word-monitor

Tag: asia

  • Ce secol asiatic se va impune?

    A prezice faptul că Asia va domina secolul XXI a devenit un fel de clişeu. Este un pronostic sigur, dat fiind că practic, Asia presupune deja 60% din populaţia mondială şi reprezintă aproximativ 25% din producţia economică globală. Asia este totodată şi regiunea în care interacţionează multe dintre ţările cele mai influente din acest secol, printre ele, China, India, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, Indonezia şi SUA. Cu toate acestea, a semnala importanţa crescândă a Asiei nu înseamnă deloc a vorbi despre caracterul său. Pot fi două secole asiatice foarte diferite, iar cel care se va impune va avea consecinţe profunde pentru popoarele şi guvernele regiunii, dar şi pentru lumea întreagă.

    Unul dintre aceste scenarii din viitor îl reprezintă un continent relativ familiar: o regiune ale cărei economii continuă să aibă niveluri robuste şi reuşesc să evite conflictul între ele. Cel de-al doilea este cât se poate de diferit: conform acestuia, în Asia vor creşte tensiunile, se vor majora bugetele militare şi se va dezaccelera creşterea economică. Aceste tensiuni s-ar putea propaga şi ar putea obstrucţiona comerţul, turismul şi investiţiile, în special, dacă se produc incidente între forţele aeriene şi navale care operează în imediata apropiere a apelor şi teritoriilor aflate în conflict. Spaţiul cibernetic este un alt teren în care concurenţa ar putea scăpa de sub control.

    Întrebarea este următoarea: Asia secolului XXI se aseamănă cu Europa – regiunea dominantă a celei mai mari părţi a istoriei moderne – din timpul primei jumătăţi a secolului XX, când a cunoscut două războaie cu costuri şi distrugeri fără precedent, sau cea din cea de-a doua jumătate, când tensiunile cu Uniunea Sovietică au fost gestionate în mod eficient, iar Europa Occidentală a cunoscut o perioadă de pace şi o prosperitate cum nu mai experimentase până atunci?

    Referirea la Europa este instructivă, deoarece Europa nu a avut doar noroc. Istoria s-a desfăşurat aşa cum a făcut-o doar pentru că liderii săi politici au demonstrat o mare viziune şi disciplină. În consecinţă, adversarii cu o lungă tradiţie precum Franţa şi Germania s-au reconciliat în cadrul unui proiect regional – primul, o comunitate a cărbunelui şi oţelului care s-a extins, devenind Comunitatea Economică Europeană şi, până la urmă, Uniunea Europeană care a integrat continentul din punct de vedere politic şi economic până la punctul în care un conflict violent a devenit de neimaginat.

    Merită să ţinem seama de toate aceste aspecte, deoarece sunt puţine paralele care se pot găsi în Asia contemporană. Dimpotrivă, regiunea este cunoscută pentru lipsa sa de acorduri şi instituţii regionale transcendente, în mod particular în sfera politico-militară şi de securitate. Ba mai mult, o marcată lipsă de reconciliere şi acord în ceea ce priveşte disputele de lungă durată conduc uşor la a imagina nu doar un incident militar care să implice doi sau mai mulţi vecini, ci şi posibilitatea ca un episod de această natură să deriveze în ceva de mai mare amploare.

    Multe dintre aceste dispute provin din Cel de-al Doilea Război Mondial sau poate chiar mai dinainte. Coreea şi China nutresc un puternic sentiment anti-japonez. Nu există un tratat de pace între Rusia şi Japonia, iar cele două ţări se confruntă în revendicarea Insulelor Kurile. Frontiera dintre China şi India este şi ea obiectul unui litigiu. De fapt, climatul de securitate regională s-a înrăutăţit în ultimii ani. Un motiv îl reprezintă continua diviziune a Peninsulei Coreene şi ameninţarea pe care o reprezintă o Coree de Nord înarmată nuclear, atât pentru propriul popor, dar şi pentru vecinii săi. China a adăugat la tensiunile regionale o politică externă care s-ar putea descrie din punct de vedere diplomatic ca “agresivă” şi “intimidantă”. Între timp, Japonia pare decisă să se elibereze de multe dintre limitările militare care i-au fost impuse (şi care, până în urmă cu puţin timp, erau acceptate de marea majoritate a japonezilor) ca rezultat al comportamentului său agresiv din anii 1930 şi 1940.

    Aceste deznodăminte reflectă şi în acelaşi timp consolidează un naţionalism accentuat în toată regiunea. Este nevoie de mai multă diplomaţie bilaterală intensă între guvernele asiatice pentru a rezolva dispute istorice. Începând de aici, ar trebui să se negocieze pacte regionale care să promoveze liberul schimb şi să se ocupe de schimbarea climatică. Finalmente, ar trebui să se stabilească un for regional pentru a reglementa mai bine desfăşurarea forţelor militare, inclusiv măsurile care să genereze încredere şi să fie destinate reducerii riscului de incidente şi să ajute la rezolvarea lor, dacă se vor produce.

    O parte din proiect, poate fi construit pe baza a ceea ce a realizat Europa, dar Europa este relevantă din alt motiv: europenii au reuşit să menţină stabilitatea şi să genereze o mare prosperitate pe durata anilor ’70, în mare măsură, datorită prezenţei şi rolului SUA. Statele Unite ale Americii, o putere atlantică, s-a integrat pe deplin în acordurile economice şi de securitate din regiune. Ceva similar s-ar putea petrece în Asia, unde SUA, care de asemenea reprezintă o putere în Pacific, au interese vitale şi angajamente profunde. Caracterul strategic al Statelor Unite pentru Asia, în consecinţă, trebuie să fie substanţial şi de durată. Acest lucru ar presupune ca următoarele administraţii nord-americane să pună accentul pe liberul schimb, să crească prezenţa aviatică şi navală a SUA şi să investească în diplomaţia destinată promovării integrării Chinei în regiune, în termeni conformi cu interesele SUA, ale aliaţilor săi (Japonia, Coreea de Sud, Filipine şi Australia) şi ale nenumăraţilor săi prieteni.

    Alternativa este ca Asia să-şi elibereze resursele şi să urmeze un secol asiatic dominat de China, sau să fie unul caracterizat de episoade frecvente de tensiune diplomatică sau chiar de conflict. Puţini în Asia sau în alte părţi ale lumii ar beneficia de pe urma unui viitor cu astfel de caracteristici.

  • Viraj către Orient

    Pentru prima oară în mai multe secole, atenţia economiei globale se deplasează către est. SUA au început să “vireze” către Asia, iar relaţiile sale cu China, în mod special, par să fie tot timpul pe marginea capcanei lui Tucidide (nume dat acelei recurenţe istorice, conform căreia pare inevitabil ca între o putere aflată în ascensiune şi o alta deja instalată să nu apară un conflict). Între timp, aflate în centrul scenei internaţionale, SUA şi China se observă cu precauţie. Care este rolul Europei?
    UE se află astăzi la o răscruce istorică ce o obligă de asemenea, să vireze şi ea către Orient şi să adopte o strategie coerentă şi decisivă prin care să profite de avantajele pe care le are. Chiar dacă UE are o populaţie care înseamnă doar a cincea parte din cea a Chinei şi Indiei la un loc, iar prezenţa sa militară în Asia este minimă, economia europeană – cu o valoare de 12,6 trilioane de euro – este cea mai mare din lume.
    Asia reclamă un viraj pe măsură din partea Europei, în prezent, continentul asiatic în ansamblul său, fiind principalul partener comercial al UE (înaintea celui nord-american) şi constituie cea de-a treia parte din totalul comerţului european. Valoarea comerţului cu China urcă la peste 1 miliard de euro pe zi, o cifră depăşită doar de valoarea comerţului cu SUA.
    În plus, UE beneficiază de un avantaj care până la un punct poate fi paradoxal: nu este o putere în Pacific şi nu este asociată cu conotaţia de superputere în Asia. Acest lucru, departe de a fi o slăbiciune, reprezintă tocmai originea forţelor potenţiale ale UE în Asia, deoarece îi furnizează un grad de lejeritate diplomatică la care o superputere precum SUA nu poate aspira.
    Virajul strategic al SUA către Orient se loveşte la fiecare pas de calitatea sa de lider istoric şi de caracterul său de putere militară şi garant al securităţii aliaţilor săi asiatici. Deşi ne este prezentat sub numele de “reechilibrare”, virajul asiatic al SUA ridică suspiciuni în unele ţări din regiune, în special în China. Europa, în schimb, poate profita de lejeritatea sa pentru a executa un viraj mai “abil”.

    Europa poate fi un partener strategic al Chinei în relaţiile sale comerciale cu Orientul Apropiat

    UE trebuie să stabilească legături cu Asia în cel puţin trei domenii care pot fi avantajoase pentru ambele părţi: comercial, interregional şi internaţional. Dintre cele trei, cel mai important este cel comercial. UE negociază cu mai multe economii emergente asiatice (printre ele Coreea de Sud, Singapore, Malaezia, India, Vietnam, Japonia şi Thailanda) acorduri de liber schimb care exced cu mult amploarea tratatelor bilaterale anterioare. Prin aceste acorduri şi în timp ce se aşteaptă concretizarea tratatelor la scară regională, UE continuă să dea dovada angajamentului său ferm faţă de liberul schimb.
    Dar fluxurile comerciale nu sunt scutite de riscuri. Desigur, relaţiile economice dintre state încurajează interdependenţa şi în acest mod diminuează riscul apariţiei conflictelor, dar nu şi dispariţia lor. Însă, atunci când conflictul este prezent, costul este mai mare: anul trecut, redeschiderea disputei teritoriale dintre Japonia şi China pentru Insulele Senkaku/Diaoyu a provocat în numai trei luni o scădere de 80% la exporturile de autovehicule japoneze către China.
    Iată aici una dintre marile provocări ale Asiei: în ciuda gradului ridicat de integrare economică, nu au fost create instituţii regionale capabile să asigure stabilitatea necesară pentru o prosperitate susţinută. Din contră, Asia mai suferă consecinţele conflictelor istorice nerezolvate, ale periodicelor izbucniri naţionaliste şi ale disputelor teritoriale.
    O modalitate de a obţine stabilitatea pe termen lung în Asia s-ar putea să constea în integrarea regională, care reprezintă cel de-al doilea câmp de posibilă legătură între UE şi Asia. Astăzi, este aproape de neconceput un conflict armat între statele membre ale UE – se vor împlini 100 de ani de la izbunirea Primului Război Mondial. Ceea ce a făcut posibilă trecerea de la o stare de război recurent (şi devastator) la o stare de pace şi prosperitate a fost construcţia instituţională a UE.
    Însă, crearea unei arhitecturi precum aceasta este o sarcină herculeană, care i-a luat Europei mai multe zeci de ani şi care încă nu s-a terminat. De-a lungul timpului, UE s-a confruntat cu probleme şi crize care au revelat erori în sistemul său instituţional, dar întotdeauna s-a reuşit realizarea de reforme necesare pentru consolidarea Uniunii. Fără cea mai mică urmă de paternalism şi admiţând condiţia sa de operă imperfectă şi încă în construcţie, UE ar trebui să aprofundeze legătura sa cu structurile actuale prezente în Asia şi să-şi ofere experienţa acolo unde este posibil; de exemplu, în viitoarea adoptare a unui model tripartit (politico-militar, economic şi socio-cultural) de către grupul ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est) în 2015.

    Unele ţări europene sunt tentate să trateze separat cu puterile asiatice

    În plan internaţional, UE şi China pot descoperi că sunt parteneri naturali în chestiuni fundamentale. China este supusă tot mai mult presiunii de a-şi asuma un rol în politica internaţională în acord cu importanţa sa economică. Exact aici, China ar putea să găsească în Europa un partener excelent – fie în format G-3 cu SUA, fie prin intermediul mecanismelor punctuale de cooperare bilaterală.
    Avem cazul Orientului Apropiat. Golul pe care-l lasă în regiune retragerea SUA, impulsionată de revoluţia sa energetică, creează o ocazie pentru cooperarea între China şi Europa. Odată cu creşterea dependenţei chineze de resursele Orientului Apropiat (în 2035, 90% dintre exporturile de petrol din regiune vor fi destinate Chinei), se va acutiza, precum şi necesitatea de a strânge legăturile cu statele producătoare de petrol. Experienţa care-i conferă Europei apropierea de Orientul Apropiat ar putea-o transforma în partenerul strategic al Chinei pentru abordarea acestei problematici.
    Între timp, un alt gigant asiatic, Japonia, capătă o tot mai mare importanţă graţie energicului său program de stimulare promovat de primul-ministru, Shinzo Abe. Europa trebuie să păstreze soliditatea legăturilor sale cu această ţară, a treia economie a lumii. Japonia – prin intermediul negocierilor pentru Acordul Trans-Pacific cu SUA şi cu alte economii din Asia şi America – face progrese enorme către liberul schimb şi îşi consolidează legăturile cu regiunea. În acest sens, se aşteaptă ca ambiţiosul acord bilateral de comerţ între Japonia şi Uniunea Europeană care este în proces de elaborare, să majoreze cu până la o treime comerţul între ambele părţi.
    În orice strategie integrală de apropiere de Asia, puterea UE depinde de integrarea părţilor sale. Unele state europene sunt tentate să se relaţioneze separat cu puterile asiatice, iar China obişnuieşte să favorizeze acordurile bilaterale, dar renaţionalizarea politicii externe a ţărilor din UE ar fi contraproductivă. Virajul Europei către Orient are nevoie de o navă mare şi rezistentă, capabilă să facă faţă turbulenţelor din viitor în timpul cărora, o flotilă de ambarcaţiuni mai mici ar fi în pericol de a naufragia.