word-monitor

Category: Sanatate

  • Alimentele, împărţite după culorile semaforului, în funcţie de cât de bune sunt pentru sănătate

    Produsele alimentare din majoritatea supermarketurilor britanice sunt supuse unei etichetări care respectă cele trei culori ale semaforului – verde, galben, roşu – în funcţie de cât de bune sunt pentru sănătate. Potrivit Agenţiei britanice pentru Securitate Alimentară (FSA, în engleză), când cumpărătorul vede eticheta roşie, trebuie să se gândească de două ori înainte să-l aleagă. Dacă este verde, calea este liberă, notează ziarul El Pais.
    Acest sistem de etichetare a suscitat însă o polemică dincolo de frontierele britanice. Unele produse, precum uleiul de măsline, fructele uscate sau produsele din carne — etichetate cu roşu — ar putea penaliza consumul lor. Guvernul britanic şi cei care sunt de acord cu această metodă susţin că este singura cale pentru a lupta împotriva obezităţii, în timp ce industria alimentară europeană şi alţi experţi consideră că „sistemul semaforului” penalizează un produs fără să aibă în vedere, de exemplu, dieta mediteraneană.

    Schema etichetării prin culorile semaforului este promovată atât în Europa cât şi în SUA pentru a lupta împotriva obezităţii. Ministerul Sănătăţii britanic estimează că problemele de sănătate legate de excesul de greutate costă ţara circa 5 miliarde de lire (5,9 miliarde de euro) pe an. Este şi motivul pentru care a fost introdus sistemul celor trei culori pentru a indica câte calorii, grăsimi, carbohidraţi, zahăr şi sare conţine un produs şi de care consumatorul trebuie să ţină seama atunci când decide să-l cumpere.
    FSA a elaborat un ghid pentru a-i ajuta pe consumatori să obţină „cel mai bun echilibru” în regimul lor de viaţă. Despre culoarea roşie, agenţia avertizează: „Este bine să se consume produsul ocazional sau din plăcere, dar trebuie avut în vedere cât de frecvent se consumă”. Culoarea galbenă este, potrivit FSA, „o alegere bună”, dar se atrage atenţia că verdele este „alegerea cea mai sănătoasă”. Sistemul nu se aplică produsului final, ci fiecăruia dintre ingrediente astfel încât alimentul care totalizează cel mai mult verde este şi cel mai sănătos.

    Sistemul semaforului, care trebuie afişat în partea frontală a produsului, este voluntar, având în vedere că actuala normă comunitară nu-l are încă în vedere. Potrivit guvernului britanic, companiile care au aderat la „sistemul semaforului” comercializează peste 60% din mâncarea care se vinde în Marea Britanie. Între acestea se numără Aldi, Lidl, Marks and Spencer,The Co-operative, Sainsbury’s şi Tesco. În schimb, concerne precum Nestlé, Mars, PepsiCo. Coca-Cola, Cadbury sau United Biscuits au refuzat să implementeze sistemul.
    Măsura a suscitat critici în industria agroalimentară europeană, mai ales cea italiană, în schimb consumatorii au considerat-o oportună pentru combaterea obezităţii. Fedealimentare, care reprezintă 32.300 de companii alimentare italiene şi Asociaţia Italiană a Întreprinderilor Mici din Europa, alături de patronatul european al industriei produselor procesate din carne Clitravi, au emis un comunicat în care arată că această clasificare a alimentelor sau a produselor pe cele trei culori ale semaforului induce în eroare consumatorul, nu se bazează pe fapte ştiinţifice, ci pe o judecată simplistă.

    Şi unele sectoare alimentare din Spania au protestat. Secretarul Asociaţiei Naţionale a Industriei Cărnii din Spania (Anice), Miguel Huerta, a criticat iniţiativa Marii Britanii, care este „aparent voluntară”, dar care în final rezultă „obligatorie pentru producători”. Legislaţia europeană este rezultatul unei dezbateri comunitare în cadrul căreia Marea Britanie a pus pe masă sistemul semaforului. În iunie 2010, Parlamentul European a supus votului schema britanică. Cu 243 de voturi pentru, 398 împotrivă şi 16 abţineri, a fost în final respins.
    Comisia Europeană a inclus totuşi etichetarea obligatorie pentru alimentele transformate care vor trebui să declare valoarea energetică, grăsimile, grăsimile saturate, carbohidraţii, zahărul, proteinele şi sarea la fiecare 100 de grame sau mililitri. Potrivit ţărilor anglo-saxone, consumatorul nu ştie cum să se alimenteze şi au ales acest sistem pentru a-l avertiza, spun experţii spanioli. Totuşi, unul din pilonii dietei mediteraneene — uleiul de măsline — este etichetat cu roşu, la fel ca fructele uscate, pentru conţinutul ridicat de calorii şi de grăsimi, dar se uită că este vorba de grăsimi sănătoase, avertizează ei.

  • Fericirea conjugală ar fi înscrisă în gene

    Fericirea conjugală ar fi înscrisă în gene

    Dacă posibilitatea noastră de a fi fericiţi ar fi înscrisă încă de la naştere în gene? – este întrebarea pe care şi-au pus-o psihologi americani de la Universităţile Berkeley (California) şi Northwestern. În lucrările lor, realizate în colaborare, cercetătorii pleacă de la presupunerea că o genă ce permite regularizarea producerii de serotonină, numită şi „hormonul fericirii”, poate prevedea felul în care se vor defăşura relaţiile amoroase, scrie 7sur7.be.
    Gena purtătoare a serotoninei, 5-HTTLPR, există la oameni fie în versiune scurtă, fie în versiune lungă. Gena este transmisă de părinţi: una de tată, cealaltă de mamă. Prin urmare, pot exista două gene scurte, două lungi sau una lungă şi una scurtă.

    Cei care au gene 5-HTTLPR scurte sunt nefericiţi în căsnicie când apar multe emoţii negative, cum ar fi furia şi dispreţul în cadrul relaţiei. Dimpotrivă, sunt fericiţi când primează emoţiile pozitive, adică atunci când există umor şi afecţiune în cuplu. Aşa încât gena nu rezolvă totul: este vorba şi de găsirea unui partener care va înclina balanţa într-o parte sau cealaltă.

    Acest lucru nu înseamnă că perechile care au diferite variante ale genei 5-HTTLPR sunt incompatibile. Însă cei care au gene scurte au cele mai mari şanse să fie fericiţi în relaţie. „Persoanele care au două alele scurte ale acestei gene sunt ca şi florile de seră: înfloresc în căsnicie atunci când climatul emoţional este bun şi se ofilesc atunci când este rău. Invers, persoanele care au una sau două versiuni lungi ale genei sunt mai puţin sensibile la climatul emoţional. Niciuna din aceste variante genetice nu este în sine bună sau rea”, precizează cercetătorii, adăugând că ‘fiecare are avantajele şi dezavantajele ei’.

  • Când şi ce ar trebui să mănânci pentru a avea senzaţia de saţietate toată ziua?

    Actuala noastră fascinaţie pentru proteine este, de fapt, bine întemeiată. Există nenumărate dovezi care asociază consumul de proteine cu saţietatea crescută. În plus, se pare că datorită consumului de proteine, atunci când suntem sătui, nu mai simţim nevoia să mai gustăm nimic, lucru destul de important, mai ales pentru indivizii care nu reuşesc să se abţină de la mâncare.

    Aruncând o privire asupra multitudinii de produse bogate în proteine, suntem tentaţi să credem că avem un aport suficient. Potrivit datelor adunate în urma studiului National Health and Nutrition Examination, se pare că un american obţine cu aproximativ 16% mai multe calorii din proteine, ceea ce înseamnă aproximativ 70-120 de grame, cu mult peste recomandarea de 0,8 grame pe kilogram. Iar acest fenomen începe să ia amploare şi la noi.
    Deşi unii indivizi susţin că recomandarea este greşită, doctorul Yoni Freedhoff susţine că nu trebuie să ne facem griji în privinţa cantităţii potrivite de proteine, ci în privinţa sursei din care provin acestea.

    Din perspectiva saţietăţii, se pare că avem nevoie ca proteina să fie bine distribuită. Ceea ce înseamnă că ar trebui să o includem la fiecare masă şi chiar la fiecare gustare. De asemenea, ea nu ar trebui să provină din surse lichide. Ce-i drept, proteina lichidă oferă ceva senzaţie de saţietate, dar nu este la fel de eficientă ca cea solidă. De aceea, laptele, ca sursă de proteină, deşi este util, oferă beneficiul de saţietate mai redus.
    Pentru aceia care iau doar trei mese pe zi, fără gustări, rezultatele studiilor clinice realizate asupra foamei sugerează că 25% din calorii ar trebui să provină din proteine. Adică, la o masă de 400-600 de calorii, ar trebui să existe între 25 şi 37,5 grame de proteină. Însă, pentru persoanele care au timp şi pentru gustări între mese, se recomandă un consum de 15-20 de grame de proteină la fiecare masă şi 10 grame la gustări.

  • Cancerul se poate trata!

    Cancerul se poate trata!

    Boala secolului cu incidenţa cea mai mare şi cu un impact terifiant la nivel psihologic nu este incurabilă. Cancerul se poate trata chiar şi în faze avansate apelând şi la terapii alternative care se bazează pe hrana vie cunoscută sub numele de alimentaţie raw-vegană. În lume există două clinici, în Mexic şi Ungaria, unde bolnavii de cancer sunt trataţi cu sucuri din plante, legume şi fructe, clisme cu cafea şi suplimente naturale. Terapia aparţine doctorului Max Gerson şi a fost concepută încă din 1920. Acest tip de tratament activează capacitatea corpului uman de a se vindeca singur, utilizând o alimentaţie exclusiv organică care acţionează asupra întregului organism şi nu localizat, doar asupra organului afectat. Terapia neconvenţională nu vindecă doar cancerul, ea acţionează benefic şi asupra hepatitei, diabetului, bolilor cardio-vasculare şi bolilor autoimune. Foarte puţin cunoscută la noi, această terapie nu beneficiază de aplicare sau măcar recomandare din partea medicilor oncologi. Informaţiile despre hrana vie, beneficiile ei şi tratamentul cu sucuri care vindecă cancerul se găsesc doar în cărţi, pe internet sau din mărturiile foştilor bolnavi care s-au vindecat urmând acest tratament.

    Terapia Gerson urmăreşte trei paşi principali spre vindecarea bolilor: detoxifierea organismului, furnizarea către organism de substanţe nutritive esenţiale prin sucurile preparate din legume, fructe şi verdeţuri organice, nemodificate genetic, netratate chimic şi în final suplimentarea cu nutrienţi deficitari. După această perioadă pacientul va reveni la mâncarea solidă, din care trebuie să elimine neapărat sarea, zahărul, proteina animală, alcoolul, hrana procesată, conservele de orice fel. Hrana vie, neprocesată termic, este ideală pentru recuperarea bolnavului de cancer pentru că se elimină orice sursă de toxicitate din organism. Din categoria mâncărurilor raw-vegane fac parte toate alimentele în starea lor naturală, nealterate de căldură: supe reci, salate, paste din legume, sosuri, rulade, piureuri, toate făcute din verdeţuri, legume şi fructe. Alături de acestea se recomandă consumarea supei Hippocrate, preparată din ţelină, roşii, pătrunjel, usturoi, ceapă şi cartofi.
    Regimul este total diferit de o alimentaţie tradiţională, iar cel care o urmează trebuie să fie în primul rând determinat şi disciplinat în urmarea ei.

    Alimente interzise bolnavilor de cancer

    În terapia Gerson sunt interzise toate alimentele fabricate sau procesate, conservate, congelate, rafinate, sărate, afumate sau sulfurate. Sunt interzise produsele lactate de toate tipurile, alcoolul, ananasul şi fructele de pădure care pot da reacţii alergice, avocado alături de toate tipurile de nuci care sunt prea bogate în grăsimi, soia şi produse din soia, condimente ca piperul negru, ardeiul iute, busuiocul şi alte plante aromatice, fasolea uscată şi păstăi, lucerna germinată şi lăstarii de fasole. Orice tip de carne şi peşte, zahăr alb, brun, făina rafinată sunt interzise cu desăvârşire, ca şi cafeaua şi ceaiurile cu conţinut de cofeină. Nu sunt acceptate nici ciupercile pentru că sunt greu digerabile.
    Se interzice orice produs care conţine fluor, cum ar fi apa fluorizată, pasta de dinţi, apa de gură, vopsele de păr, substanţe de încreţire permanentă a părului, cosmetice, deodorante, ruj şi loţiuni. 
    Alimentaţia este una din principalele cauze de îmbolnăvire alături de mediul poluat şi stresul tot mai mare. Ca metodă de prevenţie, autorul cărţii „Hrana vie în prevenirea şi vindecarea cancerului” , Elena Niţă Ibrian, scrie despre beneficiile hranei vii: „Eu personal consum hrană vie de peste 5 decenii şi nu mai am niciun fel de boală, fapt pentru care am încredere oarbă în eficinţa consumului de crudităţi naturale. De mi s-ar da tot aurul din lume tot nu m-aş mai întoarce vreodată la mâncărurile tradiţionale, care nu sunt altceva decât balast pentru corp şi totodată generatoare de boli, printre care se numără şi cancerul”. Autoarea cărţii este convinsă de puterea hranei vii pentru că a fost bolnavă de cancer şi s-a vindecat datorită regimului strict.

    Psihicul, o armă de necontestat în tratarea cancerului

    Reuşita în lupta cu necruţătoarea boală este strâns legată de starea psihică a bolnavului. Atunci când o persoană este diagnosticată cu cancer, indiferent de metoda de tratament, se impune ajutor psihologic care contribuie la vindecare prin puterea autosugestiei. Intervine din nou puterea de autovindecare a corpului uman. Există un doctor german pe nume Ryke Hamer despre care se spune că a vindecat bolnavi de cancer doar stând de vorbă cu ei. El a pledat pentru ideea că îmbolnăvirea de cancer survine după o traumă, un şoc emoţional care se propagă la nivel biologic. Din acest punct au urmat o serie de cercetări care au demonstrat că orice boală, nu doar cancerul, este controlată printr-o zonă din creier ce îi corespunde în mod direct. Această teorie permite bolnavului să înţeleagă de ce s-a îmbolnăvit şi îi oferă şanse reale de vindecare prin forţele proprii. Din păcate metoda nu a fost şi recunoscută de institutul german de medicină şi chiar s-a refuzat ca cercetările să fie continuate. Medicului i s-a retras licenţa medicală pe motiv că a refuzat să se conformeze principiilor medicinei standard. Chiar dacă nu există recunoaştere medicală a metodei de tratament iniţiată de medicul german, se cunosc beneficiile terapiei psihologice în procesul de tratarea a cancerului şi se recomandă alături de tratamentul medicamentos sau naturist.

    De ce nu se prepară hrană vie în spitale?

    Răspunsul poate fi la îndemână numai dacă avem în vedere considerentele financiare. În aceeaşi carte a Elenei Ibrian găsim şi o explicaţie pertinentă “ pentru că în spitale există o bucătărie dependentă de administraţie şi numai foarte puţini medici au cunoştinţe temeinice de dietetică. (…) Experţii respingeau această dietă anticanceroasă pentru că neavând cunoştinţe în domeniu o considerau ineficientă. ” Concluzia a fost redactată în cartea apărută în 2001. Au trecut 12 de ani de atunci iar situaţia nu s-a schimbat prea mult pentru că singurul răspuns pe care l-am primit de la doi specialişti în oncologie astăzi a fost simplu: “nu ştiu”.

  • Cum afectează silueta capacităţile creierului?

    Persoanele care au multă grăsime abdominală au şanse de 3 ori şi jumătate mai mari de a avea probleme de memorie şi de a suferi de demenţă la vârste mai înaintate, arată cercetări recente.
    Cei care au o cantitate mare de ţesut adipos în zona abdominală au niveluri mai mici ale unei proteine numite PPARalfa, care are cel puţin două roluri: pe de o parte, controlează modul în care ficatul metabolizează grăsimea, iar pe de altă parte, fiind localizată în zona cerebrală numită hipocampus, controlează, de asemenea, memoria şi învăţarea. Cei care au descoperit aceste corelaţii sunt cercetătorii de la Rush University Medical Centre, din Chicago, în colaborare cu National Institutes of Health, din  SUA.
    Persoanele supraponderale prezintă, iniţial, niveluri scăzute de PPARalfa în ficat, dar, în cele din urmă, nivelul proteinei scade în întreg organismul, inclusiv în creier. Specialiştii cred că descoperirea lor ar putea duce la obţinerea unui medicament injectabil pentru îmbunătăţirea memoriei şi a învăţării la persoanele care suferă de demenţă. Dr. Kalipada Pahan, de la Rush University Medical Centre, declară: ”Trebuie să înţelegem mai bine în ce mod este corelată grăsimea cu memoria şi învăţarea, astfel încât să putem dezvolta o metodă eficientă pentru a proteja capacitatea de memorare şi învăţare.” După afirmaţiile specialistului, studiile pe animale de laborator au arătat că, la şoarecii cărora le lipsea proteina PPARalfa, injecţiile cu această proteină în hipocampus au dus la îmbunătăţirea memoriei şi a capacităţii de învăţare.
    Studii anterioare au mai evidenţiat şi alţi factori de risc: fumatul pasiv, apneea de somn, consumul de alcool şi de droguri, diabetul tip 2 şi bolile de inimă măresc riscul unei persoane de a suferi de demenţă.

  • Oamenii de ştiinţă au făcut o descoperire extraordinară despre creierul copiilor

    Oamenii de ştiinţă au făcut o descoperire extraordinară despre creierul copiilor

    Un nou studiu efectuat de o echipă de cercetători britanici şi americani a dezvăluit că există o „fereastră critică” pentru dezvoltarea limbajului între vârsta de 2 şi 4 ani. Influenţele de mediu au cel mai mare impact înainte de vârsta de patru ani, pe măsură ce creierul îşi dezvoltă capacitatea de a procesa cuvinte noi. Cercetarea publicată în The Journal of Neuroscience sugerează că afecţiunile care afectează dezvoltarea limbajului ar trebui tratate cât mai timpuriu cu putinţă. De asemenea, studiul explică de ce copiii mici sunt atât de pricepuţi în a învăţa o limbă străină.
    Oamenii de ştiinţă de la King’s College London şi de la Universitatea Brown au studiat 108 copiii cu o dezvoltare normală a creierului ce aveau vârste cuprinse între 1 şi 6 ani. Cercetătorii au scanat creierele copiilor pentru a studia mielina, teaca izolatoare care se dezvoltă de la naştere în jurul creierului. Spre surprinderea oamenilor de ştiinţă, ei au descoperit că distribuţia mielinei se fixează la vârsta de 4 ani, ceea ce sugerează că plasticitatea creierului atinge un vârf în perioada foarte timpurie a vieţii. De aceea, cercetătorii prezic că orice influenţă a mediului asupra dezvoltării cerebrale va avea cel mai mare impact înainte de vârsta de patru ani.
    Acest lucru explică de ce copiii care au parte de un mediu bilingv înainte de vârsta de patru ani au cea mai mare şansă de a deveni fluenţi în ambele limbi.
    De asemenea, cercetarea sugerează că există o perioadă critică în timpul dezvoltării în care influenţa mediului asupra abilităţilor cognitive atinge un punct maxim.
    Studiul a fost coordonat de Dr. Jonathan O’Muircheartaigh de la King’s College London. „Deoarece studiul nostru sugerează că circuitele cerebrale asociate limbajului sunt mai flexibile înainte de vârsta de patru ani, intervenţia în cazul copiilor cu probleme de dezvoltare a limbajului ar trebui să fie iniţiată înainte de atingerea acestei vârste critice. Acest lucru ar putea fi relevant pentru multe afecţiuni de dezvoltare, precum autismul, deoarece problemele de dezvoltare a limbajului reprezintă un simptom ce apare devreme”, spune dr. Jonathan O’Muircheartaigh.
    Abilităţile lingvistice se dezvoltă foarte rapid în prima fază a copilăriei. Bebeluşii au un vocabular de până la 50 de cuvinte la vârsta de 12 luni, dar până la vârsta de 6 ani acesta se dezvoltă şi atinge aproximativ 5.000 de cuvinte. Abilităţile lingvistice sunt localizate în zonele frontale ale părţii din stânga a creierului uman. De aceea, cercetătorii se aşteptau să observe o dezvoltare mai mare a mielinei în partea din stânga a creierului pe măsură ce copii învăţau mai multe aspecte ale limbii. Ei au fost surprinşi să descopere că mielina rămânea constantă, dar avea o influenţă mai mare asupra abilităţilor lingvistice înainte de vârsta de patru ani, sugerând că există o fereastră crucială pentru intervenţii în tulburările de dezvoltare.
    Studiul a fost finanţat de National Institutes for Mental Health (SUA) şi de The Wellcome Trust (Marea Britanie).

  • Boala Alzheimer ar putea fi oprită din evoluţie?

    O reuşită a cercetătorilor britanici sugerează că moartea celulelor nervoase ar putea fi împiedicată prin administrarea unui medicament. Acest studiu deschide calea şi spre obţinerea de noi medicamente pentru tratarea altor afecţiuni ale creierului, precum boala Parkinson şi boala neuronului motor. Lucrările sunt încă la început, dar rezultatele sunt încurajatoare: ele constituie prima dovadă că utilizarea unui medicament împiedică neuronii afectaţi de o boală neurodegenerativă să moară.
    Profesorul Roger Morris, de la King’s College London, a declarat: „Aceste descoperiri, bănuiesc, vor fi considerate de istorie drept un punct de cotitură în identificarea de medicamente pentru a controla şi preveni boala Alzheimer”.

    În această maladie, în creier se acumulează proteine anormale, ale căror molecule au o configuraţie spaţială diferită de cea a proteinelor sănătoase. În majoritatea studiilor de până acum, oamenii de ştiinţă au încercat să descopere medicamente care să descompună proteinele toxice şi să le elimine din creier, însă cel mai recent studiu, finanţat de Medical Research Council din Marea Britanie, a abordat problema în mod diferit. În loc de a încerca să debaraseze creierul de proteinele anormale, cercetătorii au studiat modul în care aceste proteine afectează neuronii. Cercetările pe şoareci de laborator au arătat că proteinele cu configuraţie anormală nu omoară celulele nervoase în mod direct. Neuronii mor din cauza unor încercări nepotrivite a se proteja – ei încetează să mai fabrice noi proteine, inclusiv unele esenţiale pentru supravieţuirea lor.

    Cercetătorii au arătat că este posibil să se administreze şoarecilor un medicament care să declanşeze din nou producţia de proteine şi să oprească astfel distrugerea celulelor nervoase. Rezultalele sunt prezentate în jurnalul Science Translational Medicine. Şoarecii trataţi nu au prezentat niciun fel de simptome, în vreme ce şoarecii netrataţi au început să aibă probleme de memorie, dificultăţi motorii şi, în cele din urmă, au murit.
    Testele au fost făcute pe o proteină cu configuraţie spaţială anormală, denumită prion, care provoacă boala numită scrapie, o boală neurodegenerativă fatală ce afectează sistemul nervos al caprelor şi oilor. Dar se consideră că un proces foarte asemănător ar sta  şi la originea altor boli ale creierului, precum maladia Alzheimer, boala neuronului motor şi boala Parkinson. Totuşi, medicamentul testat are efecte secundare puternice şi vor mai trece cel puţin 10 ani până când tratamentul să poată fi încercat pe oameni.
    Unii specialişti cred că, deoarece acest gen de terapie ţinteşte un mecanism implicat în mai multe boli neurodegenerative, ar fi posibil ca un singur medicament să poată trata mai multe boli de acest tip. Rămâne totuşi de văzut dacă rezultatele observate la animale se vor dovedi valabile şi pentru om.

  • Alcoolul vatămă şi scheletul, nu numai ficatul

    Alcoolicii au ”oase slabe” – această corelaţie era cunoscută de multă vreme, dar mecanismul ei nu fusese înţeles de oamenii de ştiinţă. Acum, cercetătorii au clarificat fenomenul la nivel celular. Medicii observaseră de mult timp că persoanele care abuzează de alcool sunt mai predispuse să sufere fracturi, iar vindecarea oaselor lor are loc mai încet în comparaţie cu persoanele care nu beau alcool. Totuşi, nu se ştia de ce se întâmplă aşa. Medicii au elaborat, de-a lungul timpului, diferite explicaţii, precum starea de malnutriţie, frecvent întâlnită la alcoolici, sau interacţiuni între alcool şi anumiţi hormoni.

    Recent, o echipă de cercetători de la Loyola University Medical Center, SUA, a studiat mai aprofundat fenomenul, lămurind modul în care alcoolul încetineşte vindecarea oaselor la nivel celular şi molecular. Acest efect este prezent atât la cei care beau zilnic, cât şi la cei care consumă ocazional cantităţi mari de alcool.

    Problema poate fi deosebit de gravă în cazul adolescenţilor şi al adulţilor tineri, deoarece în aceste etape corpul stochează calciu în oase, ceea ce influenţează sănătatea oaselor pe termen lung.

    Alcoolul este periculos din două puncte de vedere, explică dr. Roman Natoli, chirurg ortoped : pe de o parte, multe fracturi sunt asociate cu consumul de alcool, datorându-se accidentelor de maşină, căderilor, împuşcăturilor şi altor evenimente negative favorizate de consumul de alcool. Pe de altă parte, alcoolul influenţează negativ şi procesul de vindecare a oaselor.

    Totuşi, relaţia dintre alcool şi sănătatea oaselor este complexă: un studiu publicat în 2012 în jurnalul Menopause arăta că un consum de maximum o băutură pe zi reduce pierderea de masă osoasă la femeile de peste 50 de ani, iar un alt studiu (American Journal of Medicine, 2008) indica faptul că persoanele care consumă o jumătate până la o porţie de alcool pe zi au un risc mai mic de a suferi fracturi de şold, comparativ atât cu abstinenţii, cât şi cu alcoolicii. Pentru a înţelege mai bine această relaţie complicată, dr. Natoli şi colegii săi au realizat un studiu pe şoareci de laborator, împărţiţi în două grupuri. Unui grup i s-a administrat alcool într-o cantitate ce echivala cu triplul nivelului legal permis de legislaţia rutieră din SUA, iar celuilalt grup (grupul de control) nu i s-a dat alcool. Cercetătorii au constatat diferenţe semnficative între grupul de control şi grupul expus la alcool, în ceea ce priveşte ţesutul osos dur care se formează la locul unei fracturi – aşa-numitul calus. La şoarecii expuşi la alcool, calusul era mai slab mineralizat, ceea ce arăta că se forma mai puţină masă osoasă; în plus, osul format nu era atât de puternic ca la şoarecii din grupul de control.

    De asemenea, şoarecii expuşi la alcool prezentau semne de stres oxidativ, un proces prin care sunt produse substanţe numite radicali liberi, foarte reactive din punct de vedere chimic şi care, dacă se află la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit, pot afecta negativ funcţionarea celulelor. Mai mult decât atât: şoarecii expuşi la alcool aveau niveluri considerabil mai mici dintr-o proteină numită osteopontină. Osteopontina şi o altă proteină, numită SDF-1, sunt implicate în atragerea celulelor stem la locul leziunii, celule care se matureazăa apoi, transformându-se în celule osoase.

    Natoli plănuieşte să injecteze şoarecilor un antioxidant numit NAc, care combate stresul oxidativ, pentru a vedea dacă acesta accelerează procesul de vindecare în cazul şoarecilor expuşi la alcool.

    Deşi un astfel de tratament ar putea, eventual, să fie de folos consumatorilor de alcool care suferă fracturi, dr. Natoli afirmă că lucrul cel mai înţelept în cazul unei fracturi ar fi renunţarea la consumul mare de alcool timp de câteva luni, timp în care osul se poate vindeca în mod corespunzător.

  • Aspectul fizic influenţează mult relaţiile de serviciu

    Aspectul fizic influenţează mult relaţiile de serviciu

    Trăsăturile fizice, aspectul şi atractivitatea exercită o influenţă evidentă asupra calităţii relaţiilor la locul de muncă – este concluzia unui studiu realizat la Universitatea Notre-Dame din Indiana (SUA), preluat de passionsante.be.

    Studiul „compară universul profesional cu curtea şcolii. Elevii cu aspect fizic atrăgător sunt populari, în timp ce copiii mai puţin favorizaţi de natură sau bolnavi sunt adesea vulnerabili social şi victime ale intimidărilor. S-ar putea crede că acest comportament dispare odată cu înaintarea în vârstă, dar nu este aşa”, arată autorii studiului.

    După analizarea atentă a cercetărilor efectuate pe această temă şi interviuri luate unui mare număr de salariaţi, s-a constatat că absenţa sau atracţia fizică sau intelectuală insuficientă – noţiuni foarte subiective – determină un tratament nepoliticos, grosolan şi chiar crud (bătăi de joc, reproşuri, violenţă verbală, presiune psihologică sau excludere din grup).

    Dimpotrivă, persoanele considerate mai atrăgătoare sunt considerate mai simpatice şi mai interesante din punct de vedere social. Sunt mai bine tratate, se bucură de mai multă atenţie şi de mai puţină ostilitate. De fapt, ‘efectele atractivităţii depăşesc simpla părere şi se manifestă prin adevărate acţiuni’. Unele studii au arătat că deciziile de angajare şi de promovare pot fi influenţate în mare măsură de aspectul fizic, cu menţiunea că femeile obeze fac prea des obiectul discriminării pe piaţa muncii.

    Pentru marea majoritate a locurilor de muncă, aspectul fizic nu este o exigenţă profesională, însă el exercită mai multă influenţă decât mulţi sunt dispuşi să recunoască (cel puţin în mod deschis). Specialiştii subliniază că fiecare trebuie să fie conştient că există aceste prejudecăţi, care trebuie combătute cu convingere, încheie passionsante.be.

  • Când este gata un bebeluş să vină pe lume?

    Când este gata un bebeluş să vină pe lume?

    În timpul vieţii intrauterine, copiii învaţă să anticipeze atingerile, iar modul în care îşi ating faţa şi capul poate fi un indicator al dezvoltării lor fizice şi psihice dinaintea naşterii, arată un studiu recent. Pentru prima dată, psihologii au descoperit că, în stadiile mai avansate ale sarcinii, fătul este capabil să prezică mişcările propriilor mâini către gură, în loc de a reacţiona pur şi simplu la ele. Cercetătorii cred că aceste descoperiri i-ar putea ajuta să înţeleagă mai bine procesul de dezvoltare a copiilor în uter (mai ales când este vorba despre prematuri), dacă ei sunt gata pentru interacţiuni sociale şi dacă sunt capabili să se calmeze singuri sugându-şi degetele. De asemenea, observaţiile ar putea arăta cât de pregătiţi sunt copiii pentru a fi hrăniţi.

    Capacitatea de anticipare, cred oamenii de ştiinţă, este un indicator-cheie al dezvoltării normale a bebeluşului, iar dacă el nu are această capacitate într-un anumit stadiu al sarcinii, atunci e posibil să sufere de o boală. Numai atunci când şi-a dezvoltat capacitatea de a anticipa atingerea şi de a face  mişcări intenţionate -de exemplu să deschidă gura pentru a suge -, numai atunci un făt este pregătit să părăsească adăpostul sigur al uterului. Astfel, explică psihologul dr. Nadja Reissland, creşterea frecvenţei cu care fătul îşi atinge gura şi partea inferioară a feţei poate fi un indicator al dezvoltării creierului, dezvoltare necesară pentru o evoluţie sănătoasă, inclusiv pregătirea pentrun interacţiuni sociale, auto-calmare şi hrănire.

    Dr. Reissland şi colegii ei de la Durham University au folosit aşa-numita ecografie 4-D – imagini ecografice 3-D care pot fi văzute în  timp real  – pentru a realiza imagini a 8 fetiţe şi 7 băieţi, în fiecare lună a sarcinii, între a 24-a şi a 36-a săptămână de sarcină. Fetele şi băieţii au avut acelaşi ritm de dezvoltare în cursul studiului.

    În stadiile mai timpurii ale sarcinii, cercetătorii au putut observa cum bebeluşii îşi atingeau partea superioară şi părţile laterale ale capului, iar mai târziu treceau şi la atingerea părţilor inferioare, mai sensibile, ale feţei şi gurii.

    Până în săptămâna a 36-a, majoritatea copiilor deschideau gura înainte de a şi-o atinge – un semn că anticipau atingerea. La copiii sănătoşi, sensibilitatea zonei din jurul gurii creştea pe măsură ce se dezvoltau, ceea ce ar putea însemna că ei deveneau mai conştienţi de mişcările gurii. Oamenii de ştiinţă cred că o anumită succesiune de mişcări, precum deschiderea gurii înainte de sugerea degetului, arată că la copil se dezvoltă deja intenţia, executarea unei mişcări cu un anumit scop.

    Rezultatele, publicate în jurnalul Developmental Psychobiology, clarifică unele aspecte ale maturării intrauterine şi pot indica momentul când un bebeluşul este suficient de dezvoltat pentru a veni pe lume şi a se confrunta cu mediul exterior corpului mamei.