word-monitor

Category: Editorial

  • E mai ieftin să înlăturăm cauzele, decât să înlăturăm efectele

    E mai ieftin să înlăturăm cauzele, decât să înlăturăm efectele

    Localităţile afectate de inundaţii au primit, din nou, bani de la autorităti. Acesta este un lucru bun, pentru că oamenii din acele zone sunt necăjiţi şi au nevoie de ajutor pentru a-şi pune satul pe picioare, prin repararea podeţelor, rigolelor şi a alte astfel de lucruri. Cu toate acestea, toate sumele alocate de până acum pentru a înlătura efectele inundaţiilor puteau fi mai mici dacă erau luate măsuri înainte de nenorocirile care s-au petrecut. Şi, cu siguranţă, nu mai aveam pierderi de vieţi omeneşti şi nici atâtea pagube. Dar, din păcate, aşa este la noi – înlăturăm efectele şi nu cauzele, iar atunci când suntem loviţi de mama natură, punem totul în seama puterii divine, în faţa căreia omul de total neputincios.

    Şi, bineînţeles, după catastrofă, se alocă sume colosale de bani pentru a-i ajuta pe cei afectaţi. Nu ar fi fost mai ieftin dacă s-ar fi acţionat la timp şi viitura ar fi fost întâmpinată, cumva?
    Cu toate că în ultimele zile a fost soare şi frumos afară, iarna bate la uşă, iar localnicii din judeţ cu siguranţă că se gândesc cu groază la acest lucru, pentru că au fost martorii furiei zăpezii, care a îngropat sate întregi. Atunci când comandamentul de iarnă s-a întrunit săptămâna trecută, a fost prezent şi secretatul de stat Cătălin Chiper, care a spus că sintagma “autorităţile au fost luate prin surprindere” trebuie să fie uitată. În regulă, vom uita de zicala aceasta, dar asta nu înseamnă că nu e foarte probabil să o auzim din nou atunci când autorităţile vor fi arătate cu degetul pentru că nu au fost pregătite şi că oamenii suferă.
    În condiţiile în care săptămâna trecută Galaţiul nici nu avea încă firme contractate pentru deszăpezire, iar termenul este până la 1 noiembrie, ne putem gândi că, anul acesta, se va acţiona conform procedurilor şi că oamenii nu vor avea de suferit? Mă gândesc cu teamă că şi de data aceasta vom fi păcăliţi cu sintagma de mai sus pentru că cineva nu şi-a făcut treaba.

  • Marea demolare

    Marea demolare

    Titlul ăsta mi-a venit în cap urmărind duminică reportajul „Marea defrişare”, un reportaj care ne-a arătat adevărul gol-goluţ despre cum noi, oamenii, ne facem singuri rău, numai că mulţi nu ne dăm seama de asta pentru că nu ne doare pe loc, atunci când defrişăm o pădure sau când mutăm cursul unei ape, când scormonim până în inima pământului în căutarea petrolului sau a cine mai ştie ce minereu rar sau când ambalăm la maxim motorul hârbului nostru lăsând în urmă câte un nor imens de fum rău mirositor dar mai ales, foarte toxic.

    Numai că afectând mediul înconjurător, cu o inconştienţă acerbă, ajung mai târziu să plângă, asta dacă au fost destul de norocoşi să scape cu viaţă, atunci când natura se răzbună, se cutremură pământul şi le crapă casele, de multe ori transformându-le în nişte ruine, atunci când vine câte o ploaie acidă care le distruge culturile pentru care au muncit mai tot anul sau când apele dau năvală şi le distrug toată agoniseala de-o viaţă. Dar nu despre fenomenul ăsta voiam să vă scriu eu azi, ci despre un alt fenomen care se petrece de ceva vreme în urbea noastră, un fenomen pe care nici nu ştiu cum să-l categorisesc, adică e şi bun, e şi rău şi se cheamă marea demolare a buticurilor de printre blocurile noastre. Nu spun că e un lucru rău să mai aeriseşti niţel străzile, marile artere de circulaţie, pentru a încerca o cosmetizare cât de cât a oraşului, pentru a ne apropia şi noi de aşa-zisa imagine a oraşelor din ţările civilizate ale Uniunii Europene. Deşi nici cu ei nu mi-e ruşine!

    Foarte bine, demolăm, ba am văzut că prin unele locuri nici nu s-au desfiinţat locurile de muncă deoarece chioşcul respectiv de pâine a fost doar mutat la parterul unui bloc, la nici douăzeci de metri distanţă de vechiul amplasament, asta e bine. Dar ce ne facem cu celelalte chioşcuri care au fost desfiinţate şi n-au mai apărut nicăieri prin apropiere, ce or face oamenii care şi-au pierdut acele locuri de muncă? Mai mult decât atât, ce vor face bătrâneii şi bătrânelele care făceau de la colţul blocului lor şi până la chioşcul aflat la o distanţă de 30-50 de metri uneori câte 15-20 de minute, târâş-grăpiş, pentru a-şi procura un kil de lapte şi-o pâine, acum când se vor vedea nevoiţi ori să apeleze la vreun vecin binevoitor pentru a le procura cele necesare, ori să-şi mai ia un extra-baston şi înarmaţi cu multă răbdare să caute primul supermarket.

    Mulţi dintre ei probabil că nici n-au intrat vreodată într-un astfel de magazin imens, poate din cauza fricii de a nu fi prea multă lume, poate din obişnuinţă, cine ştie? Eu unul zic să mai ierte edilii noştri măcar chioşcurile de pe străduţele lăturalnice, cele care nu se văd de la strada mare, poate că nu se vor supăra europenii ăia pe noi…

  • Şi când se întoarce roata…

    De ani de zile s-a impus o anumită modă la noi, în special în rândul tinerilor. Cu atâtea „modele” de urmat, nu e de mirare că adolescenţii vor să ajungă ca Becali sau alţii ca el şi îi imită pe cât pot de bine. În ultima vreme lucrurile nu mai merg deloc bine pentru cei care îşi clădesc afacerile sau averea prin încălcarea legii. Cel mai recent exemplu este condamnarea fostului director al Direcţiei Sanitar Veterinare Galaţi şi a patronului unei importante firme din domeniul alimentaţiei publice la pedepse grele cu închisoarea, dar şi confiscarea unor importante sume de bani. Asta este, de altfel, diferenţa faţă de perioada anterioară. De multe ori, pentru infracţiuni grave scăpai cu o pedeapsă cu suspendare, dar rămâneai şi cu banii câştigaţi necinstit. În prezent, legea permite, iar instanţele au transformat deja într-o practică uzuală hotărârea de a confisca parţial sau total averea celor implicaţi în comiterea a diverse infracţiuni, în special a celor care au prejudiciat bugetul de stat sau au afectat patrimoniul uneia sau mai multor persoane. Evident, se vor găsi suficient de mulţi cârcotaşi care să spună că mulţi din cei care şi-au clădit averea prin metode nu tocmai legale vor reuşi să scape nepedepsiţi, dar se înşeală. Poate vor reuşi pentru câţiva ani să treacă neobservaţi, dar, inevitabil, greşelile pe care le-au făcut îi vor da de gol, iar finalmente vor ajunge în boxa acuzaţilor. De multe ori se întâmplă ca cei din anturajul lor să îi toarne pentru că fie nu au primit destul, fie sunt pur şi simplu invidioşi. Şi ajungi astfel la puşcărie pentru destul de mult timp, iar averea este confiscată de justiţie. Reţele infracţionale extrem de bine organizate au fost desfiinţate definitiv după ce membrii lor au primit zeci de ani de puşcărie, dar au rămas şi fără casele, maşinile şi banii obţinuţi ilegal. Nu este o perspectivă tocmai bună, decât dacă eşti idiot cu acte în regulă. Evident, se vor găsi în continuare suficient de mulţi tăntălăi care vor încerca să-şi facă un mod de viaţă din eludarea legii, dar pe termen lung nu vor face altceva decât să-şi irosească viaţa. Problema este ce facem cu cei care au făcut bani anterior prin încălcarea grosolană a legii, dar au scăpat basma curată, iar acum se dau oameni de afaceri cinstiţi şi onorabili? Nu prea mai avem ce face, mai ales dacă infracţiunile comise s-au prescris sau, aşa cum spuneam anterior, au primit pedepse mai mult simbolice. Paradoxul face că tot ei vor fi cei care îşi vor tăia craca de sub picioare la un moment dat pentru că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Din păcate, statul ne încurajează în ultima vreme să încălcăm legea prin taxele mult prea mari impuse întreprinzătorilor şi prin lipsa unei viziuni economice pe termen mediu şi lung. Cei care „uită” să declare toate veniturile pentru a putea supravieţui nu sunt de blamat, mai ales în actualul climat economic, dar nu trebuie să facă din asta o practică pentru că roata se întoarce, iar când se va întâmpla, căderea va fi cu atât mai abruptă, cu cât cei care fac asta sunt poziţionaţi mai sus în societate.

  • Puţină „bătătură pe creier” nu strică

    Îmi pare rău să o spun, dar trebuie să o fac: noi, ziariştii, ne-am cam pierdut pe drum, ca să zic aşa. Criza asta nenorocită, de care nu mai scăpăm de cinci ani de zile, a distrus presa într-un mod incredibil. Las la o parte faptul că problemele financiare au dus la dispariţia unor organe media sau reducerea la minim a vizibilităţii acestora (trecerea doar pe online, reducerea formatului sau a numărului de pagini etc.), eu vorbesc despre puterea lor de a mai face treaba aşa cum e normal. Problemele de natură financiară au redus la minim resursele firmelor care activează în media, redacţiile s-au subţiat vizibil, salariile sunt la limita inferioară şi presa are de suferit. În orice companie, dacă lucrezi cu oameni puţini şi aceia fugăriţi toată ziua, nu te poţi aştepta la calitate. Ne simţim uneori nemulţumiţi de ceea ce am produs şi a doua zi o începem promiţându-ne nouă înşine că vom face mai mult, deşi timpul nu se dilată iar resursele puse la dispoziţie sunt aceleaşi. Uneori ne iese, alteori…
    Am făcut această lungă introducere pentru a explica de ce voi scrie cele ce urmează. Încă de la declanşarea problemelor din judeţul Galaţi (inundaţii şi cutremure) am aşteptat răspunsul la câteva întrebări. Am apreciat munca din teren a colegilor de breaslă (i-am şi invidiat puţin, pentru că şi eu tânjesc după „teren”), conştientă că nu le-a fost deloc uşor să bată judeţul zile la rând, ziua şi noaptea, să discute cu oameni supăraţi şi agitaţi. Mi-au plăcut reportajele de la faţa locului, m-au impresionat poveştile oamenilor, dar… lipsea ceva. Vorbim de două efecte ale „zgâlţâielilor” de la Izvoarele: spaima şi distrugerile. Frica oamenilor nu poate fi stopată de nimeni şi de nimic. Distrugerile s-au produs şi cineva trebuie să plătească. Cine? Păi, dacă e vorba de exploatările din zonă, să plătească respectiva companie. Dacă e vorba de natură… atunci doar asigurătorul te poate despăgubi. Avem o lege privind asigurarea obligatorie? Avem. Costă mult să te asiguri? Doar 10 sau 20 de euro pe an. S-au asigurat oamenii din zonă? Ei, acum vine răspunsul pe care l-am căutat preţ de câteva săptămâni: la Izvoarele, 30% din case au fost crăpate, dar numai 11 locuinţe au asigurarea obligatorie. Să vă spun şi cum stă treaba după inundaţiile de luna trecută: doar 30 de dosare de daune, deşi nu mai puţin de 3.447 de locuinţe au fost inundate, 227 de case au fost distruse şi alte 485 de locuinţe sunt în pericol de prăbuşire. Şi situaţia este la fel în toată ţara, pentru că datele oficiale arată că în România gradul de asigurare împotriva dezastrelor naturale este de numai 5,5%. Nu „înghit” povestea cu „nu avem bani să ne asigurăm, suntem prea săraci”. Vorbim de un cost de cel mult 7 lei pe lună (sub 4 lei în cazul caselor din lut). Un bidon de bere… Unii s-au fentat singuri. Ce-i drept, aş vrea să văd şi autorităţile că îşi fac treaba. Dacă primarii din zonele calamitate ar fi verificat respectarea legii, acum nimeni nu ar fi stat cu mâna întinsă la guvern pentru ajutoare. Cu asta ar trebui să le facem „bătătură pe creier” gălăţenilor.

  • Oraşul, împânzit de spaţiile goale ale economiei

    Oraşul, împânzit de spaţiile goale ale economiei

    Mă uit, de multe ori când merg pe stradă, la numărul mare de vitrine prin care se văd spaţii goale, şi tronând mare şi undeva la vedere un afiş pe care scrie “De închiriat”, urmat de un număr de telefon. Zi de zi parcurg acelaşi traseu, de acasă şi până la serviciu şi, în mijllocul de transport în comun nu fac altceva decât să privesc pe fereastră. Deci sunt familiară cu cele mai multe magazine şi clădiri din drum – de la zona Aviaţia, spre centrul oraşului. Astfel văd că afaceri cu magazine mici, buticuri, cofetării sau prestări de anumite servicii cad pe capete la datorie deoarece nu au clienţi, şi cred că din această cauză comercianţii nu îşi pot plăti datoriile, fiind nevoiţi să închidă prăvălia. Țin minte că, în cadrul unei şedinţe, preşedintele IMM-urilor a menţionat că, în ultimele luni, numărul societăţilor în faliment a crescut îngrijorător şi până la sfârşitul anului situaţia va fi şi mai neagră.
    De ce nu mai sunt interesaţi gălăţenii de magazinele locale pentru că ei tot se îmbracă, tot mănâncă şi tot merg să se tundă sau să beneficieze de un anumit serviciu? Aici nu mă refer şi la prestările de servicii care de mult timp nu mai au căutare, precum reparaţii de ceasuri, de încălţăminte sau confecţionări de pălării, pentru că din păcate suntem în epoca înlocuirii şi nu a remedierii. Cineva mi-a răspuns că foarte mulţi se îndreaptă spre cumpărăturile online şi nu mai sunt interesaţi de hainele fără gust din magazinele noastre. Sau, un alt motiv ar fi că cei mai mulţi aleg să facă toate cumpărăturile din hypermarketuri, unde sunt sute de articole într-un singur loc. Să fie acesta răspunsul? Cum vrem ca Galaţiul nostru să prospere, dacă nu ne folosim de ceea ce ne dă? E drept, aici o să folosesc o construcţie clişeică şi o să spun că puterea de cumpărare a gălăţenilor a scăzut cu mult, mai ales din cauza faptului că avem foarte mulţi şomeri, în această privinţă oraşul nostru ocupând un loc fruntaş în clasamentul naţional. Dar ce putem face pentru a avea un oraş care mişcă din punct de vedere economic, fiind în acest fel stimulaţi comercianţii care vor dori apoi să angajeze oameni? Este trist că Galaţiul moare şi, în curând, nu o să avem decât hypermarketuri, tot mai mulţi şomeri şi un oraş gol. Pentru că nu ne va mira că mulţi aleg să plece din oraş sau din ţară pentru a găsi un trai mai bun pentru ei şi pentru familie. Peisajul de pe străzile gălăţene, unde observăm multe spaţii goale şi de închiriat este unul dezolant, dându-ne impresia că nimeni nu are curaj să-şi încerce norocul cu o afacere şi că ne ducem în jos pe axa economiei. Dar situaţia se prezintă în acest fel şi ar trebui să ne obişnuim pentru că vom vedea mai multe astfel de spaţii de o parte şi de alta a trotuarelor. 

  • Să crezi, să crezi, dar nu muri, omule!

    Uite, asta nu înţeleg eu şi nu am înţeles niciodată, sunt şi eu un credincios,ortodox, mă duc la biserică doar când îmi moare vreo rudă apropiată sau pe la vreo nuntă sau vreun botez. În rest, trebuie să recunosc, nu prea le-am ros pragul bisericilor, nu de alta, dar nu văd rostul acestor manifestări. Credinţa, dacă o ai, o porţi în suflet şi în minte, nu trebuie să te duci tocmai la Iaşi să stai ca nebunul în frig trei zile la rând şi să mori în numele credinţei, cum s-a întâmplat mai zilele trecute. Ba, unde mai pui, am auzit pe unii care spuneau că s-au dus până acolo doar să se roage să nu se mai cutremure pământul la Izvoarele, lângă Galaţi. Măăăiii, oameni buni, pământul nu ţine cont de rugăciunile voastre, dacă vrea el să se cutremure, se cutremură, şi cu asta, basta! Credeţi voi oare că Toma Caragiu nu era credincios, sau alţii şi alţii care au murit cu sutele la cutremurul din martie 1977, nu erau credincioşi, sau printre atâţia necredincioşi n-au murit atunci şi credincioşi? Hai să fim serioşi! Deci eu asta nu înţeleg – de ce omul bate atâtea sute de kilometri de prin mai toate colţurile ţării pentru a se ruga, de fapt, la Dumnezeu pentru că şi Sfânta Vineri asta, cum îi mai spune Cuvioasei Parascheva, tot o făptură de-a Domnului a fost, nu? Păi dacă tot vreţi să vă rugaţi, măi oameni buni, mai ales pe vremurile astea când se cutremură pământul şi când vremea se strică de la o zi la alta, mai ales dacă mai aveţi şi o vârstă ceva mai înaintată, staţi măi oameni buni mai pe lângă casă, mergeţi la biserica cea mai apropiată, că Slavă Domnului, acum sunt destule, mai prin toate cartierele, şi ruga voastră ajunge tot acolo şi de la Galaţi, ca şi de la Iaşi. Nu de alta, dar e păcat să te duci în pelerinaj, să te rogi pentru sănătatea ta şi alor tăi, şi să te întorci pe năsălie, adică, cu alte cuvinte, să te fi rugat degeaba, sau ruga ta să fi fost falsă, că altfel nu văd de ce să mori atunci când te duci să te rogi pentru sănătate.
    Mă rog şi eu, mai în fiecare zi, să scăpăm de nemernicii ăştia care ne conduc, mai ales atunci când mă scol dimineaţa înţepenit în cămăruţa mea îngheţată, mă uit pe geam şi văd că afară e urât, frig şi că vara s-a dus, şi că o să ne bage căldură şi o să crească iar factura la înteţinere, mă rog şi eu să-mi mai crească salariul, mă rog să fie sănătoşi toţi duşmanii mei ca să mai am şi eu pe cine înjura, dar să mă duc să mor pe la Iaşi, asta nu! Vă mai spun încă o dată, sunt credincios, ortodox, chiar dacă au mai încercat unii să mă abată din drum, adică să mă atragă într-o altă religie, n-am acceptat, nu de alta, dar dacă aşa m-au lăsat părinţii, dacă aşa am trăit toată viaţa, aşa rămân până voi „da colţul”. Dar nu la Iaşi, nu în pelerinaj. Când o fi, vreau să mor în patul meu!

  • Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă

    Pentru unii mumă, pentru alţii ciumăDe ceva vreme Primăria demolează într-o veselie chioşcurile din oraş, motivele fiind că de prea mult timp afectează estetica oraşului, patronii angajează personal la negru, dar ar periclita şi accesarea de fonduri europene pentru reabilitarea străzilor. Nimic de spus până aici, numai că în realitate lucrurile stau puţin diferit. În timp ce unora dintre chioşcari li se spune să plece, altora li se acordă autorizaţii să îşi planteze chioşcuri exact în locaţiile unde nu demult buldozerele demolau alte astfel de construcţii. Se întâmplă în zona căminelor studenţeşti, pe strada Domnească, iar exemplele pot continua. Cred că ar fi cazul ca autorităţile locale să înceteze cu ipocrizia şi măcar să dea cărţile pe faţă. Unii edili, în prostia lor, recunosc cu aroganţă că aşa vrea muşchiul lor, să favorizeze pe unii în detrimentul altora. Dacă aşa e cazul şi la Galaţi, să ştim, ca să putem acţiona în consecinţă. Evident, nimeni nu ar putea recunoaşte deschis asta pentru că dincolo de faptul că ar pierde suportul populaţiei, dacă mai există, s-ar expune şi la riscul întocmirii unui dosar penal de toată frumuseţea. Pe de altă parte, nici să ni se insulte inteligenţa, spunându-se că albul e negru, când lucrurile stau exact invers, nu cred că va avea mulţi sorţi de izbândă. Nimeni nu doreşte chioşcuri la fiecare doi metri, dar dacă e să existe o politică de desfiinţare a acestora, atunci ea trebuie să fie unitară, altfel de pierdut vom avea toţi. Ceea ce frapează este că după atâta amar de vreme metoda folosirii administraţiei locale pentru ca apropiaţii să se îmbogăţească merge încă de minune. Exemplul cu chioşcurile este banal, aş putea spune. Cea mai tare modalitate de sifonare a banului public este groapa de la Elice, un exemplu de cum să faci avere astupând periodic o gaură şi invocând tot soiul de motive ca să meargă „afacerea”. De pildă, acum se lucrează din nou la un crater apărut din senin în zona amintită, după ce, aşa cum bine ştiu gălăţenii, groapa cu pricina a înghiţit până acum peste un milion de euro, dacă nu mai mult. Credeam că odată cu plecarea lui Dumitru Nicolae, lucrurile de mântuială vor fi de domeniul trecutului, cel puţin aşa ni s-a promis. Constatăm însă că problema este mai de actualitate ca niciodată. Plombările de gropi şi asfaltările în dorul lelii sunt un alt bun exemplu. Asta ca să nu mai amintesc de şanţurile făcute de-a lungul şoselelor, ce rămân neastupate cu lunile, iar când finalmente catadicseşte cineva să le acopere, lucrarea face ca circulaţia în zonă să fie mai proastă decât dacă gropile ar fi rămas neastupate. Este o altă mostră de bătaie de joc la adresa gălăţenilor şi o altă modalitate excelentă de a mânca bani publici cu acoperire legală. Ar fi cazul ca unii să îşi mai pună cep, pentru că altfel vor ajunge după gratii pentru mult timp de acum încolo şi vor rămâne şi fără banii pe care i-au obţinut prin astfel de mişmaşuri ieftine.

  • Reguli de minimă civilizaţie

    Am ajuns să mă întreb aproape zilnic dacă trăiesc într-un oraş sau în pădure. Spun asta pentru că din ce în ce mai des mă lovesc de mârlănisme, iar discuţiile cu numeroase persoane, ce aparţin unor categorii sociale şi profesionale diferite, îmi întăresc această concluzie. De pildă, am văzut cum un individ îşi parchează maşina drept la ieşirea dintr-o parcare, blocând aproximativ 20 de maşini preţ de minute bune pentru că vroia să-şi facă anumite cumpărături la piaţă şi nu avea chef să caute un loc de parcare. O bătrânică a fost bruscată la administraţie pentru că un concitadin vroia să-şi plătească mai repede datoria la întreţinere şi nu avea chef să aştepte la rând, iar un copil s-a ales cu o palmă peste faţă pentru că a refuzat să cedeze locul unui „domn” care vroia să cumpere un ziar de la un chioşc. Sunt doar câteva exemple de tembelisme care te fac să te foloseşti de libertatea pe care încă o mai ai pentru a pleca unde vezi cu ochii. Aşa stând lucrurile, te întrebi: de ce nu dăm lucrurile pe faţă? Adică dacă ne comportăm ca sălbaticii, legile fiind nişte chestii pe care doar proştii şi cei slabi le respectă, să recunoaştem deschis acest lucru, iar fiecare să ia măsurile pe care le crede de cuviinţă pentru a putea supravieţui. Să nu mai pretindem că trăim într-o democraţie cu legi care se respectă sau că încercăm să fim măcar ceva asemănător, în condiţiile în care fetele sunt luate de pe stradă şi violate la colţul blocului fără ca cineva să intervină, pentru că „nu e treaba lor”. Simţul civic este inexistent, fiecare e pentru el şi cred că a venit momentul să recunoaştem deschis asta. A fi sincer cu tine însuţi e o calitate pe care puţini o posedă, pentru că îţi permite să te autoevaluezi constant, iar ceea ce vezi s-ar putea să nu îţi placă. De ce am mai avea nevoie de Poliţie, dacă infractorii scapă basma curată sau primesc pedepse minime cu suspendarea executării? Nu mai bine ne facem dreptate singuri, aşa cum s-a întâmplă deja în unele situaţii? La ce mai avem nevoie de justiţie, dacă de multe ori mori cu dreptatea în mână? Este o poziţie radicală, dar pe care mulţi români încep să o adopte din ce în ce mai des, de multe ori forţaţi de împrejurări, pentru că reacţia autorităţilor lipseşte, iar când vine, este ineficientă.

    Avem legi pentru toate aceste lucruri, dar, ca de obicei, ele nu se respectă sau se aplică cu excepţii, pe principiul „unii sunt mai egali ca alţii”. Se tot discută pe marginea unui nou Cod Rutier, în special pe înăsprirea unor sancţiuni, dar se uită că şi actuala lege este bună, numai că se aplică prost. De pildă, când vezi că neanderthalianul cu X5 taie faţa unui şofer fără să semnalizeze sau trece pe culoarea roşie, ce te opreşte să îi suspenzi permisul pentru luni bune? Răspunsul cred că îl ştim cu toţii, dar fiecare îşi vede de ale lui, pentru că, în fond, nu e problema lui. Până când îşi ia o mama de bătaie în trafic pentru că şi-a permis să facă flashuri cu farurile la idiotul care face slalom printre maşini de la un semafor la altul. Şi atunci devine problema lui, dar pe ceilalţi, evident, nu îi interesează.

  • Am dovedit că avem inima mare, acum trebuie şi folosită

    Am dovedit că avem inima mare, acum trebuie şi folosită

    Reţelele de socializare mustesc de imagini „cutremurătoare” cu maidanezi mutilaţi sau omorâţi şi cu mesaje care ilustrează un viitor apocaliptic pentru ţara noastră în ceea ce priveşte Roşia Montană, lucruri care ne fac să credem că nu mai există bunătate şi omenie în ţara noastră. Pur şi simplu ne asaltează cu mesaje şi ne întunecă privirea, silindu-ne să ne întrebăm până unde poate ajunge răutatea omului.
    Cu toate acestea, în oraşul nostru, gălăţenii sunt convinşi că mai există cetăţeni inimoşi atât pe plan local, cât şi naţional, şi asta pentru că, într-un timp foarte scurt, mulţi s-au mobilizat şi au răspuns apelului pentru sprijinirea sinistraţilor. Camioane încărcate cu tone de alimente şi alte lucruri utile pentru oamenii aflaţi la nevoie din judeţul Galaţi au ajuns la comunele afectate, pentru a le uşura povara de a-şi reface gospodăriile şi pentru a trece mai uşor de nenorocirea pe care au trăit-o. Deci mai avem un gram de bunătate, undeva, în adâncul nostru, care ne face să reacţionăm rapid şi să ne ajutăm aproapele. Dacă acest lucru este posibil şi dacă avem cu ce, nu putem să privim altfel problema câinilor maidanezi? Înţeleg că trăim între oameni şi câinii nu au ce căuta pe străzi, pentru că unii dintre ei sunt periculoşi, dar nu mi se pare normal ca noi să fim cei care taie şi spânzură şi să omorâm în chinuri animalele. Aşa cum am mai spus, subliniez că nici eu nu sunt de acord ca maidanezii să trăiască liberi pe străzi, pentru că au de îndurat frigul, foamea chinuitoare şi, aşa cum vedem în ultima perioadă, masacrul provocat de oamenii fără suflete. Nici bietelor animale nu le facem un bine dacă îi lăsăm liberi.
    Problema aceasta, a maidanezilor, trebuie să ia sfârşit şi autorităţile să ia măsuri, pentru că oamenii sunt tot mai răi, îi omoară şi acest lucru va deveni o obişnuinţă, lucru care mi se pare grav, pentru că mulţi copii sunt martori la astfel de episoade. Ce fel de oameni vor ajunge copiii care nu sunt învăţaţi să iubească animalele? De asemenea, problema nu se rezolvă cu una, cu două, pentru că nu se face primăvară doar cu o floare. Omorâm azi un câine, doi, trei, dar mâine sigur vor veni în cartierul nostru alţii, goniţi din altă parte. Dacă avem inima mare şi ajutăm sinistraţii, sigur găsim şi o fărâmă de bunătate care să ne facă să lăsăm bietele animale în pace, pentru că şi aşa sunt bătute de soartă şi viitorul lor nu arată deloc bine.

  • Poate asta ne trebuie…

    Cui îi e frică de descentralizare? Sau, mai bine zis: ar trebui să ne fie frică?
    Când am decis să abordez acest subiect într-un editorial am avut o dilemă: să vorbesc în calitate de simplu cetăţean, de ziarist sau de absolvent al unei facultăţi de administraţie publică? E greu să separ opiniile pentru că, de fapt, eu sunt una singură, un cetăţean al acestei ţări care trăieşte de o viaţă în Galaţi şi e ziarist în această zonă de 15 ani, de când a terminat cu brio o facultate, tot la Galaţi, cu specializarea Administraţie Publică.
    Cred că ar trebui să o iau metodic, pentru că ţin cu tot dinadinsul să mă fac înţeleasă. Până în 1995, când am decis că e cazul să îmi împlinesc visul din tinereţe, acela de a face o facultate (am mai scris despre faptul că părinţii mei nu m-au putut lăsa la facultate din motive financiare), nu am avut nicio „aplecare” spre administraţie şi politică. Am intrat la facultate la „Dunărea de Jos”, la zi, la Administraţie Publică, deoarece Facultatea de Drept tocmai se desfiinţase în acel an. Nu-mi dorisem FSEA, dar aşa a fost să fie. Graţie unor oameni deosebiţi – profesorii Liviu Coman Kund şi Dragu Togan, regretatul Viorel Daghie ş.a. – am prins gustul acestui domeniu. Am studiat cu sârg, am terminat facultatea printre primii şi visam, la acea vreme, să contribui la schimbarea administraţiei, să influenţez într-un fel modul în care este condusă această ţară. În scurt timp aveam să cobor cu picioarele pe pământ. La absolvire m-am lovit de zidul care se numeşte influenţă politică. Nu era loc pentru mine în administraţie decât dacă – mi s-a sugerat sau mi s-a spus direct, în faţă – cunosc pe cineva cu putere în instituţia pe care o vizez sau în partidul aflat la putere. Spre norocul meu, mi s-a sugerat un post de ziarist pe domeniul administraţie. Nu am regretat nicio secundă că viaţa mea a luat această turnură. Îmi amintesc şi acum de vorbele domnului Coman Kund, pe atunci secretar al Consiliului Judeţului, când m-a văzut pe holurile instituţiei cu reportofonul în mână: „În sfârşit, va scrie despre administraţie cineva care ştie ce e aia”. O consolare slabă, totuşi, la acea vreme, pentru un om care a visat să contribuie „din interior”, nu de pe margine, la schimbarea administraţiei. Acum, după 15 ani de presă, pot spune că administraţia a rămas domeniul meu preferat. Din păcate, mi-am cam pierdut speranţa de a mai apuca, în această viaţă, să văd că se schimbă ceva (în bine!) în administraţie.
    Politica e în tot şi în toate şi nu e bine. De 23 de ani ţipăm după descentralizare, dar puţini sunt cei care au încercat acest lucru şi sunt şi mai puţini cei care au şi reuşit câte ceva. Liviu Dragnea încearcă acum o amplă descentralizare. Ar fi bine – nu-i aşa ?! – ca deciziile să fie luate de cei aflaţi aici, acasă, aproape de noi. Ar fi bine ca primarul şi preşedintele Consiliului Judeţean să decidă ce e mai bine pentru gălăţeni, decât un oarecare din Capitală. Dar ce te faci când constaţi că românul, în ignoranţa sau indiferenţa lui (n-aş vrea să utilizez epitete mai dure) votează pentru astfel de funcţii nişte politruci, nişte saltimbanci, nişte mafioţi, nişte… Te gândeşti cu groază că rişti să dai puterea unor netrebnici, sperând în van că vor lucra în interesul colectiv. E drept că, după 4 ani în care nu ai altceva de făcut decât să-ţi dai palme, constatând cât de prost ai fost, ai putea să te deştepţi şi să nu-ţi mai dai votul aiurea. Poate că asta ne trebuie de fapt: o descentralizare dură, care să vină ca o mare palmă peste ochi, menită să ne facă să înţelegem că dreptul la vot trebuie să aibă ca echivalent obligaţia de a fi responsabil atunci când votezi.