Category: Editorial

De o bună bucată de timp facem lucrurile din automatism, fără pic de pasiune. Unii dintre noi au făcut asta toată viaţa pentru că „tati” şi „mami” i-au împins spre o meserie doar pentru că aşa credeau ei că e mai bine, nu pentru că odraslei chiar îi plăcea ce urma să facă. Societatea noastră este menţinută încă în viaţă doar pentru că trebuie, nu pentru că ar exista o coeziune, o unitate de idei care să ne adune laolaltă şi asta e mai rău decât dacă ne-am dezintegra, pentru că astfel s-ar crea o comunitate nouă. Cei care ne conduc, fie că vorbim de politic sau de economic, în cele mai multe cazuri sunt nişte şmecheraşi inculţi, care au reuşit să dea din coate mai bine decât alţii pentru a ajunge acolo şi pornind de la această realitate perspectivele nu arată deloc bine. Ceea ce ne lipseşte individual, dar şi ca societate, este un scop, un ţel, care să fie îmbrăţişat de toţi şi pentru care ar merita să ne unim forţele. În prezent, fiecare trage pe turta lui, fără să-i pese prea mult de ce se întâmplă în jurul lui, chiar dacă prin prisma funcţiei pe care o ocupă exact asta ar trebui să facă. Să îi luăm de pildă pe japonezi. Ştiu! Prost exemplu pentru o societate ca a noastră, dar el reflectă cel mai bine ceea ce vreau să subliniez. După tsunami, toţi, cu mic, cu mare, s-au apucat să reconstruiască zonele devastate. Nu a contat că erau bătrâni de 80 de ani sau bolnavi. Toţi au ştiut că asta trebuie să facă şi în şase luni nici nu se mai cunoştea că apele măturaseră totul în cale. Oraşe întregi au fost reconstruite de la zero fără ca cineva să se plângă de ceva. Dacă la noi se întâmpla aşa ceva, populaţia ar fi fost relocată şi mă îndoiesc că ar mai fi revenit vreodată acolo. Este suficient să te uiţi pe stradă ca să îţi dai seama cât de acută este problema cu care ne confruntăm. Oameni cu feţe inexpresive, care se îndreaptă spre nicăieri. Se căsătoresc pentru că trebuie, fac copii pentru că aşa le spune lumea, îşi iau un job pentru că aşa le impun părinţii sau anturajul. Nici măcar pasiunile nu mai sunt ale noastre. Am ajuns atât de influenţabili, încât e suficient să ne spună cineva că îi place să se caţere pe munţi sau să sară cu paraşuta, ca să ne apucăm şi noi de aşa ceva. Ceea ce constituie cu adevărat o problemă este nu situaţia în care ne aflăm, ci faptul că lumea nu conştientizează că face totul din automatism. Treptat, ne-a dispărut voinţa de a face ce ne dorim cu adevărat, de a ne îndeplini visurile, chiar dacă traversăm o perioadă dificilă economic. Am ajuns legaţi cu sfori invizibile de tot soiul de cutume, obiceiuri şi alte tâmpenii împrumutate de la alţii, astfel că mulţi dintre noi îşi irosesc cei mai buni ani din viaţă făcând ceea ce nu le place şi spunând lucruri pe care nu le gândesc. Depinde de fiecare dintre noi să îşi recapete controlul asupra propriei vieţi şi să înceapă să meargă pe drumul pe care ei şi nu alţii îl consideră bun. Doar aşa putem avea speranţe că vom avea o altă societate, deşi dacă e să ne gândim la generaţia de mâine, nu ştiu dacă să râdem sau să plângem.

Dacă săptămâna trecută a fost una excelentă pentru iubitorii tenisului şi cei ai boxului, ţinând cont de frumoasele rezultate ale Simonei Halep şi ale lui Cristian Ciocan, nu acelaşi lucru putem spune şi despre iubitorii fotbalului, rezultatele românilor fiind sub orice aşteptări. Toamna se apropie şi ea cu paşi repezi şi dacă prin sport nu prea cred că vom avea ce număra, o să numărăm din nou bobocii care mai au puţin şi încep prima zi de şcoală, cu sau fără ghiozdanele de rigoare în spinare. Nu de alta, dar mai deunăzi chiar mi se plângea o doamnă vânzătoare la un chioşc de ziare, cărţi şi rechizite şcolare că nu prea are vânzare la aceste articole, deci părinţii nu prea se înghesuie să le procure bobocilor cele necesare ori, pentru că tot trăim într-o epocă acaparată de calculatoare, s-or fi apucat să-şi facă cumpărăturile de pe net. Asta e, sănătate să fie, că de numărat vom vedea ce vom număra. Numai că şi sănătatea cam scârţâie, Eugen Nicolăescu zicea mai zilele trecute că abia mai sunt bani pentru o lună-două de acoperit doar medicamentele compensate, cât despre salariile celor din sănătate, care vor chiar niscaiva măriri, nici pomeneală. Aşa că medicii mai ameninţă şi ei că vor ieşi în stradă. În timpul ăsta, Traian Băsescu tot vorbeşte despre unirea moldovenilor cu românii, de-au ajuns ziarele basarabenilor să atragă atenţia că spusele preşedintelui României ar putea chiar avea efecte negative asupra viitorului Moldovei, în sensul că UE s-ar putea răzgândi în privinţa integrării acesteia. Chestia asta cu unirea e cu dus şi întors, din câte am observat eu doar o mică parte a moldovenilor vor asta, celorlalţi ori nu le pasă, ori sunt chiar împotrivă. Şi de ce n-ar fi, când la ei toate sunt mai ieftine ca pe la noi, România fiind doar cea mai profitabilă piaţă de desfacere a produselor moldoveneşti, de la ţigări şi băuturi până la peşte afumat, halva, biscuiţi şi pate din ficat de gâscă sau mai ştiu eu ce mai aduc moldovenii pe la noi? Uite, de exemplu, strugurii româneşti îi găseşti în piaţă cu 4-5 lei kilogramul, aşa că amatorii de vin făcut acasă vor trebui să mai aştepte ceva vreme, sau să cumpere de la moldoveni cu 1,5-2 lei kilogramul. Ce să mai vorbim despre cultivatorii de pepeni de pe la noi, cred că nici anul ăsta nu prea le-a mers cu vânzarea pepenilor, ţinând cont că am văzut pe piaţă pepeni şi cu 40 de bani kilogramul. Dacă şi după ce-şi vor aduna şi recoltele de porumb, grâu sau ce-o mai fi pus prin pământ ţăranii români vor primi de la stat te miri ce şi mai nimic, iată că nici oamenii ăştia care au muncit tot anul nu prea vor avea ce număra. Bine măcar că vom putea număra banii economisiţi după ce se va reduce preţul la pâine, ca să avem ce adăuga la curentul electric sau la gazele care se vor scumpi.

Zilele trecute am scris despre nefericitul caz al câtorva sute de gălăţeni din comuna Suhurlui care nu au apă curentă de mai bine de două luni. Această absurdă situaţie a apărut în urma unor despărţiri a două comune, cea menţionată şi comuna Rediu, şi nu are soluţie din cauza neînţelegerilor, mai mult sau mai puţin personale, dintre cei doi primari. În aceste condiţii, cei care au de suferit sunt localnicii, care trebuie să care apă de la fântânile din zonă. Situaţia este, dacă pot să fac o paralelă, similară cu cea a celor din oraş, care au fost nevoiţi să se spele la lighean aproape o săptămână, deoarece, tot din cauza unor conflicte de la nivel de conducere, a fost întreruptă furnizarea apei calde. Suntem exact ca în perioada primitivă – nici urmă de civilizaţie şi nici zare de progres. Care sunt opţiunile omului de rând care depinde de toanele edililor şi căruia, în acest caz, mâinile îi sunt legate? Şi chiar dacă nu ar fi fost legate, i-ar păsa cuiva ce crede sau ce vrea el? Dacă nici în privinţa apei nu avem un sistem dezvoltat, ce să mai spunem de alte utilităţi, cum ar fi căldura. Dar imediat vine iarna şi probleme în această privinţă vor exista, cu siguranţă.
Ceea ce vreau să subliniez este faptul că oamenii simpli sunt victimele neînţelegerilor şi ale orgoliilor celor din conducere. Iar în timp ce ei îşi dispută supremaţia, oamenii suferă. Şi nu le pasă. În continuare, îşi văd de ale lor. Deoarece primarii comunelor Suhurlui şi Rediu nu vor să îşi rezolve neînţelegerile şi niciunul nu lasă de la el, cei care nu au fântâni în curte fac drumuri cu căruţa către sursele de apă potabilă. Care sunt puţine deoarece, în urma unui control, s-a constatat că majoritatea conţin un nivel ridicat de nitriţi. Ce pot face oamenii? Din câte am aflat, aceştia au pichetat comuna Suhurlui, au făcut liste de semnături, cerând un singur lucru: apă! Ceva atât de simplu şi, totodată, tabu. Credeţi că au avut efect? De asemenea, ceea ce m-a intrigat este faptul că primarul din Suhurlui a promis că va implementa un proiect pentru a avea propria sursă de apă – pe termen lung e un lucru bun, dar până atunci, oamenii vor rămâne doar cu speranţa, pentru că edilul preferă să plătească o lucrare din banii localnicilor, decât să se înţeleagă cu vorba bună cu celălalt.

Nu ştiu cum se face, dacă e să ne luăm după toate statisticile făcute de oamenii ăia şcoliţi şi plătiţi să facă aşa ceva, dar de la o vreme încoace suntem tot mai puţini pe plaiurile mioritice. Zic dumnealor că am mai fi rămas cam tot atâţia câţi eram acum cincizeci de ani, adică doar vreo 18 milioane şi ceva de români. Cică ar fi scăzut natalitatea şi ar fi crescut mortalitatea, zic tot dumnealor. Numai că nu ştiu cum se face, sau cum or fi făcând ei socotelile astea ale lor, mie unuia parcă nu prea-mi vine a crede că a scăzut natalitatea. Dacă o să ieşiţi dimineaţa până pe la ora nouă-zece, o să vedeţi că străzile sunt pline de mame, taţi sau bunici plimbând unul, doi sau chiar trei copilaşi, sănătoşi tun şi zburdalnici nevoie mare. La fel, dacă mergeţi duminica prin parcuri o să daţi inevitabil de o puzderie de copilaşi. Aşa că, nu prea tind să cred în statisticile lor, mai ales că pe la uşa mea n-a bătut nimeni să mă întrebe de sănătate sau să mă numere şi pe mine. Unde mai pui că nici în chestia aia cu mortalitatea nu prea cred, s-ar putea să mă înşel eu, dar parcă nici prea multe cortegii funerare nu prea mai vezi în zilele astea. Poate că am fost indus în eroare de noile metode de a-şi conduce românii morţii la groapă, chestia aia cu ”urcă mortu’ într-o limuzină, rudele îndoliate într-un microbuz, două-trei maşini cu prosoape la oglinda retrovizoare şi… fuga la cimitir că la nu ştiu ce oră e pomana la nu ştiu ce cârciumă”. Poate de aia mi se pare mie că nu socotesc specialiştii ăia prea bine. Mai zic dumnealor că la două-trei minute un român pleacă peste hotare la muncă sau la furat sau poate de tot. Haide bre, chiar aşa, păi ar însemna că în două-trei luni nu mai vezi om pe străzile României, ce hal de socoteli mai sunt şi astea? Nu mai e mult şi o să rămânem şi fără preşedintele ţării, nu de alta, dar zilele trecute i-a fost sau şi-a reconfirmat brevetul de comandant de navă, probabil în ideea de a pleca şi el pe mare la muncă sau la furat, cine mai ştie ce mai are şi dom’ Băse pe sub şapca aia numărul 57… Cum rămâne însă cu natalitatea romilor, chiar dacă acu’ le-a murit regele Cioabă, pe stradă îi văd zi de zi, la fel de mulţi, ca mai întotdeauna, practicând aceeaşi meserie ca întotdeauna şi nesocotind eforturile făcute de defunctul lor rege de a-i îndruma către şcoli? Or fi ei de etnie romă, dar la numărătoare contează tot ca români, nu? Ca să nu mai zic despre multitudinea de asiatici, africani, italieni, spanioli sau cine mai ştie de pe ce meleaguri ale lumii, oameni care solicită cetăţenia română pentru că la noi trăiesc mai bine decât la ei, ăştia nu se numără oare? Aşa că, mie nu mi se par românii mai puţini, cred că la mijloc e vreo eroare a celor care fac statisticile astea, le-or fi sărit niscaiva bile de la numărătoarea aia din lemn sau au ei niscaiva interese…

În ultimii douăzeci de ani am reuşit să distrugem cea mai de preţ avuţie a naţiei. E vorba de tânăra generaţie. Cei care cu adevărat au reuşit să răzbească în viaţă sunt adolescenţii  în care părinţii au investit masiv, pentru care au făcut sacrificii în fiecare zi şi care au avut şi voinţă să facă ceva. Restul nu reprezintă decât o masă amorfă, un soi de turmă extrem de uşor de manipulat. Nu au niciun scop în viaţă, fac doar ceea ce gaşca lor crede că e cool, sunt needucaţi, prost crescuţi şi fără răbdare. Cineva îmi povestea ieri că un grup de tineri venise la biserică pentru a se mirui. La prima vedere o asemenea imagine arată bine, dar nu era decât o aparenţă. Unul dintre ei, mai şmecheraş, le-a cerut doamnelor din faţă să îi lase pe ei să se miruiască primii pentru că… nu mai au răbdare să aştepte. Cu alte cuvinte, bătrânele de şaptezeci de ani puteau aştepta, dar ei nu. Când una dintre bătrânele le-a  spus că nu îi poate lăsa în faţa lor, şmecheraşul s-a dezlănţuit. Le-a spus că vor pleca şi nu vor mai veni niciodată la biserică. De parcă pierderea ar fi fost a credincioşilor, nu a lor, „unşii” lui Dumnezeu. Pentru ei mersul la biserică nu era decât o altă chestie de bifat în acea zi, un lucru de care auziseră şi pe care trebuiau să îl încerce. Dacă presupune un mic efort din partea lor, cum ar fi să aştepţi la rând preţ de câteva minute, îşi iau jucăriile şi pleacă. Asta e generaţia de astăzi. Vina este în bună parte a părinţilor. Prea puţini dintre ei mai sunt dispuşi să sacrifice timp pentru a sta cu copii, pentru a-i verifica şi a le corecta devierile de comportament, acolo unde este cazul. Şi pentru ei a face un copil e o chestie pe care trebuie să o bifeze la un moment dat în viaţă şi care nu implică prea mari responsabilităţi. Dacă ai un copil sau mai mulţi, asta nu înseamnă că nu te poţi duce la saună, la întâlniri cu prietenii şi lista poate continua. Ceea ce nu înţeleg ei este că poţi face toate aceste lucruri, dar nu chiar în fiecare zi. Copilul creşte ştiind că dacă ţipă sau plânge, va primi ceea ce doreşte. E şantajul emoţional pe care l-a văzut la alţi copii şi care funcţionează. Când se mai măreşte, nimeni nu mai reuşeşte să se înţeleagă cu el, iar reproşurile nu întârzie să apară: „mai bine nu te mai făceam, dacă ştiam că vei fi aşa o obrăznicătură!”. Ceea ce nu înţeleg aceşti părinţi este că vina este doar a lor pentru ce a ajuns copilul. Văd zilnic aşa zişi părinţi, tineri care au turnat câte doi, trei copii, ca la norma impusă de Partidul Comunist, iar acum stau în faţa blocului, mănâncă seminţe şi îşi plâng de milă. Cine spunea că ar trebui organizat examen pentru tinerii care vor să se căsătorească şi vor să aibă copii, exact ca la testarea pentru obţinerea permisului de conducere, nu a ştiut câtă dreptate are. Atât timp cât părinţii vor sacrifica întotdeuna timpul petrecut cu familia pentru a aduce nişte bani în plus acasă, pe ideea că afecţiunea poate fi cumpărată, tânăra generaţie va rămâne în bataia vântului, iar din asta nu va ieşi nimic bun.