word-monitor

Category: Editorial

  • Prost să fii, noroc că eşti

    Prost să fii, noroc că eşti

    De o bună bucată de vreme marea masă a populaţiei nu poate face altceva decât să asiste neputincioasă la accesiunea a tot soiul de tirbuşoane în viaţa publică, fie că vorbim de politică sau de monden. Câtă nesimţire şi cretinism am văzut la maimuţoii care îşi spun politicieni, rar mi-a fost dat să văd prin alte părţi. Este halucinant cum tot soiul de fufe se insinuează în spaţiul public doar pentru că au o pereche de sâni şi un corp mai de Doamne-ajută, pentru a fi numite apoi vedete şi urmărite pas cu pas, mai ceva ca laureaţii Nobel. Deunăzi am asistat la o astfel de apariţie la un post TV, o fătucă care şi-a prezentat sânii la vedere, deşi trebuia să demonstreze că are ceva calităţi vocale. Totul cu tupeu, pentru că prima oară e mai greu, iar apoi te caută ei ca să te mai şi plătească pentru „prestaţii”. Nu m-ar mira să o văd pe respectiva peste vreo lună că are propria emisiune şi dă lecţii de viaţă la femei, deşi ea nu ştie nici să spele vasele. De vină nu sunt paparudele de acest gen, pentru că ele atât pot, de vină sunt cei care le promovează, dar, mai ales, cei care fac audienţă la aceste emisiuni de urmărit după 12 noaptea cu cerculeţ roşu.
    De ani de zile ne plângem de clasa politică, de cei care ajung pe băncile Parlamentului, deşi unii dintre ei au turnat la Securitate, iar mulţi nici nu ştiu bine Limba Română, darămite legile. Vina este a noastră, a alegătorilor, pentru că îi trimitem cu masochism acolo la fiecare ciclu electoral. Vina este şi a celor care nu se prezintă la alegeri, preferând să nu se implice în treburile Cetăţii, deşi decizia lor le afectează profund viitorul, pentru că aparatul de partid va reuşi astfel să îl scoată învingător pe şoarecele credincios şi obedient. Toate aceste anomalii se reflectă şi în viaţa noastră de zi cu zi, se regăsesc în fiecare detaliu, care formează până la urmă imaginea de ansamblu. Cei care îi votează cu ambele mâini pe parveniţii din structurile statului sunt aceiaşi care se uită şi la emisiuni cu fufe siliconate, pentru că nu vor reuşi şi nici nu vor dori vreodată să-şi depăşească nivelul. Sunt cei care îţi taie faţa în trafic fără să semnalizeze, cei care îţi vorbesc la per tu, deşi nu i-ai mai văzut vreodată în viaţă şi îndrăznesc să îţi dea lecţii despre orice, deşi nu au măcar un dram de experienţă de viaţă. Cât timp vom sta pe margine şi le vom permite acestor animale cu două picioare să se impună prin intimidare şi de multe ori violenţă fizică, ne merităm soarta. Asta pentru că ei o fac deja de prea mult timp, iar dacă vor fi lăsaţi să continue de aceeaşi manieră, cât de curând vom vorbi doar la figurat şi despre România. Şi asta pentru că personaje ca ei nu vor avea mustrări de conştiinţă să sacrifice interesul naţional, cum au făcut-o până acum de atâtea ori, ca să îşi promoveze propriul interes sau cel de grup. Ne-a rămas libertatea şi ea se poate dovedi cea mai puternică armă dacă o vom folosi cum trebuie. Dacă vom alege din nou calea cea mai uşoară, nu ne rămâne altceva decât să plecăm din ţară şi să ne gândim cu resemnare la ce putea să fie.

  • CCR a decis, acum e rândul nostru

    CCR a decis, acum e rândul nostru

    E clar că, din punct de vedere legal, nu se mai poate face nimic: legea ce permite eutansierea animalelor fără stăpân neadoptate nu poate să dispară ca şi cu nu ar fi fost. La ora la care am scris aceste rânduri mai erau doar doi paşi de făcut: promulgarea legii de către preşedintele României şi publicarea ei în Monitorul Oficial. Preşedintele s-a autopronunţat, declarând că, dacă CCR spune că nu există probleme de constituţionalitate, va promulga legea. Nu mai poate da înapoi decât dacă va da dovadă de o doză imensă de populism, care va avea efecte devastatoare asupra viitorului său politic.

    Acum zarurile sunt aruncate. Ce urmează este să găsim portiţe pentru evitarea unui masacru.

    Să vă spun drept, deşi sunt mare iubitoare de animale, mi s-au părut penibile manifestările de jale ale celor aflaţi ieri în faţa CCR. „Iubitorii de animale fac circ”, titra un post de televiziune care e din ce în ce mai manelizat. Din păcate, de această dată avea dreptate. Există alte căi de a lupta pentru viaţa unui câine şi, aparent, sunt mulţi cei care vor să se implice. Atunci… problema e ca şi rezolvată. Sau nu?!

    Am mai scris despre asta, dar nu e bai dacă mă repet, ca să mă fac înţeleasă: am avut trei câini în apartament, în timp. O să vă spun pe scurt povestea lor, ca să vedeţi că întotdeauna există soluţii pentru un câine iubit dar de care, din diverse motive, nu te mai poţi ocupa. Primul câine era alb şi pufos, dar nu de rasă pură. L-a vrut băiatul meu când avea vreo doi ani şi am considerat că un animal de companie va contribui la formarea lui ca om. Aşa a fost. Peste un an, însă, când l-am dat pe băiat la grădiniţă, animalul a început să se simtă singur, aşa că am decis cu toţii că e mai bine să-l ducem la bunici, la ţară, unde deja era iubit. Pe drum, am făcut un popas la Tecuci, pe o stradă de lângă piaţă. Am scos căţelul să se plimbe puţin şi atunci s-a apropiat de noi o femeie care a început să plângă în timp ce îl mângâia, spunându-ne că a avut şi ea unul exact la fel şi numai ce murise. Stătea chiar acolo, la vreo două case, şi a insistat să ne arate locuşorul amenajat pentru căţelul său, care era acum pustiu. A zis că ne-ar da orice dacă am vrea să-i dăm ei căţelul iar fiul meu a zis că lui Boby i-ar plăcea şi i l-a dat femeii fără rezerve. Al doilea căţel a ajuns la noi ceva mai târziu, adus special pentru a-l duce la ţară soacrei mele, care îşi dorea un animal precum Boby. Aşa a intrat în viaţa noastră Bobiţă, un pitic roşcat care a plecat greu din casa noastră, pentru că era un lipicios. Ulterior soacra mea l-a iubit enorm. Peste ani, fiul meu, deja adolescent, mi-a adus un pui de Amstaff. O dulceaţă de căţel, care dormea în pumnul meu. Când a crescut, peste câteva luni, iar fiul meu a trebuit să reînceapă şcoala, câinele a devenit posesiv şi răzbunător la fiecare plecare, aşa încât tot fiul meu a fost cel care a căutat un alt cămin pentru câine, la vila unui prieten.

    Iubesc animalele. Iubesc maidanezii, în ciuda faptului că am fost muşcată de două ori şi atacată încă de câteva ori de haite din Galaţi. Nu sunt răzbunătoare. Ba, mai mult, mi se rupe inima la gândul că un animal poate fi ucis. Dar, oameni, buni, legea permite implicarea în salvarea maidanezilor! Puteţi să adoptaţi, dacă aveţi posibilităţile materiale, timpul şi spaţiul necesare pentru a avea grijă aşa cum trebuie de un animal, sau puteţi să contribuiţi (financiar sau prin acţiuni de voluntariat) la ajutorarea fundaţiilor care se ocupă de aşa ceva. Nu faceţi nimic dacă doar ţipaţi că iubiţi animalele dar nu faceţi nimic să o arătaţi.

  • Proteste multe. Politicienii rezistă pe sistemul „câinii latră, caravana trece„

    Faţă de obişnuita şi mult criticata „acalmie” a societăţii civile româneşti, care nu s-au prea mişcat atunci când e cazul, ultimele săptămâni arată contrariul. Se pare că odată cu începerea protestelor pro şi contra proiectului Roşia Montană, care continuă, deşi iniţial păreau aşa, o mişcare de o seară, românii au găsit dorinţa de a ieşi şi protesta în stradă pentru cele mai diverse motive.

    De la câinii maidanezi la problemele grave din Sănătate şi, evident, Roşia Montană, protestele o ţin lanţ, în Capitală mai ales, dar şi în alte câteva zone din ţară. Chiar dacă uneori mai timid, mai ales în judeţe, faptul că oamenii protestează ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru cei de la guvernare, pentru cei din opoziţie şi oricărui politician care are, vrea sau a avut de-a face cu guvernarea, de la Revoluţia din decembrie 1989 încoace. Ar trebui să se gândească doar la faptul că, aproape indiferent de natura protestului, indiferent de acuzaţiile ce apar mereu, legate de cine are interesul să se protesteze sau cine nu, faptul că fenomenele continuă înseamnă că românii s-au săturat de toţi. S-au săturat şi ne-am săturat de politicienii Hopa-Mitică, care una zic azi şi alta fac peste câtăva vreme, chit că subiectul e acelaşi. La fel de sătulă este lumea de oameni care şi-au asumat guvernarea odată, dar nu au uitat să se scuze cu „greaua moştenire”. Iar asta au făcut-o absolut toţi cei care s-au perindat zeci de ani la cârma guvernului.  

    Cred că indiferent de raţiunea iniţială a protestelor, a fiecăruia în parte, faptul că strânge zeci, sute, mii sau zeci de mii de oameni în stradă ar trebui să schimbe ceva. Măcar la nivel de percepţie a felului în care cei care conduc acum sau au de gând să o facă, dar şi cei care au condus ţara asta au bunul simţ ca măcar să se prefacă că fac ceva util. Şi asta doar pentru că au fost aleşi şi nu când se apropie iar alte alegeri. Din păcate, toţi vedem că genul politicianului care ştie să vorbească dar care nu ştie să facă practic nimic e la modă. Şi acum e pe faţă. Mulţi politicieni aleşi se bazează pe faptul că vor fi aleşi când lumea se va sătura de ceilalţi. Numai că între timp lumea s-a cam prins că şi ceilalţi sunt la fel, aşa că poate nu ar fi de mirare să apară şi un protest la urna de vot. Deşi sunt sigură că la cât de pricepuţi sunt domnii, tot se vor alege între ei, başca de către morţii din cimitire şi dispăruţii fără urmă. Astea find cam singurele categorii din ţara asta care ar putea să îi mai creadă.

  • Doamneee… ce de-a mai proşti!!!

    Am să încep prin a vă spune că eu sunt cel mai mare prost dintre toţi, nu de alta, dar am crezut că dacă aştern pe hârtia asta de ziar gândurile mele, trăirile mele, sentimentele mele, opiniile mele, voi putea face o lume mai bună, doar aşa, punând oleacă umărul la formarea unei opinii publice. M-am înşelat, nu o dată, de mai multe ori, numai că nu mă învăţ minte niciodată. Numai că, mergând zilele astea pe străzi, mi-am dat seama că nu sunt chiar singurul român prost, nu de alta, dar am întâlnit alţii mai dihai ca mine. De exemplu, mai acu’ vreo săptămână, m-a oprit pe stradă o doamnă elegantă, având pe cap o pălărie mare, albă, din plastic, şi cu blană pe picioare. Da, da, cu blană pe picioare, adică avea părul cât freza mea, aranjat frumos pe picioare cu diferite cărări. De ce credeţi că m-a oprit, oare pentru că semăn de mic copil cu Alain Deloc?! Nuuu!!! M-a oprit doar să mă întrebe dacă nu ştiu vreo bancă serioasă care poate să o împrumute şi pe ea, nu de alta, ”da’ vreau să-mi trag centrală, că vine iarna!”. O fi fost proastă, nebună sau mai ştiu eu ce, nu pot să-mi dau seama. Un altul, un om cu niscaiva ”caimac” în colţul gurii şi care stropea când vorbea, m-a oprit tot aşa, pe stradă, fără să mă cunoască, şi m-a întrebat dacă pentru un leu se poate face puşcărie. Normal, l-am întrebat şi eu, ca un prost ce sunt, dacă e vorba despre un leu african, un animal, sau despre un leu românesc (despre care ştim deja cu toţii că e mult mai periculos ca animalu’). Mi-a spus, plângând, că e vorba despre un leu pe care l-a luat mită de la un poliţist sub acoperire pentru că l-a lăsat să-şi parcheze maşina în curtea instituţiei pe care el, marele admirator de lei sub acoperire, o păzea. L-am liniştit, i-am spus că pentru un leu mită luat în România nu se pot face mai mult de şase luni sau un an de puşcărie, ţinând cont că alţii care au furat haite de lei au scăpat chiar şi cu mai puţin. Bineînţeles, a plecat plângând mai departe, ca un prost.  Acu’, stau eu unul şi mă întreb: ”prost e ăla de m-a întrebat sau eu că i-am dat răspunsul ăla?”. Dar asta nu-i nimic, când te gândeşti câţi proşti se vor prezenta la viitoarele alegeri fără să ştie de ce, pe cine votează, dar având în cap un singur gând, şi ăla inserat de unul mai deştept: gândul că trebuie neapărat să votăm, ca să scăpăm ţara de hoţi şi de bandiţi, de parveniţi şi de oameni care nu vor altceva decât să facă rău României şi românilor. De parcă votul lor ar mai putea schimba ceva prin România asta sărăcită, cu oameni deştepţi dar mai săraci ca proştii de prin alte ţări. Aşa că, până una-alta, Doamne, stau şi eu printre proşti, că aşa mi-a fost dat, o fac şi eu pe prostu’ (sperând că nu voi rămâne aşa) şi încerc să trăiesc şi eu ca mai-nainte, când nu eram proşti (că parcă era oleacă mai bine!!!!).

  • Când jaful îmbracă forme legale

    Scriu de ceva timp pe domeniul justiţie şi pot spune că de-a lungul timpului am văzut multe nedreptăţi, pornind de la oameni care au fost aruncaţi în stradă pentru datorii de câţiva lei, la care s-au adăugat dobânzi şi penalităţi uriaşe, şi până la persoane condamnate la ani grei de închisoare deşi nu erau vinovate de nimic. Cele mai revoltătoare mi se par totuşi situaţiile în care justiţiabilii au ajuns să plătească sume astronomice pentru chestii minore, pe care în final au înţeles că le puteau face şi singuri. De pildă, ştiu cazuri în care pentru un banal divorţ avocaţii i-au jecmănit de de mii de lei sub pretextul că nu ştiu ce au făcut în dosar, iar oamenii neştiutori au plătit fără să stea prea mult pe gânduri. Dacă ar fi mers la mediator, de pildă, cu câteva sute de lei ar fi rezolvat şi divorţul, dar şi partajul. Lăsând deoparte partea cu medierea, şochează lipsa de bun simţ şi umanitate a acestor lupi îmbrăcaţi în robe, a unora dintre ei cel puţin, care nu se dau în lături de la nimic ca să te stoarcă de bani, deşi serviciile lor sunt în cel mai bun caz mediocre.

    De necrezut sunt şi situaţiile în care omul şi-a încredinţat agoniseala de o viaţă în mâna unor aşa zişi jurişti, doar pentru a constata ulterior că au pierdut toate procesele din cauza lipsei de pricepere a respectivilor. Dacă îi iei la întrebări, ridică din umeri şi spun că au făcut tot ce le-a stat în putinţă să câştige. Nu vorbim aici de procese cu şanse minine de reuşită, ci de dosare cu probe grele, pe care şi un novice le-ar fi putut câştiga cu o bună cunoaştere a legii. Această situaţie se datorează în bună parte faptului că în avocatură au „scăpat” de-a lungul anilor toţi neaveniţii, care acum, cu o mină serioasă şi un costum mai de Doamne ajută, te pot păcăli să le încredinţezi rezolvarea unor situaţii juridice de care depinde cum va merge viaţa ta pentru următorii ani sau, în unele cazuri, chiar dacă vei rămâne după gratii sau nu. Sigur, justiţiabilii vor face finalmente selecţia şi vor decide cine merită să îi reprezinte într-un dosar sau altul, dar problema este că oamenii nu ştiu iniţial cine cunoaşte sau nu legea suficient de bine ca să îi reprezinte, iar până se dezmeticesc şi se duc la cineva cu adevărat competent, procesele se pot pierde definitiv.

    Ceea ce şochează este că acestă „asistenţă juridică” îi costă pe justiţiabili enorm de mulţi bani şi nimeni nu se sesizează pentru a-i lua la bani mărunţi pe aceşti incompetenţi. Şi mai grav este că ei continuă zi de zi să se joace cu destinele oamenilor, perpetuând la infinit acest fenomen. Să ne înţelegem: nimeni nu este absurd să afirme că fiecare proces poate fi câştigat, mai ales pe civil şi comercial, dar când ai fost, de pildă, victima unei escrocherii, iar ţeparul încearcă să te stoarcă de bani şi pe cale legală, există o mare problemă dacă nu reuşeşti să deconspiri această mânărie şi să faci magistraţii să înţeleagă că sunt duşi de nas. În bătrâni există o vorbă: „fereşte-te de omul prost, dar mai ales de prietenul prost, pentru că exact când va vrea să te ajute, îţi va face rău”.

  • Frunze în vânt

    Frunze în vânt

    După 25 de ani de aşa-zisă democraţie, o bună parte a populaţiei României este la mâna destinului. Sărăcia extremă îi împiedică să îşi cumpere măcar necesarul zilnic de hrană, că de medicamente nici nu poate fi vorba. Cu un astfel de mod de viaţă finalul este previzibil. Dacă te îmbolnăveşti, ai picat şi acolo rămâi. Am ajuns ca în Evul Mediu pentru că, deşi avem medicamente să combatem bună parte din bolile cu care societatea de astăzi se confruntă, mulţi dintre noi nu au şi resursele financiare pentru a le cumpăra sau a beneficia de asistenţa medicală de care au nevoie. Am asistat de-a lungul anilor la scene sfâşietoare, dar parcă niciodată nu au fost atât de dese ca în momentul de faţă. Bătrâni rămaşi singuri pe lume, care ştiu că sunt bolnavi, dar care suferă în tăcere pentru că altceva nu mai pot face.
    În paralel, observăm o altă categorie a societăţii, care şi în această perioadă îşi permite să cheltuie sume – ce le-ar ajunge muritorilor de rând preţ de o lună – pe tot soiul de nimicuri, doar ca să-şi demonstreze opulenţa (a se traduce prostia). Ei au reprezentat, de altfel, marea problemă a societăţii româneşti după Revoluţie, pentru că aceşti „neica nimeni” şi-au permis să se infiltreze în toate structurile statului, în special pe partea politică, pentru că nivelul de îndobitocire pe această zonă ar permite astăzi să fie numită şi o raţă în funcţia de ministru, dacă ar avea susţinerea necesară. Datorită lor ţara este neguvernabilă de ani de zile şi va mai fi pentru mulţi ani de acum încolo. Valoarea este doar o vorbă în vânt, pentru că tot ce contează este tupeul şi crezul că ei le ştiu pe toate, deşi nu au cunoştinţele şi experienţa necesare. Am ajuns atât de jos, că şi un copil de şapte ani ar putea guverna ţara. În fond, cât poate fi de greu să decizi tăieri salariale, concedieri colective şi alte asemenea „reforme”, ca să te lauzi apoi că ai avut nu ştiu ce creştere imaginară a produsului intern brut? Când am spus mai devreme că suntem la acelaşi nivel ca în Evul Mediu, am greşit, pentru că în realitate suntem ca în epoca când oamenii locuiau în peşteri. Singurul lucru care conta atunci era legea pumnului. Vedeţi vreo deosebire faţă de perioada de astăzi? Femeile sunt violate ziua în faţa a numeroase persoane, care nu fac altceva decât să se uite impasibile la acest spectacol înfiorător, iar dacă îţi permiţi să îi spui unui retardat de genul ăsta că ţi-a tăiat faţa în trafic fără să semnalizeze, se dă jos din maşină şi sare la bătaie, deşi nu a băut în viaţa lui atâtea sticle de bere câte cărţi ai citit tu, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Problema noastră nu a fost niciodată că nu am avea oameni valoroşi, care să ne scoată din situaţia catastrofală în care ne aflăm, ci faptul că am dat întotdeauna credit tuturor neaveniţilor, care şi-au instalat confortabil rubedeniile şi amantele în funcţii importante din stat, iar cei care meritau să le ocupe sunt trataţi şi plătiţi mai rău decât slugile.

  • Problema câinilor maidanezi poate fi rezolvată fără eutanasie

    Românii au înnebunit. Pot spune că ei chiar au fost cuprinşi de delir în legătură cu problema câinilor maidanezi. Din cauza unei singure situaţii care, ce-i drept, a avut un final tragic, trebuie condamnaţi la moarte toţi câinii maidanezi de pe străzi? Într-adevăr, era şi timpul să fie luată o decizie în legătură cu maidanezii, pentru că nu le este nici lor bine dacă rămân pe străzi – ori mor de foame, ori sfârşesc sub roţile maşinilor, ori sunt chinuiţi de câte un răuvoitor fără suflet. Dar nici nu sunt de acord cu eutanasierea lor. Sau mai mult, cu masacrul care are loc în multe judeţe din ţară – oamenii care au aflat de cazul lui Ionuţ au pornit la o vânătoare de patrupede pe care să le omoare cu ce au la îndemână – bâte, topoare, otravă sau chiar foc. Nici chiar aşa.

    Nu spun că e normal ca maidanezii să umble liberi pe străzi, unii dintre ei fiind chiar agresivi şi, în felul ăsta, li se alătură alţii, dând naştere unei adevărate haite periculoase. Însă nu sunt de acord nici cu exterminarea lor după o metodă demnă de epoca primitivă, ca atunci când bărbaţii satului plecau să ucidă fiara care îngrozea localnicii. Soluţii există pentru a-i împăca şi pe cei care vor să dispară de pe străzi, şi pe cei care vor să-i lase în viaţă. De asemenea, pe lângă soluţii, cu siguranţă sunt şi banii necesari. Nu ştiu dacă au fost luate în seamă protestele împotriva deciziei de a eutanasia câinii din adăposturi dacă nu sunt adoptaţi după 14 zile. Dar cred că au fost trecute cu vederea, pentru că, în general, la noi în ţară, protestele sunt ignorate. Adevărul e că dreptatea e undeva la mijloc – câinii nu ar trebui să umble liberi pe stradă, dar au şi ei dreptul la viaţă. Cât de greu poate fi să se construiască padocuri pentru câini, după ce au fost sterilizaţi? Ei nu cer lux, ci doar un acoperiş şi puţină mâncare pe zi. Acest lucru este posibil şi nu o să facă o gaură în buget. Aşa cum spunea cineva la o emisiune tv pe această temă – dacă-i putem asigura unui politician un salariu exagerat, e clar că putem ţine în viaţă şi un câine într-un padoc.

    În oraşul nostru încă nu a început masacrul câinilor şi, sper eu, că nici nu o să înceapă. Aşa cum am mai spus, soluţii pentru a mulţumi ambele tabere, sunt. Un edil inteligent trebuie să le aplice.

  • Iubitorilor de animale, luaţi aminte!

    Iubitorilor de animale, luaţi aminte!

    Nu cred că există măcar o persoană în România care să se poată lăuda că nu a fost agresat, dacă nu chiar muşcat, vreodată în viaţă, de un câine maidanez şi, cu toate astea, uite că e nevoie să moară un suflet nevinovat pentru ca lumea să iasă în stradă cerând protecţie din partea celor responsabili. Cine-or fi ăia responsabili nu am reuşit să mă dumiresc încă, nu de alta, dar toţi cei angrenaţi în activitatea asta privind animalele par a fi doar iresponsabili. Fundaţii peste fundaţii, firme de ecarisaj peste firme de ecarisaj, donaţii din ţară şi din străinătate, o cârcă de bani investiţi în asigurarea protecţiei cetăţeanului şi toate astea fără nici un rezultat concret, ba, mai mult chiar, cu evenimente tragice.

    Preşedintele Băsescu a avut dreptate atunci când a cerut începerea unui program de eutanasiere a câinilor vagabonzi, susţin şi eu acelaşi lucru, cu toate că şi eu sunt un iubitor de animale. Nu de alta, dar prea s-au înmulţit, şi degeaba spune madam Bardot că asta ar însemna să provocăm extincţia unei specii, ceea ce ar contraveni legilor Uniunii Europene şi a lumii întregi. Părerea mea este că atunci când o specie ameninţă specia din care facem parte noi, oamenii, atunci nici o măsură, oricât de radicală li s-ar părea unora, nu poate fi criticată. Sunt de acord cu cei care au pe lângă casă, chiar în casă, un animăluţ de companie, nu îi ameninţă nimeni pe aceştia, problema e clară, exterminarea se referă doar la câinii vagabonzi, cei care umblă noaptea în haite din ce în ce mai numeroase.

    Nu cred că spune nimeni nimic dacă eşti posesorul unui câine de talie mică, un Bichon sau un Caniche, nu sunt de acord nici cu legea guvernanţilor care vor să impună o taxă pentru animalele nesterilizate, nu de alta dar îi înţeleg şi pe proprietarii acestora, având în vedere că un pui ajunge să coste şi două-trei sute de euro. Şi nici n-am auzit vreodată ca un câine de ăsta (de buzunar cum îi mai spun unii) să atace sau să rănească vreun copil. Până una-alta, uite că sunt oameni care au hotărât să iasă în stradă zile în şir de acum încolo, doar pentru a cere guvernanţilor să ia măsuri care să ducă la protecţia copiilor noştri, indiferent dacă măsurile astea sunt radicale sau nu. Păi nici nu văd ce măsuri mai blânde ar putea lua cei responsabili, programele de sterilizare a câinilor maidanezi n-a dat până acum nici un rezultat, peste tot vezi sute şi sute de căţei pe care nu-i mai castrează nimeni, ba dimpotrivă, văzându-i mici şi neajutoraţi, oamenii îi hrănesc până ajung să muşte până şi mâna celui care i-a hrănit. Iubitorii de animale, cei care protestează acum împotriva eutanasierii câinilor vagabonzi, nu ar tebui să uite că şi urşii sunt animale, numai că atunci când atacă vreo stână sau vreun om, sunt la rândul lor vânaţi.

  • Aşteptând o tragedie

    Aşteptând o tragedie

    Trebuie să moară cineva pentru ca un lucru greşit să fie îndreptat, să se facă ceva. Numai că în România nici moartea nu pare a determina autorităţile să îşi facă treaba. Aşa s-ar zice, dacă luăm în calcul că abia după ce un copil în vârstă de numai patru ani a fost sfâşiat de maidanezi, din nou, opinia publică a redescoperit problema maidanezilor. Toţi strigă că e normal să se facă ceva concret astfel încât oamenii să nu mai fie carne pentru câini. Din păcate, este a treia oară când un om îşi pierde viaţa, numai în Bucureşti, în colţii câinilor şi doar vorbe multe au curs, nimic efectiv nu s-a întâmplat.
    Nu sunt niciun partizan al măcelăririi câinilor – mulţi sunt agresivi tot din cauza oamenilor – dar nici nu cred că trebuie să mergem pe stradă, noi şi mai ales copiii, cu frica în sân că un câine ne va ataca. Sunt oraşe în ţară în care, cu mulţi bani, e adevărat, problema agresivităţii şi numărului câinilor vagabonzi nu se mai pune. Fie că i-au sterilizat, adoptat şi eutanasiat doar pe cei violenţi, fie că au eutanasiat câinii pentru care nimeni nu îşi asuma responsabilitatea şi păreau a fi agresivi, cert e că lucrurile stau oarecum mai echilibrat. Numai că Galaţiul face parte dintre oraşele care nu au luat vreo măsură efectivă legată de câinii vagabonzi, poate pe principiul că în ultimii ani la noi aceştia nu au omorât pe nimeni. Sutele de gălăţeni muşcaţi de câini probabil că nu sunt consideraţi a fi destul de importanţi ca să se facă ceva.
    Eu cred că o menţinere constantă în jurul cifrei de 1.000 a numărului gălăţenilor muşcaţi anual de câinii vagabonzi ar trebui să pună pe gânduri şi autorităţile gălăţene. Sper că nu aşteaptă să moară cineva pentru a lua vreo măsură. Asta deoarece cred că ar trebui să considere că fiecare om muşcat de un maidanez în oraş e un semnal de alarmă pentru autorităţi. Tot ele – că de aia, vrem, nu vrem, îi plătim – ar trebui să găsească şi o cale de echilibru pentru limitarea fenomenului.
    Calitatea de iubitor de animale nu cred că o exclude pe aceea de iubitor de oameni. Oricât am spune că unii câini sunt provocaţi să atace, sunt şi specimene care nu mai au ce căuta pe străzi. Şi asta ar trebui să se ia în calcul şi la Galaţi, înainte ca o tragedie să se întâmple şi la noi.

  • Începutul unei Faleze civilizate?

    Începutul unei Faleze civilizate?

    Putem spune că pe Faleza Inferioară s-a făcut linişte. Asta pentru că au fost luate măsuri şi proprietarii restaurantelor amplasate pe malul Dunării au fost amendaţi pentru că muzica era fixată, ca să spun aşa, la un nivel mult prea ridicat. Ce-i drept, era prea de tot şi era timpul ca cineva să îi amendeze şi să îi tragă de mânecă. Nu era de ajuns că întreaga alee de pe Faleza Inferioară a devenit, practic, un târg al gustărilor, fiind amplasate prăvălii colorate care vând de toate – de la clasica vată de zahăr, până la gogoşile americane cu forme circulare? Colac peste pupăză, restaurantele din zonă ne asaltau cu muzica dată la maximum. Pur şi simplu, era un amalgam de melodii, care mai de care mai ritmate. Unde mai pui că o plimbare pe Faleză ar fi trebuit să constituie o evadare din grijile de zi cu zi, care să ne relaxeze şi să ne ajute să ne limpezim gândurile. Zona este cea mai populată din oraş pentru că majoritatea aleg să îşi petreacă orele libere ale zilei sau ale weekend-ului bucurându-se de Dunăre. Acest lucru, cu greu este posibil de realizat pe Faleza de acum. Zilele trecute m-am plimbat cu bicicleta pe cea Inferioară şi mi-am propus să fiu atentă la localurile gălăgioase – dacă se mai aude ceva din afara acestora sau nu. Ei bine, pot să spun că în acel moment, era puţin mai multă linişte la înserat, atunci când m-am plimbat. E o schimbare. În bine. Părerea mea e că proprietarii localurilor ar trebui să respecte oamenii care nu intră în incinta acestora, aşa cum sunt respectaţi şi clienţii (sau ar trebui să fie) care le calcă pragul. Nici nu ar trebui ca, în fiecare seară, localnicii din zonă să îşi pună mâinile în cap că nu pot dormi. Acest lucru spune multe despre oamenii care conduc afacerea, dar şi despre cei care se bucură de condiţiile oferite. Autorităţile locale vor să ridice limita decibelilor, de la 45 cât e în prezent, la 65. Foarte bine, să crească această limită. Dar sper că asta nu înseamnă că, după ce se aprobă, iar vom fi asaltaţi cu muzica petrecerilor de pe malul Dunării.

    Aşa că gălăgia a fost începutul lucrurilor îndreptate. Continuăm cu prăvăliile de prost gust?