt câteva dintre ele. Totuşi, mierea este specială: ea rezistă trecerii timpului şi se menţine într-o stare complet comestibilă; poate că nu am dori să gustăm orez crud sau să mâncăm sare, însă putem să desfacem o urnă cu miere de acum câteva mii de ani şi să ne bucurăm de ea, fără a o pregăti în vreun mod special, ca şi cum ar fi veche de o zi. Mai mult, longevitatea mierii îi conferă şi alte proprietăţi (cum ar fi cele medicinale) pe care alte alimente cu o durată lungă de viaţă nu o au. Acest lucru ne face să ne întrebăm – ce anume face mierea să fie un aliment atât de special?

    Răspunsul este unul aproape la fel de complex ca aroma mierii: este vorba de mai mulţi factori ce lucrează într-o armonie perfectă pentru a obţine acest efect.

    Primul motiv se datorează compoziţiei chimice a mierii. Mierea este, în primul rând, un zahăr. Zaharurile sunt higroscopice, termen ce înseamnă că în starea lor naturală conţin foarte puţină apă, dar că o pot absorbi cu uşurinţă din atmosferă dacă nu sunt acoperite. „Mierea, în forma ei naturală, conţine foarte puţină umiditate. Într-un astfel de mediu foarte puţine bacterii sau microorganisme pot supravieţui, astfel că mor”, explică Amina Harris, director executiv în cadrul Honey and Pollination Center de la Institutul Robert Mondavi al Universităţii California. Explicaţia lui Harris dezvăluie un element important al longevităţii mierii: pentru ca mierea să se strice, este nevoie să fie ceva în interiorul său care să se strice. Într-un astfel de mediu neplăcut, organismele nu pot supravieţui suficient de mult în miere pentru a avea oportunitatea de a „strica” acest aliment.

    De asemenea, mierea este extrem de acidă. „Are un pH ce se găseşte undeva între 3 şi 4,5, aproximativ, iar acest acid va ucide aproape orice doreşte să crească în miere”, mai spune Harris. Astfel, bacteriile şi alte organisme care scurtează durata de viaţă a alimentelor sunt nevoite să caute o altă gazdă, căci speranţa de viaţă în miere este foarte scăzută.

    Totuşi, mierea nu este singurul aliment higroscopic. Melasa, spre exemplu, un reziduu ce provine din extragerea zahărului din sfeclă, este extrem de higroscopică şi totodată este acidă (însă mai puţin ca mierea, având un pH de 5,5). Totuşi, deşi rezistă mult, melasa se strică în cele din urmă.

    De ce o formă de zahăr se strică, iar mierea rezistă pentru totdeauna? Albinele joacă şi ele un rol.

    Nectarul, materialul colectat de albine pentru a face mierea, este în mod natural foarte bogat în apă (ce reprezintă 60%-80% din masa totală a nectarului). În procesul producerii mierii, albinele joacă un rol important în eliminarea apei, ele bătând din aripi pentru a usca nectarul. Pe lângă bătăile aripilor, albinele mai au o contribuţie la longevitatea mierii. În stomacul albinelor există o enzimă ce poartă numele de glucozoxidază. Atunci când albinele regurgitează nectarul din gură pentru a produce mierea, această enzimă se amestecă cu nectarul şi îl descompune în două elemente: acid gluconic şi peroxid de hidrogen. „Peroxidul de hidrogen este celălalt element care acţionează împotriva tuturor elementelor nocive care s-ar putea dezvolta în miere”, explică Harris.

    Din acest motiv, mierea a fost folosită de-a lungul secolelor ca remediu medicinal. Pentru că este aşa de groasă, pentru că respinge orice fel de microorganism şi deoarece conţine peroxid de hidrogen, mierea reprezintă bariera perfectă împotriva infecţiilor în cazul rănilor. Tăbliţele sumierene din argilă descriu cea mai veche folosire documentată a mierii în scopuri medicinale, relatările din acea perioadă arătând că mierea era folosită în 30% dintre reţete. De asemenea, egiptenii antici foloseau mierea în scopuri medicinale în mod regulat, producând alifii pentru afecţiunile de piele şi de ochi. „Mierea era folosită pentru a acoperi o rană, o arsură şi alte probleme similare, deoarece nu permitea niciunui microorganism să se dezvolte, fiind astfel un bandaj natural”, explică Harris.

    Mai mult, atunci când mierea nu este stocată într-un borcan, ea absoarbe umezeala. „Pe măsură ce absoarbe apa din rană, care altfel ar fi permis infectarea, mierea eliberează o cantitate foarte mică de peroxid de hidrogen. Această cantitate este exact ceea ce avem nevoie — este suficient de redusă încât stimulează vindecarea”, spune Harris. De altfel, mierea este folosită în acest scop şi astăzi: compania Derma Sciences comercializează în spitalele din întreaga lume MEDIHONEY, plasturi şi bandaje acoperite cu miere ce stimulează vindecarea.

    Ultimul factor ce explică longevitatea mierii este faptul că este ţinută în vase închise. Deşi mierea este un superaliment, ea nu este supranaturală: dacă o veţi ţine neacoperită într-un mediu umed, ea se va strica. „Cât timp capacul este pus şi nu se adaugă apă, mierea nu se va strica. Dacă adăugaţi apă, însă, mierea se poate strica. De asemenea, dacă desfaceţi capacul, apa poate pătrunde în vas şi poate duce la stricarea mierii”, explică Harris.

    Aşadar, dacă doriţi să stocaţi mierea pentru sute sau mii de ani, faceţi ce fac şi albinele şi ţineţi mierea sigilată.

  • De ce bebeluşii din lumea întreagă rostesc „mama”?

    Fiecare limbă are un cuvânt specific pentru a defini apa. În limba swahili, vorbită de populaţia bantu, apa este numită „maji”, în daneză, „vand”, iar în japoneză „mizu”. Deşi toate aceste cuvinte descriu cel mai des întâlnit element ce susţine viaţa, din punct de vedere lingvistic ele nu au nimic în comun. Cu toate acestea, există un singur cuvânt care se pronunţă la fel în mai toate limbile de pe Pământ: „mama”.

    „Mama” este un cuvânt universal ce o descrie pe femeia care ne oferă cea mai multă dragoste atunci când noi ne aflăm în cea mai vulnerabilă stare. Deşi în multe limbi cuvântul  capătă altă formă atunci când este folosit în cadru formal, într-un mediu informal el este cel mai adesea întâlnit sub forma de „mama”.

    Totuşi, de ce spunem „mama” şi cum de cuvântul este rostit atât de repede de copii? Specialiştii susţin că există două motive: gurile leneşe ale copiilor şi sânii.

    Studiul realizat asupra cuvintelor „mama” şi „tata” ca termeni universali a fost realizat de lingvistul rus Roman Jakobson. El a explicat că cea mai simplă vocalizare este cea produsă prin rostirea vocalelor cu gura deschisă. Bebeluşii pot scoate astfel de sunete încă din prima zi, iar apoi, pe măsură ce experimentează realizarea altor sunete, ei încep să testeze unele dintre cele mai simple consoane.

    De obicei, bebeluşii încep să folosească sunete pe care le pot face cu gura închisă sau „consoanele labiale” precum „m”, „p” „b”. Astfel, ei se concentrează pentru a crea noul sunet „mmmmm”, pentru ca apoi să se relaxeze deschizând gura şi eliberând sunetul „ah”. Ca urmare a tendinţei de vorbire a bebeluşilor de a repeta sunetele produse de ei, apar sunetele „ma-ma”, „pa-pa”, „ta-ta”, „ba-ba” etc.

    Dar de ce gravitează copiii în jurul consoanei „m”? Din cauza sânilor. Sunetul „m” este cel mai uşor de produs de bebeluşi atunci când sug lapte de la mama şi simt plăcerea gustului. Chiar şi la maturitate, oamenii au tendinţa de a asocia „mmm” cu ceva bun sau gustos.

    Lucrarea lui Jakobson sugerează că bebeluşul nu are idee că pe cea care îl îngrijeşte o cheamă „mama”. Pentru el, „mama” nu înseamnă „te iubesc, femeie-înger, cea care îşi sacrifică somnul şi cariera pentru mine”, ci doar „mâncare”.

    Aşadar, atunci când un copil îi spune tatălui său „mama” şi devine nerăbdător realizând că acesta nu se transformă în „mama”, el nu cere neapărat prezenţa mamei. Copilul îşi dă seama că nu are de-a face cu „furnizorul de hrană numărul 1”, motiv pentru care aşteaptă ca acesta sau înlocuitorul său din latex (biberonul) să îşi facă apariţia cât se poate de repede.

    În ceea ce priveşte cuvântul „tata” sau „dada”, putem presupune că acelaşi model de discurs se dezvoltă şi este rearanjat prin îndrumarea părinţilor. Astfel, bebeluşul învaţă repede că dacă spune „ta-ta” va primi totuşi mâncare, chiar dacă nu direct de la sân.

    Părinţii încurajează discursul copilului şi îl ajută pe acesta să îşi rafineze inflexiunile. Astfel, „mama” şi „tata” încep să reprezinte chiar persoanele din viaţa copilului.

  • Derinkuyu – cel mai mare şi mai misterios oraş subteran descoperit până acum

    Derinkuyu - cel mai mare şi mai misterios oraş subteran descoperit până acum

    În centrul Anatoliei, la aproximativ 4 ore de capitala turcă Ankara, se găseşte regiunea Cappadocia. Conform legendelor, acest nume înseamnă „ţara cailor frumoşi”, regiunea devenind faimoasă în antichitate pentru caii crescuţi aici. Astăzi, această zonă din Turcia este celebră în lumea întreagă pentru oraşele sale subterane, unice în lume, ce au putut fi realizate datorită formaţiunilor geologice nemaiîntâlnite pe glob.

    Pentru a înţelege cum au putut fi realizate oraşele şi satele subterane ce pigmentează Cappadocia este nevoie să ne întoarcem în trecut. Mai întâi, în 1963, când arheologul britanic James Mellaart a descoperit o frescă considerată astăzi cea mai veche lucrare peisagistică descoperită vreodată. Datând de acum 8.000-9.000 de ani, pictura este totodată cea mai veche operă de artă realizată pe o suprafaţă construită de oameni – un perete tencuit realizat din cărămizi de noroi. Fresca ce măsoară 2,5 metri înfăţişează un vulcan cu două conuri în timp ce erupe, fiind amplasat pe o structură compusă aparent din mai multe cutii.

    Într-un alt context, imaginea ar fi de neînţeles, însă din punctul în care a fost descoperită, ceea ce înfăţişează este foarte clar. Forma dublă a vulcanului se potriveşte exact cu silueta Hasan Dagi, vulcanul ce se înalţă la 3.253 metri deasupra solului la 40 de kilometri distanţă de locul în care a fost descoperită comoara. „Cutiile” pictate în frescă reprezintă ceea ce mulţi specialişti consideră a fi primul oraş din istoria omenirii: Çatal Höyük, de două ori mai vechi decât piramidele şi care găzduia 10.000 de oameni, cu mult mai mult decât Ierihonul, un alt oraş din acea perioadă ce aspiră la titulatura de „cea mai veche aşezare umană”.

    Ruinele Çatal Höyük au fost descoperite de acelaşi James Mellaart, iar printre primele lucruri găsite în zona fostei cetăţi s-au numărat sute de obiecte de obsidian, care proveneau cel mai probabil de la vulcanul Hasan Dagi şi care explică de ce muntele era pigmentat cu negru în străvechea pictură.

    Pe cealaltă latură a vulcanului, istoria a decurs într-un mod diferit. Ceea ce astăzi este Cappadocia era în vremuri străvechi un lac imens. De-a lungul a milioane de ani de erupţii vulcanice, lacul s-a umplut cu straturi de cenuşă ce aveau să măsoare sute de metri în înălţime. După ce vulcanul s-a stins, aceste straturi s-au transformat în tuf vulcanic, o rocă cu proprietăţi remarcabile. O ultimă erupţie a vulcanului, ce a avut loc acum 2 milioane de ani, a produs o manta de lavă ce a lăsat o crustă subţire de bazalt deasupra a 25.000 de kilometri pătraţi de tuf vulcanic. Cu timpul, ploaia, vântul, zăpada şi ciclurile de îngheţ-dezgheţ au dus la crăparea stratului de bazalt, ceea ce permis umidităţii să pătrundă în interior şi să dizolve tuful vulcanic. Pe măsură ce s-a erodat, în anumite locuri solul a cedat, lăsând în urmă sute de formaţiuni spectaculoase, sculptate de apă şi de vânt, răsfirate astăzi prin Cappadocia. Acestea sunt supranumite „hornurile zânelor” şi sunt foarte populare în rândul turiştilor.

    Acelaşi material din care sunt formate „hornurile zânelor”, tuful vulcanic, stă la baza aşezărilor umane din Cappadocia. Tuful vulcanic este suficient de moale încât să permită unui om să sape prin el cu ajutorul unei linguri. Atunci când este expus la aer, însă, materialul se întăreşte. Dovezile istorice arată că în jurul anului 700 î.e.n oamenii dotaţi cu instrumente de fier săpau în coastele din Cappadocia pentru a-şi clădi locuinţe sau pentru a forma găuri care să atragă porumbeii (deoarece găinaţul acestora a reprezentat un îngrăşământ preţios înainte ca îngrăşămintele artificiale să fie inventate). Acelaşi tuf care a permis oamenilor să scobească stâncile pentru a-şi construi locuinţe, lăcaşe de cult şi nişe pentru porumbei le-a permis să sape în adâncuri pentru a realiza veritabile aşezări umane subterane. Nimeni nu ştie câte oraşe subterane ascunde Cappadocia. Până acum au fost descoperite opt oraşe şi numeroase sate mai mici, însă cu siguranţă mai sunt şi altele ce se ascund în subteran.

    Cel mai mare oraş subteran din Cappadocia, Derinkuyu, a fost descoperit abia în 1965, când unul dintre locuitorii din regiune făcea curat într-una din camerele casei sale. Nu era vorba despre o casă obişnuită, ci despre una din casele tradiţionale de tip peşteră ce caracterizează această regiune şi care sunt astăzi foarte apreciate de turişti. Atunci când localnicul a dorit să cureţe un perete, acesta a cedat, dezvăluind că în spatele său se ascundea o cameră necunoscută. Mai mult, această cameră făcea legătura cu alta, iar labirintul continua pe o distanţă uriaşă. În cele din urmă arheologii şi speologii au descoperit că în spatele peretelui se ascundea un veritabil oraş subteran, ce se întindea cel puţin 18 etaje sub pământ până la o adâncime de aproximativ 85 de metri, şi putea găzdui aproximativ 30.000 de oameni. De altfel, specialiştii nu au explorat nici astăzi în totalitate oraşul subteran din Derinkuyu.

    Unul din tunelurile descoperite de speologi este suficient de lat pentru a permite trecerea simultană a trei persoane. Mergând de-a lungul său, specialiştii au descoperit că tunelul face legătura cu un alt oraş subteran aflat la 10 kilometri distanţă. De altfel, mai multe descoperiri sugerează că, la un moment-dat, toată Cappadocia era legată de o reţea ascunsă de tuneluri subterane. Astăzi, mulţi locuitori din regiune folosesc aceste tunele pe post de pivniţe.

    Unii specialişti cred că autorii acestor tunele au fost hitiţii vremurilor biblice, care s-ar fi ascuns sub pământ de prădătorii frigieni. Murat Erturul Gülyaz, un arheolog de la Muzeul Nevehir din Cappadocia, nu este de acord cu această ipoteză. El confirmă că hitiţii au trăit în aceste tunele, însă se îndoieşte că au fost cei care le-au construit. Gülyaz a lucrat la excavaţiile de la Aikli Höyük, o mică movilă în care s-au găsit topoare de piatră vechi de 10.000 de ani şi instrumente de obsidian capabile să taie tuful vulcanic. „Oraşele subterane sunt preistorice”, explică Gülyaz. Specialistul dezvăluie şi care este motivul pentru care camerele aflate aproape de suprafaţă sunt relativ simple faţă de cele aflate mai în subteran, care sunt cioplite cu precizie. „Fiecare civilizaţie care a descoperit aceste tunele a săpat mai adânc”, spune Gülyaz, „pe măsură ce a înţeles beneficiile unei lumi subterane ascunse”. Arheologul a descoperit că oraşele erau luminate cu torţe sau cu lămpi cu ulei de in, acestea producând suficientă căldură pentru a menţine temperatura la un nivel plăcut. De altfel, este probabil ca aceste oraşe subterane să fi fost folosite la început ca adăposturi de iarnă. Cu timpul, însă, pe măsură ce hitiţii, asirienii, romanii, persanii, bizantinii, turcii selgiucizi şi creştinii au descoperit succesiv aceste peşteri, fiecare din aceste civilizaţii le-a adâncit şi le-a extins cu alt scop: cel de apărare. De altfel, specialiştii au concluzionat că turcii selgiucizi şi creştinii au extins camerele originale, săpate în preistorie, astfel încât să permită crearea unor grajduri subterane pentru cai.

    În oraşul subteran din Derinkuyu, etajul situat sub grajdurile subterane adăpostea hrana pentru animale. Mai jos se găsea bucătăria comună, dotată cu cuptoare de pământ situate sub un tavan de 3 metri prevăzut cu găuri de aerisire. Aceste găuri purtau fumul prin tunele săpate special, astfel încât acesta ajungea la suprafaţă la 2 kilometri distanţă, pentru a păcăli adversarii.

    Spaţiul de stocare imens şi miile de urne de ceramică descoperite în oraşul subteran sugerează că mii de persoane stăteau aici luni întregi fără a vedea soarele. Oraşul era dotat cu puţuri verticale de comunicare, astfel că orice persoană putea comunica cu altcineva aflat la un alt etaj. Puţurile subterane le ofereau oamenilor apa de băut, iar scurgerile subterane îi protejau de inundaţii. Specialiştii au descoperit inclusiv zone în care apa era folosită pentru a face vin şi bere, pentru vin fiind folosite cuve de tuf vulcanic, iar pentru bere roţi de măcinat din bazalt. Unii specialişti speculează că aceste băuturi alcoolice ar fi fost necesare pentru a calma claustrofobia provocată de trecerile de nivel înguste.

    Cu trei etaje mai jos se găsea o cameră mare, dotată cu bănci şi o catedră de piatră: şcoala unde erau educaţi copiii din subteran. La o mai mare adâncime se găseau mai multe niveluri de locuinţe ce erau întretăiate de numeroase „străzi” subterane. Cercetătorii au descoperit că adulţii cu copii aveau camere duble, iar în anumite părţi ale complexului de locuinţe să găseau chiar şi camere de joacă, în care copiii aveau la dispoziţie numeroase tuneluri întunecoase ce reveneau în acelaşi loc.

    La o adâncime de opt etaje se află spaţiul ce reflectă faptul că acest oraş subteran a fost locuit de creştini: două încăperi de mari dimensiuni şi cu tavan înalt ce se întrepătrund pentru a forma o cruce. Studiile efectuate de arheologi au dus la concluzia că în această cameră se rugau creştinii din secolul al VII-lea ce emigraseră din Antioh şi Palestina şi care foloseau oraşul subteran din Derinkuyu pentru a se feri de invadatorii arabi.

    Sub biserica improvizată se găseşte o cameră de mici dimensiuni ce are forma unui cub. Arheologii au concluzionat că aceasta servea drept mormânt temporar, aici fiind ţinuţi morţii până când pericolul trecea, iar locuitorii oraşului subteran puteau reveni la suprafaţă pentru a-şi îngropa prietenii pierduţi.

    Astăzi, turiştii pot vedea cu ochii lor oraşul subteran ce a permis, de-a lungul veacurilor, mai multor popoare să supravieţuiască. Începând cu 1969, autorităţile turce permit publicului să exploreze aproximativ 10% din oraşul subteran din Derinkuyu.

    Specialiştii afirmă că Derinkuyu va continua să dăinuiască la mult timp după ce oamenii vor fi dispărut. Aşadar, oraşul subteran ce a fost construit cândva pentru a apăra oamenii va continua să ne protejeze – de uitare, oferind o ultimă dovadă că am fost, cândva, pe Terra.

  • De ce sunt oamenii superstiţioşi?

    Superstiţiile par să fi urmărit specia umană de-a lungul istoriei. Antropologul Claude Lévi-Strauss a notat privitor la superstiţii şi credinţa în magie că ele „sunt atât de frecvente şi de răspândite încât ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva ne confruntăm cu o formă permanentă şi universală de gândire”. Chiar şi în lumea modernă superstiţiile îşi pun amprenta pe viaţa cotidiană.

    La baza superstiţiilor este lipsa de control, susţine Stuart Vyse, profesor de psihologie la Connecticut College şi autor al cărţii „Believing in Magic: The Psychology of Superstition”. „În general, scopul este de a obţine mai mult control. Când ceva important este în joc, iar rezultatul este nesigur, atunci intervin superstiţiile care ne fac să ne simţim mai încrezători”, a declarat acesta.

    Superstiţiile, la fel ca oamenii care cred în ele, sunt diversificate. De la atleţi profesionişti care realizează anumite ritualuri sau poartă unele lucruri despre care cred că le adus noroc, până la utilizarea talismanelor străvechi, tipurile superstiţiilor pot fi foarte diferite. „Aveam un prieten în şcoală care credea că părţile tăiate din unghiile sale sau ale familiei lui ar ajunge pe mâinile răufăcătorilor, aceştia le-ar putea face vrăji. Aşa că îşi strânge resturile unghiilor tăiate într-un bol special, iar seara când citea le rodea şi le înghiţea. L-am contactat 20 de ani mai târziu, iar el a declarat că încă mai are acest obicei, dar că membri familiei refuză să îi dea resturile unghiilor lor”, a declarat Vyse .

    Superstiţiile legate de tăiatul unghiilor par să fie destul de des întâlnite. Chiar şi artistul Pablo Picasso avea obiceiul de a-şi pătra şuviţele de păr şi resturile unghiilor.

    Unele superstiţii par atât de extreme încât ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva persoanele care le practică nu suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă. Însă dovezile ştiinţifice nu sunt suficiente pentru a indica o legătură între superstiţii şi această tulburare.

    Superstiţiile afectează oameni diferiţi în măsuri diferite, a explicat Vyse. „Femeile tind să fie mai superstiţioase. În plus, oamenii care sunt mai anxioşi, deprimaţi sau care nu cred că deţin controlul asupra sorţii lor au mai multe şanse de a fi superstiţioşi”, a adăugat el. Chiar şi persoanele sceptice pot cădea pradă superstiţiilor. „Dacă miza este mare, iar efortul implicat este scăzut, mulţi oameni raţionali vor spune că nu cred în superstiţii dar că nici nu vor să rişte. Însă un factor şi mai important este socializarea. Dacă venim dintr-o familie superstiţioasă, există mai multe şanse ca şi noi să fim superstiţioşi”.

    Dar studiile arată că nu doar oamenii sunt predispuşi la superstiţii, ci şi alte animale. Într-un experiment faimos din 1948, psihologul B. F. Skinner a demonstrat că a putut condiţiona porumbei astfel încât aceştia să se comporte într-un anumit fel, determinându-i să creadă că acest lucru îi va ajuta să obţină mâncare de la un aparat automat (fenomenul s-a observat chiar şi în situaţiile în care mâncarea apărea la intervale de timp regulate).

    În ciuda bazelor lor iraţionale, superstiţiile pot fi de ajutor în anumite circumstanţe. „În activităţi care implică talent (precum golful), superstiţiile legate de noroc, pot îmbunătăţi performanţele. Cu toate acestea, în măsura în care credinţa în noroc prelungeşte încercările oamenilor de a juca jocuri de noroc, sau credinţa în puteri supranaturale încurajează apelarea la persoane care vând astfel de servicii pe internet, superstiţiile pot fi dăunătoare”, a declarat Vyse.

  • Soldatul manciurian: un experiment activ şi astăzi?

    Soldatul manciurian: un experiment activ şi astăzi?

    Termenul consacrat de „soldat manciurian” este puţin cunoscut în afara mediilor de specialitate. Ascunde un întreg univers, incredibil la prima vedere. Acela al hipnozei, condiţionării psihice, antrenamentului autogen, şi chiar al spălării pe creier la care sunt supuşi soldaţi din forţele combatante a multor ţări. Conflictele militare recente au scos şi ele la iveală detalii despre programele care vizează psihicul soldaţilor. Controversate sau nu, aceste programe spun multe atât despre tipul de soldat dorit de anumite guverne, cât şi despre vulnerabilitatea psihicului uman în faţa unor metode care lasă în urma lor efecte secundare deloc de neglijat.

    Ce-i de făcut cu minţile soldaţilor?

    Întrebarea datează de pe vremea primelor confruntări armate între comunităţile de oameni de dinainte de Epoca Bronzului. Nu mai este de mult un mister că de la începuturile istoriei, primii comandanţi de oşti şi strategi au fost preocupaţi într-o oarecare măsură de spiritul de luptă, stările sufleteşti şi mintea războinicilor. Dacă în trecut, când actul uciderii adversarului era mult mai firesc şi cumva natural pentru un războinic care avea de ales între viaţa lui, a familiei sale, existenţa aşezării sale, şi uciderea detaşată, fără regrete sau teamă a inamicilor, situaţia s-a schimbat mult în ultimele zeci de ani. Cercetări serioase în acest domeniu, soldate cu aplicarea rezultatelor, s-au înregistrat încă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Însă perioada postbelică a dat un impuls fără precedent experimentelor psihologice asupra soldaţilor aflaţi în diversele războaie locale.

    Descoperirile uriaşe în domeniile psihologie şi psihiatriei, combinate cu redescoperirea şi adaptarea tehnicilor străvechi din yoga, diversele tipuri de meditaţii mistice aferente spiritualităţii egiptene, tibetane, chinezeşti sau chiar slave, nu au scăpat strategilor militari. Prin urmare, astăzi aproape că nu există forţe armate care să nu folosească şi să aplice astfel de programe speciale în antrenamentul soldaţilor, mai ales în antrenamentul şi condiţionarea soldaţilor din trupele speciale. Evident, astfel de cunoştinţe au fost selectate pentru a fi aplicate tipologiei universale a celui care alege o carieră militară. Asta deoarece, prin definiţie soldaţii sunt un tip special de oameni. Aceştia, pe lângă atracţia nativă spre militărie, sau arte marţiale, sporturi de luptă, prin antrenament repetitiv şi bine direcţionat îşi formează o adevărată personalitate secundară care, în anumite condiţii, intervine stopând momentan conştientul soldatului, pentru a acţiona conform programului introdus în subconştient.

    Un rol deosebit de important în pregătirea mentală a soldatului actual îl joacă antrenamentul autogen perfecţionat la rang de autohipnoză. Prin tehnici speciale de antrenament mental se urmăreşte ca autohipnoza să funcţioneze ca un fel de analgezic mental atunci când nu există medicamente destinate combaterii durerilor produse de răni. Tot autohipnoza combinată cu metode avansate de meditaţie s-a dovedit a fi de un real ajutor în cazul supravieţuirii presiunii psihice apărute în cazurile de capturare şi torturare de către forţele inamice. Prin tehnici de manipulare mentală adăugate unui psihic puternic antrenat sistematic în meditaţia profundă se mai poate ajunge şi la convingerea să coopereze pe cale paşnică a unui inamic interogat.

    Jocurile de calculator şi soldaţii de mâine

    Apariţia, evoluţia şi popularizarea masivă a jocurilor de calculator cu împuşcături şi tematici de război a dus în ultimii ani nu doar la creşterea violenţei subconştiente la marea majoritate a copiilor şi adolescenţilor, ci şi la apariţia unei predispoziţii subconştiente de a apăsa pe trăgaci. Această teorie a fost confirmată de mai multe studii paralele efectuate în diverse state occidentale şi nu numai. S-a constatat astfel că viitori recruţi, la fel ca tinerii care se înrolau de bună voie fuseseră pasionaţi de jocuri de calculator cu tematici strategico-militare încă de la cele mai fragede vârste. Pe baza acestor realităţi, comandanţii forţelor armate din mai multe state au dezvoltat programe care să condiţioneze psihicul viitorilor soldaţi trimişi în teatrele de operaţiuni, cu realitatea cumplită şi greu acceptabilă a ororilor războiului. Pentru orice fiinţă omenească normală contactul şi expunerea cu moartea iminentă, mutilarea, rănirea, distrugerea, creează puternice traume de natură psiho-emoţională, traume care pot avea efecte devastatoare asupra activităţii militare a soldaţilor. S-a constatat în această direcţie numărul foarte mare de soldaţi care se sinucid, se automutilează, sau dezvoltă aşa numitele traume psihice post război, concretizate cel mai adesea în depresii fatale, inadaptări sociale şi diverse tipuri de fobii, plus povara unui greu sentiment de autoînvinovăţire.

    O serie de experţi din mai multe ţări printre care Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Rusia susţin că ideile care au stat la baza „soldaţilor manciurieni” (termen-umbrelă care vizează militarii supuşi experimentelor psihologice) ar fi plecat şi de la aplicaţiile electroşocului în tratamentul bolilor psihice. Aplicabilitatea experimentală a electricităţii la pacienţii cu afecţiuni psihice a descoperit faptul că aceasta are efect asupra gândurilor şi planului mental. Cei supuşi acestei metode dure de tratament îşi reveneau cumva mai repede, iar starea de relaxare generală apărută imediat după şedinţa de electroşocuri inducea somnul. În general, s-a renunţat la acest tip de tratament, fiind considerat retrograd şi traumatizant. Însă lumea militară nu a rămas indiferentă la aplicaţiile sale.

    Apoi, soldaţii au fost mereu preferaţi experimentelor psihologice pe motiv că pentru autorităţi este întotdeauna mai simplu să justifice că recruţii nu au rezistat presiunilor determinate de privaţiunile vieţii de militar şi realitatea dură a conflictelor. Acesta este de fapt doar un adevăr incomplet. În realitate soldaţii sunt folosiţi şi pe baza faptului că au trecut de un filtru medical riguros prin care sunt selectaţi doar cei sănătoşi psihic şi fizic.

    Când uciderea se banalizează…

    Prezentarea, fie ea şi parţială a metodicii de antrenament a trupelor speciale, din orice ţară ar fi ele (Spetsnaz, SEALS, Legiunea Străină Franceză, Sayeret Matkal, etc), scoate în evidenţă un punct comun de la care se poate „prelucra” şi perfecţiona soldatul capabil de fapte limită, unele aproape de domeniul incredibilului. Punctul comun vizează epuizarea fizică şi psihică. Soldaţii sunt aduşi la această stare limită prin combinarea factorilor de tipul frigului, foamei, setei, nesomnului, antrenamentelor suprasolicitante, consumându-se astfel toate reusursele din organism la care psihicul raţional al individului apelează în mod obişnuit. Adus în această stare, subiectul intră pe „pilotul automat” al subconştientului său, astfel încât intructorii văd literalmente ce fel de om este acesta, ce fel de suflet are şi mai ales ce fel de spirit de supravieţuire şi luptă posedă soldatul. Este cea mai sigură metodă prin care se poate afla „materialul” din care este făcut omul respectiv. În momentul epuizării maxime ies la iveală caracteristicile predominante ale fiinţei sale. În plus, stările limită de acest fel determină incapacitatea de a raţiona, şi de a analiza mental, forţând omul să acţioneze instinctual.

    Tot în aceste stări limită, orice exerciţiu sau informaţie transmisă subiectului se va imprima în cele mai adânci şi sigure zone ale subconştientului său, acesta fiind capabil să o folosească instinctual pe viitor, la nevoie.

    Revenind la calităţile soldaţilor supuşi acestor condiţionări şi antrenamente speciale care au ca subiect inclusiv preluarea comenzilor telepatice, sau programele comportamentale implicate în subconştient, se observă o sensibilitate telepatică sporită, golirea de gânduri, sentimente şi chiar instincte pe perioada unei misiuni periculoase, precum şi diminuarea personalităţii independente.

    Alt element important în antrenamentul soldaţilor din trupele speciale, dar şi al altor indivizi angrenaţi în activităţi rapide, care ocolesc conştientul, constă în dezvoltarea aşa-numitei memorii kinestezice: memoria care se referă la mişcare, stocată la nivelul creierului mic, precum şi al terminaţiilor nervoase ale muşchilor şi tendoanelor. Cu alte cuvinte, pentru a învăţa bine o mişcare, aceasta trebuie repetată de mii de ori, fiind ulterior stocată în memoria kinestezică. Aşa se explică eficienţa mişcărilor unui soldat super-antrenat sau a unui practicant avansat de arte marţiale.

    Din nefericire, există şi un revers al medaliei. Există la ora actuală o adevărată bază de informaţii şi o bibliografie consistentă la adresa condiţiontării psihice a soldaţilor moderni de pe întreg mamapondul, precum şi o cazuistică dramatică a efectelor secundare. De la traumele emoţionale identificate şi analizate amănunţit la veteranii americani ai Războaielor din Coreea şi Vietnam, până la celebrul deja Sindrom din Golf, caracteristic veteranilor care au luptat în primul război din Irak, cazuistica include şi simptomatologia caracteristică soldaţilor care au luptat în războaiele din fosta Iugoslavie, Irak, Afganistan, Cecenia, Georgia, etc.

    În aceste condiţii se pare că dorinţa omului de a crea soldaţi cât mai eficienţi şi mai adaptabili conflictelor actuale vine cu un preţ greu de plătit pentru conştiinţa umană universală.

  • Omul nu se trage din maimuţă!

    Omul nu se trage din maimuţă!

    Multă lume crede, în mod eronat, că teoria evoluţiei umane afirmă că „omul se trage din maimuţă”. De fapt, dovezile istorice arată că maimuţele de astăzi şi omul au un strămoş comun. Acum, oamenii de ştiinţă au făcut o nouă descoperire despre acest strămoş comun. Cercetătorii au descoperit că acest strămoş nu era un hominid care mergea pe încheieturile degetelor de la antebraţe şi care umbla prin copaci la fel ca cimpanzeii de astăzi, ceea ce reprezintă o provocare pentru teoriile acceptate despre evoluţia umană.
    Astfel, în loc să fie un proto-cimpanzeu, aşa cum se credea până acum, strămoşul comun al oamenilor şi al maimuţelor era un fel de maimuţă care nu se asemăna cu nicio specie existentă astăzi. De la acest strămoş comun, oamenii şi maimuţele antropoide de astăzi au evoluat în două direcţii complet diferite, conform cercetărilor publicate în jurnalul Nature Communications. „Majoritatea paleoantropologilor tind să presupună că ultimul strămoş comun al cimpanzeilor şi al oamenilor arăta ca un cimpanzeu”, afirmă Sergio Almecija de la Stony Brook University Medical Center din New York. „Totuşi, există un număr crescând de dovezi care sugerează că primatele mari nu sunt nişte «maşini ale timpului în viaţă», ce reflectă trecutul nostru, ci că şi ele au evoluat de când descendenţa lor s-a separat de cea a oamenilor acum câteva milioane de ani”, explică Almecija.
    Almecija şi colegii săi din SUA şi Spania au ajuns la această concluzie după ce au studiat un femur al unei maimuţe supranumite „Omul Mileniului” care a trăit în Kenya acum aproximativ şase milioane de ani.
    Studiul acestor cercetători este primul care compară fiziologia „Omului Mileniului” nu doar cu cea a oamenilor şi a maimuţelor care trăiesc azi, ci şi cu cea a maimuţelor fosile care au trăit în Miocen acum 23-5,3 milioane de ani. Analiza lor a concluzionat că acest specimen care se căţăra în copaci şi care mergea în două membre (cunoscut sub numele ştiinţific de Orrorin tugenensis) se afla din punct de vedere evoluţionar undeva între strămoşul neidentificat al oamenilor şi al cimpanzeilor şi linia care a dus la homo sapiens-ul modern. Acest lucru a dus la rândul său la completarea unor lipsuri din cunoştinţele evoluţionare, arătând că strămoşul comun era, foarte probabil, extrem de asemănător cu Orrorin şi foarte diferit de cimpanzeii moderni – care s-au separat de oameni acum 6-7 milioane de ani. „Reconstrucţia noastră arată că anumite maimuţe din Miocen reprezintă un model mai potrivit pentru morfologia ancestrală din care au evoluat oamenii decât maimuţele care trăiesc astăzi”, explică cercetătorii în noul studiu.
    Este foarte probabil ca ultimul strămoş comun, a cărui identitate nu a fost încă descifrată, să se fi deplasat mergând pe toate cele patru membre, la fel ca maimuţele de astăzi, dar sprijinindu-se pe palme, nu pe încheieturile degetelor de la antebraţe, spune Almecija. La fel ca maimuţele din Miocen, ar fi avut palme mici şi degete mai scurte şi mai drepte decât cimpanzeii moderni şi nu s-ar fi deplasat prin copaci legănându-se de crengi, ci s-ar fi deplasat mergând pe toate cele patru membre, uneori ridicându-se în două membre pentru a se agăţa de crengi pentru susţinere.
    Miocenul prezenta o diversitate mult mai mare a maimuţelor decât lumea în care trăim astăzi, spune Almecija.
    Totuşi, pentru că nu arătau şi nici nu se deplasau ca cimpanzeul de astăzi, cea mai apropiată rudă a omului din punct de vedere genetic, aceste maimuţe au fost în mare parte trecute cu vederea în studierea evoluţiei umane. „Maimuţele care trăiesc astăzi au istorii evoluţionare proprii, independente de cele ale omului, iar anatomiile lor moderne nu ar trebui să fie considerate drept o reprezentare a condiţiilor ancestrale ale strămoşului omului”, explică Almecija. „Pentru a înţelege originile bipedalismului uman, oamenii de ştiinţă ar trebui să înceteze să presupună un punct de pornire asemănător cimpanzeului de astăzi”, a explicat cercetătorul.
    Aceste presupuneri ar putea conduce la „ipoteze complet eronate despre calea actuală a evoluţiei umane”, concluzionează cercetătorii.

  • Lumea digitală cucereşte şi bucătăria

    Frigidere inteligente, un tocător cu touchscreen interactiv, un suport de masă flexibil care măsoară greutatea alimentelor şi o imprimantă 3D care să printeze ravioli sunt doar câteva dintre invenţiile europene din acest an care conturează bucătăria viitorului.
    Frigiderele inteligente, cu ecrane de dimensiunea unor tablete, conectate la internet wireless şi tehnologie de scanare a codurilor de bare pot oferi informaţii esenţiale despre alimentele pe care le conţin, inclusiv date la zi despre termenele de expirare, conform bbc.co.uk. Acestea pot chiar sugera reţete pe baza alimentelor disponibile în frigider şi să le transmită telefonului dumneavoastră inteligent.
    Designerul de produse Siobhan Andrews a inventat Chop-syc, prototipul unui tocător cu touchscreen interactiv şi multifuncţional, conectat la o reţea wi-fi, care poate cântări ingrediente, propune reţete şi calcula cantitatea de alimente, în funcţie de numărul invitaţilor la masă. Inventatoarea gadget-ului, care a câştigat concursul de inventică “GetItOnPaper”, finanţat de Sharp Laboratories of Europe, a afirmat că a dorit să “simplifice un mod de a găti mai sănătos”. Tocătorul de alimente poate fi utilizat fără teama de a defecta touchscreen-ul, deoarece acesta este prevăzut cu sticlă securizată.
    “Dimensiunea alimentaţiei sănătoase a fost un factor care ne-a atras cu adevărat”, a spus Ian Thompson, director executiv la Sharp Laboratories of Europe.
    Janne Palovuori, din Finlanda, a fost unul dintre finaliştii competiţiei laboratorului de design Electrolux pe 2013, cu prototipul suportului de masă flexibil Nutrima, conectat la reţeaua wi-fi, care măsoară greutatea şi valoarea nutriţională a alimentelor.
    Compania Natural Machines din Barcelona a inventat Foodini, prototipul unei imprimante 3D, care poate produce o gamă de alimente, de la ciocolată la ravioli, pe baza unei liste de ingrediente, cu condiţia ca acestea să aibă o consistenţă moale. Din punct de vedere tehnic, este vorba despre un proces de pompare, nu de printare, dar imprimanta poate combina până la şase ingrediente, din duze separate, pentru a produce o gamă variată de mâncăruri, ce au forme programate prin tehnologie de înaltă precizie.
    NASA a luat în considerare tehnologii similare pentru a încerca să ofere feluri de mâncare mai apetisante pentru astronauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională.
    Directorul companiei Natural Machines, Emilio Sepulveda, estimează că imprimanta Foodini va costa în jur de 1.000 de euro, deşi este puţin probabil să fie prea curând disponibilă în magazine.