word-monitor

Author: Nelu Stamate

  • România, grad mare de risc poliomielitic

    România, grad mare de risc poliomielitic

    Pentru mulţi europeni, poliomielita este un duşman din vremuri mult trecute. Acum, pentru prima dată în mulţi ani, există un risc real ca această cumplită boală paralitică să revină pe continent. Poliovirusul a reapărut pe flancul de sud-est al Europei — în Israel şi Siria — motiv pentru care specialiştii în sănătate publică se tem că boala ar putea fi importată şi ar putea reapărea în Europa.
    Europa este surprinzător de vulnerabilă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat în 2002 că regiunea europeană, ce cuprinde 53 de ţări (din Portugalia până în Rusia), este liberă de poliomielită. De atunci, multe ţări au lăsat garda jos. Sistemele de supraveghere sunt de multe ori incomplete şi de o calitate proastă, iar rata suboptimă a vaccinărilor face ca multe ţări să fie susceptibile la epidemii ce pot izbucni de la un caz importat.
    Situaţia este „un semnal de alarmă”, afirmă Marc Sprenger, directorul European Centre for Disease Prevention and Control (ECDC) din Stockholm. Date fiind slăbiciunile din sistemul de apărare european anti-poliomielită, volumul uriaş de călătorii între Europa şi Israel şi milioanele de refugiaţi care părăsesc Siria, ECDC crede că există un risc real de apariţie a unei epidemii în Uniunea Europeană. Statele membre privesc „extrem de serios” riscul importării acestei boli, subliniază Sprenger.
    Efortul de a eradica poliomielita a făcut paşi uriaşi de la lansarea, în 1988, a Global Polio Eradication Initiative. Atunci, 350.000 de copii erau paralizaţi anual în 125 de ţări. În ultimii 25 de ani, numărul cazurilor a fost redus cu mai mult de 99%, astfel că anul acesta s-au mai înregistrat doar 223 de cazuri. Poliomielita este endemică acum în doar trei ţări: Afghanistan, Nigeria şi Pakistan. Totuşi, încă mai au loc cazuri importate sporadice, mai ales în Africa, o epidemie făcând 174 de victime anul acesta în Somalia.
    Ultima ameninţare a ieşit la iveală pe 19 octombrie, când Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a raportat un grup de cazuri de paralizie acută flască – un simptom clasic al poliomielitei – în Deir-ez-Zor, o regiune supusă conflictului situată în estul Siriei. Autorităţile naţionale au confirmat 2 cazuri de poliomielită, iar pe 29 octombrie Organizaţia Mondială a Sănătăţii a confirmat 10 cazuri. „Toată lumea a trecut la modul de reacţie contra epidemiilor”, a anunţat Oliver Rosenbauer, purtător de cuvânt al Global Polio Eradication Initiative din cadrul OMS.
    Cazurile se datorează, cel mai probabil, reducerii masive a nivelului de imunizare a copiilor din Siria din cauza războiului aflat în desfăşurare. Deoarece de regulă tind să existe 200 de cazuri non-paralitice pentru fiecare caz paralitic, grupul descoperit „este cel mai probabil doar vârful aisbergului”, afirmă Sprenger. Rosenbauer afirmă că există un risc major ca boala să devină endemică în Siria.
    Israelul se confruntă cu o situaţie diferită, dar îngrijorătoare la rândul său. Nivelul imunizării copiilor este ridicat, însă anul acesta a fost descoperit poliovirusul în apa uzată din mai multe oraşe din sudul Israelului. Virusul a fost detectat totodată pe Malul de Vest şi în Gaza. ECDC şi OMS estimează un risc mare de răspândire internaţională a poliovirusului din Israel, dată fiind circulaţia prelungită a virusului într-o zonă mare.
    Israelul a identificat până acum 42 de persoane care răspândesc poliovirusul prin fecale. Niciuna dintre acestea nu prezenta simptomele paraliziei şi toate au fost vaccinate cu vaccin polio inactivat (VPI), ce este folosit în imunizările de rutină şi care protejează de toate tulpinile. Acest caz reprezintă prima dată când poliovirusul a fost descoperit fără cazuri clinice. Majoritatea ţărilor din UE folosesc VPI, iar dacă vor fi expuse la polio, aceste ţări s-ar putea confrunta la rândul lor cu răspândirea silenţioasă a virusului în mediu, ceea ce ar pune sub ameninţare populaţiile nevaccinate, mai ales bebeluşii. VPI oferă un grad mare de protecţie individuală, dar oferă o imunitate intestinală redusă, ceea ce înseamnă că persoanele vaccinate ar putea răspândi virusul prin fecale. O alternativă o reprezintă vaccinul polio oral (VPO), o formă slăbită a virusului viu ce oferă protecţie intestinală puternică şi care previne răspândirea virusului prin fecale. VPO este folosit pentru vaccinări de masă şi pentru controlarea epidemiilor pentru că este eficient, ieftin şi uşor de administrat. Totuşi, în cazuri rare, VPO poate provoca poliomielită, motiv pentru care ţările fără poliomielită preferă să folosească VPI, care nu prezintă acest risc.
    Pentru a opri transmiterea „tăcută” a virusului, Israelul a vaccinat VPO peste 890.000 de copii din luna august până acum, iar Siria a început să administreze VPO la 2,4 milioane de copii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi UNICEF plănuiesc o campanie de vaccinare în toate ţările învecinate. Apariţia poliomielitei „va avea implicaţii dincolo de Siria”, afirmă Rosenbauer.
    Sistemele eficiente de monitorizare a apelor uzate din Israel au permis detectarea virusului înainte să apară vreun caz clinic, însă în Europa puţine ţări monitorizează apa de canal. De asemenea, mecanismele de detectare a cazurilor de paralizie acută flască sunt ineficiente. De aceea, Sprenger afirmă că există un risc real ca mai multe cazuri importate să nu fie detectate şi să se răspândească înainte să provoace epidemii. Europenii care sunt vaccinaţi ar fi protejaţi, însă în multe ţări, precum România, Ucraina şi chiar unele ţări mai bogate, rata vaccinării polio este suboptimă. Se estimează că până la 12 milioane de copii din ţările UE nu sunt vaccinaţi împotriva polio.
    „Trebuie să îmbunătăţim supravegherea mediului şi să nu aşteptăm până avem un caz clinic de poliomielită”, concluzionează Sprenger.

  • Rusia şi UE duc un alt război rece

    Rusia şi UE duc un alt război rece

    Rivalitatea dintre Moscova şi Bruxelles în atragerea la cauza proprie a vecinilor comuni este atât de intensă încât maschează realitatea şi evocă un nou război rece. Ambele părţi afirmă că opţiunile sunt incompatibile şi obligă la alegerea între un Tratat de Asociere la UE, legat de o zonă de liber schimb, şi Uniunea Vamală. În acest nou război, televiziunea de stat Rusia 24 a iniţiat o serie de programe în care i se prevăd Ucrainei numeroase probleme, dacă încheie tratatul de asociere, de la şomajul masiv la colapsul industriei locale, în prezent integrată celei ruse.
    Nu totul este propagandă. Surse europene ce preferă anonimatul avertizează cu îngrijorare că Ucraina va trebui să treacă prin experienţe dificile pentru a se adapta la UE, fără a avea perspectiva de a deveni un membru cu drepturi depline al organizaţiei, aşa cum au avut Polonia şi alte ţări estice care astăzi sunt în UE. “Şi atunci când speranţele Kievului nu vor fi satisfăcute de o Europă mai slabă şi mai puţin atractivă decât înainte, va veni vremea Rusiei în Ucraina”, avertizează ele.
    Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia şi-au încheiat deja negocierile privind tratatele de asociere, care vor fi semnate la Vilnius. Dar Armenia, care are o alianţă militară cu Rusia şi un conflict deschis cu Azerbaidjanul pentru Karabahul de Munte, a ieşit din proces în septembrie şi a solicitat intrarea în Uniunea Vamală.
    În faţa renunţării Erevanului, comisarul european Stefan Füle, responsabil cu politica Parteneriatului Estic, a acuzat Moscova de presiuni: “Orice ameninţare a Rusiei legată de posibila semnare a acordurilor cu UE este inacceptabilă”, a spus el, citând ca exemplu abuzul preţurilor la energie, obstacolele artificiale în calea comerţului, garanţiile de cooperare şi securitate militare şi instrumentalizarea conflictelor.
    Serviciile sanitare ruse sunt experte în a găsi probleme mărfurilor importate din ţări care contrariază politica Moscovei. Au fost afectate în diverse momente apele minerale şi vinurile din Georgia, vinurile din Moldova şi de curând ciocolata din Ucraina şi laptele din Lituania.
    Iritarea lui Füle nu a găsit ecou la Moscova, care-şi concentrează argumentele mai ales asupra Ucrainei, statul cel mai puternic din punct de vedere economic dintre aspirantele la Acordul de asociere cu UE. În această săptămână, Alexei Miller, preşedintele Gazprom, compania monopolistă de export a gazelor din Rusia, a somat Kievul să plătească o datorie de 882 milioane de dolari pentru aprovizionarea din august. Premierul Medvedev s-a alăturat reclamaţiilor şi a ameninţat cu plata în avans a gazelor. Gazprom, care a fost obligat de instanţele de arbitraj să scadă preţul gazelor pentru unii dintre clienţii săi germani, refuză să facă reduceri Ucrainei, care plăteşte conform acordului încheiat în 2009, cât premier era Iulia Timoşenko.
    Înaintea crizei economice din 2008, Rusia a folosit aprovizionarea cu gaze ca ameninţare a pieţelor europene, dar eficienţa acestei arme s-a redus parţial prin diversificarea consumului de combustibil, apariţia altor resurse energetice şi crearea unei reţele de conexiuni permiţând căi alternative de aprovizionare a Occidentului. Aceste posibilităţi, pe care Ucraina le utilizează pentru a-şi reduce dependenţa de Gazprom, s-au extins prin construirea fabricilor de gaz lichefiat la Baltica şi Adriatica. La finalul lunii octombrie, la un summit CSI de la Minsk, Putin a insistat că, după semnarea tratatului de asociere, Ucraina îşi va pierde barierele vamale şi va fi invadată de produse occidentale. Aceasta va afecta Rusia, dacă Ucraina ar fi şi membră a Uniunii Vamale şi, potrivit lui Putin, va fi ‘foarte periculos şi de neacceptat”. El a amintit că Rusia a pledat pentru un spaţiu comun de la Lisabona la Vladivostok, dar pentru ca aşa ceva să se împlinească pe o bază de egalitate, fără pierderi economice şi probleme sociale, trebuie făcut treptat, a spus el.

  • FMI estimează o creştere economică constantă pentru 2014

    FMI estimează pentru România, în 2014, o creştere reală a PIB constantă, menţinându-se la nivelul estimat pentru finele acestui an, de 2,2%, dar se aşteaptă ca evoluţia să fie influenţată decisiv de cererea internă, cu accent pe investiţii, nu de exporturi, ca în prezent. “Pentru anul 2014 proiectăm o creştere reală a PIB constant, ceea ce înseamnă că aceasta se va menţine la 2,2%, dar ne aşteptăm să vedem o deplasare a factorilor determinanţi ai creşterii, dinspre exporturile nete cum a fost în 2013, către cererea internă, în mod special creşterea ar trebui să fie determinată de nişte investiţii mai mari, pentru că Guvernul a avut success în ultima vreme în absorbirea fondurilor UE şi aceasta va avea efect asupra creşterii de viitor”, a declarat marţi şeful misiunii Fondul Monetar Internaţional (FMI) în România, Andrea Schaechter, în conferinţa de presă de la încheierea vizitei de două săptămâni. Ea a arătat că având o cerere internă mai puternică şi pentru contul curent este anticipată o creştere, la 1,8% din PIB. Pentru acest an, contul curent este proiectat la 1,2% din PIB, la ajustarea căruia contribuie cererea internă slabă.
    Schaechter a precizat că echipele finanţatorilor internaţionali au ajuns la un acord la nivel tehnic cu autorităţile române, în urma misiunii, însă evaluarea trebuie aprobată de conducerea FMI şi de Comitetul Executiv. “Evaluarea noastră este că programul se menţine în parametri în linii mari, toate criteriile de performanţă stabilite pentru finele lunii septembrie au fost îndeplinite şi s-au realizat progrese în îndeplinirea celor mai multe criterii de referinţă structurale”, a spus Schaechter.
    Şeful FMI în România a menţionat că proiecţia de creştere a PIB a fost revizuită în sus cu 0,2 puncte procentuale, la 2,2%, datorită unei producţii agricole bune şi unui rezultat al exporturilor foarte bun. “Inflaţia a scăzut mai repede faţă de aşteptări, acest lucru reflectând de fapt în cea mai mare parte preţurile mai mici la alimente. Inflaţia prognozată acum pentru acest an este de 2%”, a spus reprezentantul Fondului.

  • Rompan: Producţia fiscalizată a crescut cu peste 10% la făină şi cu 15% la pâine după reducerea TVA

    Producţia fiscalizată a crescut la făină cu peste 10% şi la pâine cu 15% după reducerea TVA la pâine de la 24% la 9%, începând cu 1 septembrie, a declarat sâmbătă Aurel Popescu, preşedintele patronatului Rompan. Totodată, pâinea s-a ieftinit cu mai mult de 12%.

    “Preţurile au scăzut cu peste 12%, că producţia fiscalizată a crescut la făină cu peste 10% şi la pâine cu 15%, iar la specialităţile de panificaţie creşterea este mai mare, ceea ce e un lucru bun pentru populaţie”, a spus Popescu.

  • Daniel Constantin: Este o afacere bună în România creşterea vacilor pentru carne

    Cererea de carne de vacă este foarte mare în Uniunea Europeană, motiv pentru care creşterea vacilor pentru carne este o afacere foarte bună, a declarat sâmbătă ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, în timpul unei vizite la târgul internaţional de agricultură Indagra.

    “Efectivele de bovine au scăzut şi aici trebuie intervenit. Am schimbat sistemul de subvenţionare cu speranţa că în perioada următoare se va îmbunătăţi efectivul, dar şi calitatea”, a spus Constantin. El a adăugat că în special pe zona de carne de vită există un deficit şi o cerere foarte mare în Uniunea Europeană. “Este foarte mult loc de dezvoltare. Există în anumite zone de muntre crescători de vaci pentru lapte. Din păcate nu au avut unde să comercializeze laptele şi încet-încet au trecut către zona de carne. Aceia pot confirma că este o afacere bună în România să ai şi vaci de creştere pentru carne. Şi aşa este şi pe zona aceasta cred că trebuie să ne concentrăm foarte mult”, a afirmat ministrul Agriculturii.

    Constantin spune că România are multe de făcut, ca stat, pentru a sprijini mai mult zootehnia, care “a rămas puţin în urmă” şi trebuie ajutată mai mult.

  • Care este cel mai bun elicopter de atac din lume ?

    Care este cel mai bun elicopter de atac din lume ?

    Oamenii au fost mereu curioşi să afle care este câştigătoarea titlului de cea mai bună armă la secţiunea sa. Fie că vorbim de cel mai bun pistol, cea mai bună armă de asalt, mitralieră, avion de vânătoare, tanc sau rachetă intercontinentală, dorinţa de a poseda cea mai bună unealtă de ucis a dus nu doar la naşterea cursei înarmărilor, dar şi la adevărate provocări de ordin tehnologic, strategic şi militar. În ceea ce priveşte elicoperele de interceptare şi atac, până nu demult americanii deţineau supremaţia în domeniu prin variantele celebrului deja „Apache”. Dar iată că în prezent poziţia acestuia este pe cale să fie spulberată de un nou emisar al morţii venit din Rusia. Cu silueta sa înfricoşătoare şi date tehnice de invidiat, elicopterul Hokum Ka 50 „Ciornîia Akula”, sau „Black Shark” cum i se spune în mediile de specialitate, pare să fie cel mai bun elicopter de luptă din întreaga lume. Sau nu?
    Ce înseamnă elicopter de atac ?
    Dacă luăm în consideraţie că avioanele de atac au ajuns deja la a cincea generaţie, tindem să credem că elicopterele de luptă au bătut cumva pasul de loc, având în mare acelaşi principiu de funcţionare şi siluetă de zbor precum primele elicoptere. Chiar şi celebrul Apache funcţionează pe aceleaşi principii, cu toate că în versiunile sale recente au fost încorporate numai puţin de 26 noi tehnologii. Cu toate acestea, noile generaţii de elicoptere de atac au dus la apariţia unor aparate de luptă extrem de performante, cu parametrii zborului mult îmbunătăţiţi, aparatură de bord avansată şi armament impresionant.
    Concepute ca nişte aparate de zbor cu funcţii multiple, elicopterele de atac de ultimă oră au devenit nişte structuri de-a dreptul modulare, acest concept fiind tot mai apreciat odată cu emergenţa aparatelor de zbor multi-rol. Elicopterele de luptă pot fi clasificate în două mari categorii – elicopterele echipate cu mitraliere şi rachete şi elicopterele moderne de atac. Ambele sunt în dotarea forţelor armate, în timp ce  prima categorie vizează elicoptere utilitare, de tip cargo sau recunoaştere care pot fi modificate pentru ataşarea de armament, a doua cuprinde doar elicopterele special construite pentru luptă. Conceptul elicopterelor de atac a evoluat odată cu conflictele Franţei în Algeria şi primul Război din Indochina (1954-1962). Primele folosiri la gamă largă a elicopterelor de luptă au debutat odată cu Războiul din Vietnam, căci până în acel moment elicopterele erau folosite mai mult pentru transportul de trupe, identificări şi evacuarea răniţilor.
    Celebrul Huey UH-IC, a fost iniţial un astfel de elicopter de transport care a fost modificat prin adăugarea de aripi secundare ataşate de fuzelaj, aripi prevăzute cu rachete şi mitraliere. Celelalte elicoptere modificate au fost cele de tip Sikorsky şi Chinook CH-47. În perioada 1960-1970, sovieticii au dorit de asemenea să deţină elicoptere de atac. În acest scop au modificat elicopterele militare de transport de tip MI-8 cu subaripi pentru rachete şi mitraliere. A fost punctul de început pentru crearea elicopterului MI-24, devenit celebru în timpul luptelor din Afganistan din deceniul 8. Cursa pentru apariţia celui mai bun elicoper de atac era în plin avânt.
    Apaşul cel încercat în lupte
    Elicopterul american de tip Apache este un alicopter de atac cu două motoare creat de către compania McDonell Douglas. Acest monstru redutabil din metal şi materiale revoluţionare a intrat în folosinţa forţelor armate americane încă din anul 1984, find din acel moment exportat în numeroase alte ţări precum Egipt, Israel, Olanda, Japonia, Arabia Saudită, Marea Britanie şi Emiratele Arabe Unite.
    La ora actuală peste 800 de astfel de aparate sunt încă în serviciul armatei americane, în timp ce mai mult de o mie de exemplare au fost deja exportate. Elicopterul Apache a fost pentru prima dată folosit în luptă în timpul acţiunilor militare americane din Panama, în anul 1989. A fost folosit apoi intensiv în timpul Operaţiunii Furtună din Deşert din Irak, în 1991. Ulterior a mai participat la operaţiunile militare din Turcia, Bosnia şi Kosovo. Varianta sa îmbunătăţită, Apache Long Bow, a fost lansată în anul 1997, iar cel mai nou model, AH-64D Longbow a fost dat în funcţiune în timpul Operaţiunii Anaconda din Afganistan. Spre deosebire de modelele anterioare, AH-64D Longbow este echipat cu un radar extrem de performant, o carlingă modernizată, un nou sistem de control al tragerilor, rachete aer-aer Stinger, rachete Longbow Hellfire, rachete Hydra 70 şi un tun rotativ M230E1.
    Varianta sa îmbunătăţită din prezent beneficiază de un tun rotativ cu bandă de tip Boeing M230 montat imediat sub fuselaj. Tunul-mitralieră are capacitatea de a trage 625 proiectile pe minut, iar elicopterul poate transporta încărcătoare cu 1.200 proiectile. Este echipat cu rachete aer-sol Longbow Hellfire, care pot atinge ţinte situate la 12 kilometri. Noul Apache beneficiază şi de un radar în lungime de undă milimetrică.
    Apaşul se poate înălţa cu o rată de 889 metri într-un minut. Viteza sa maximă atinge 279 km/oră, iar cea de croazieră este de 260 km/oră. Poate sta în aer timp de peste trei ore. Cântăreşte 5.165 kilograme, şi cu rezervoarele pline şi tot armamentul ataşat, poate decola cu greutatea totală de 10.433 kilograme. Are un plafon de zbor de 3.206 metri, iar radarul său acoperă o rază de 2889 metri.
    Cu aceste performanţe de partea sa, nu este de mirare că Apache şi-a construit reputaţia de cel mai eficient elicopter de luptă din ultimii ani. În plus, de partea sa sunt numeroasele misiuni de luptă efectuate îndeosebi în cadrul războaielor recente din Irak şi Afganistan.
    Rechinul care-şi zdrobeşte concurenţa ?
    În tot acest răstimp, când americanii deţineau supremaţia mondială la capitolul elicoptere de atac, experţii militari sovietici lucrau în secret la un aparat de zbor care să nu doar să-l egaleze pe Apache, dar să-l şi întreacă. Aşa a apărut cel mai bun elicopter din prezent al Armatei Ruse, şi cel mai bun elicopter de luptă din lume în concepţia unor experţi militari.
    Este vorba de aparatul botezat Rechinul Negru, realizat în versiunile Kamov KA-50 şi Kamov KA-52. Încă de la începuturi, Rechinul Negru a fost creat ca un elicopter de atac suplu, compact, puternic şi manevrabil. Precum toate tipurile de elicoptere produse de compania Kamov, şi acesta are un rotor co-axial contra-rotativ, cu două elice mari situate una deasupra celeilalte, şi nicio elice mică în coadă. Odată ce elicea din coadă este principalul limitator de viteză al deplasării orizontale a oricărui elicopter, Rechinul Negru a devenit astfel cel mai rapid elicopter de atac din lume.
    Avantajele sale în faţa unui Apache sunt destul de impresionante. Carlinga pilotului unui „Rechin Negru” este protejată de blindaje dintr-un oţel special care pot respinge proiectile de calibrul 20 mm. Geamurile sunt antiglonţ şi au grosimea de 55 mm. Rezervoarele de combustibil, sistemele de transmisie, cele hidraulice şi alte componente vitale ale oricărui aparat de zbor sunt şi ele blindate cu straturi din aliaje speciale.
    Lamele elicelor sunt alcătuite dintr-un aliaj de plastic cu compoziţie secretă care permite zborul chiar dacă elicea a fost lovită în plin. Structura elicopterului este alcătuită în proporţie de 35% din materiale compozite, extrem de rezistente la impact. Trenul de aterizare şi fuselajul au fost puternic întărite pentru a rezista la un impact cu solul. În plus, Rechinul Negru are două motoare, astfel încât dacă unul este distrus, celălalt poate prelua toate funcţiile celui afectat.
    Viteza sa maximă este de 315 km/oră în zbor orizontal, dar în picaj atinge şi 350km/oră. Are un tun rotativ de calibrul 30 mm, două mitraliere de 23 mm, poate transporta patru bombe de 250 kilograme fiecare, precum şi o multitudine de rachete de diferite dimensiuni. Beneficiază şi de tehnologie stealth comparativă cu cea a rivalului său american, iar piloţii au parte de scaune ejectabile. Fiind un elicopter foarte recent, nu a primit botezul focului decât în perioada ultimului Război din Cecenia, unde de altfel au facilitat victoria fără drept de apel a forţelor guvernamentale ruse. Costul unui singur Rechin Negru este de circa 500 milioane ruble (16 milioane $). Până la nivelul anului 2011, doar 16 elicoptere Ka-50 au fost construite.
    Cât despre rezultatul real al unei înfruntări dintre Apaş şi Rechinul Negru, ar fi bine ca acesta fie obţinut doar în simulatoarele de zbor sau pe baza estimărilor experţilor. Ambele aparate de zbor se pot distruge unul pe celălalt. Într-o astfel de ecuaţie care are în vedere lupta dintre cele mai bune elicoptere de luptă din lume, nu trebuie neglijat nici factorul uman, care în cele din urmă va înclina balanţa. Şi cum în orice gen de luptă, rezultatul este decis de butada „Cine ce face, înaintea cui”, acesta este deschis oricărei părţi.

  • Vom transforma planeta Marte într-o nouă casă pentru noi?

    Oare am putea transforma planeta Marte cea rece şi neprimitoare într-un al doilea Pământ? În momentul de faţă, putem doar să vorbim despre acest lucru şi să visăm la el. Dar, peste relativ puţină vreme, vom ajunge acolo – pe Planeta Roşie – , iar peste alte câteva decenii, vom avea tehnologia necesară pentru a face din Marte o planetă mai locuibilă decât acum, extinzând astfel limitele civilizaţiei umane dincolo de planeta ei natală. Dar ce presupune această transformare? Şi ce vom face dacă vom descoperi că pe Marte există, totuşi, forme de viaţă? Asemenea întrebări importante se ridică atunci când vorbim despre colonizarea lumii marţiene şi va fi nevoie să ne gândim bine şi să dăm nişte răspunsuri înainte de a porni în aventura marţiană. Iată, ca punct de pornire, opiniile profesionale ale unui expert, astrobiologul NASA Chris McKay, care ne vor fi ghid în elaborarea unor scenarii privind Marea Prefacere Marţiană.

    Într-un articol publicat recent, McKay, specialist în astrobiologie la Centrul de Cercetare Ames din cadrul NASA, discută semnificaţiile diferiţilor termeni utilizaţi pentru a desemna transformarea planetei Marte prin intervenţia umană şi metodele prin care ar putea fi realizată o astfel de prefacere spectaculoasă.
    Unul dintre termenii vehiculaţi este terraformare – un cuvânt întâlnit în literatura şi cinematografia SF, desemnând o transformare radicală a unei alte planete pentru a o face asemănătoare cu Pământul. Scopul unei astfel de intervenţii este evident: crearea unui mediu asemănător cu cel terestru, care să permită pământenilor să supravieţuiască. Dar terraformarea presupune să nu ţinem seama în niciun fel de ceea ce ar putea exista pe Marte ca forme de viaţă. Sigur, la ora actuală nu ştim să existe pe Planeta Roşie ceva viu, dar cercetările aprofundate abia au început.
    Pe lângă terraformare, există teoretic şi posibilitatea unei “restaurări”  a planetei, pentru a resuscita biodiversitatea care eventual ar mai exista acolo – atâta câtă o fi – , poate comunităţi microbiene încă nedescoperite de noi, ce vor fi supravieţuit în habitate foarte restrânse, poate sub forma unor spori foarte rezistenţi, încă viabili şi care ar putea fi reactivaţi dacă vreodată condiţiile de pe Marte ar deveni mai puţin dure.
    Chris McKay a propus utilizarea unui termen mai puţin “geocentric” decât terraformarea: ecosinteză planetară (care sună cât se poate de impresionant, ce-i drept), pentru a desemna procesul prin care s-ar putea crea, la suprafaţa Planetei Roşii, o biosferă stabilă şi diversă.
    Ar fi însă crearea unei astfel de planete mai importantă şi mai valoroasă pentru noi decât păstrarea lumii marţiene aşa cum e ea acum, când oferă prilejul unor studii absolut unice?

    De la Planeta Roşie la o planetă verde

    Dacă ne jucăm cu ideile, dezvoltând un prim scenariu, să zicem că necesităţi economice ne-ar obliga să luăm hotărârea de a ne extinde, de a ocupa încă o planetă. Cum ar decurge, în acest caz, ecosinteza planetară care ar face din Marte cea uscată şi îngheţată o planetă primitoare pentru om, albastră şi verde ca Terra, cu apă şi vegetaţie? Ar fi oare posibil? Să vedem ce spune expertul astrobiolog care ne ghidează în elaborarea acestui scenariu.
    Primul pas ar fi modificarea atmosferei marţiene astfel încât planeta să devină mai umedă şi mai caldă. Marte a avut un trecut mult mai umed, în urmă cu 4 miliarde de ani ar fi existat chiar un ocean, iar cercetătorii sunt de acord că există încă apă, captivă în structura rocilor ce alcătuiesc planeta şi sub formă de gheaţă. La polii planetei se întind două mari calote glaciare, formate în cea mai mare parte din apă îngheţată. Această gheaţă trebuie topită, pentru a avea apă pe Marte; acest proces – Marea Topire, cum îl numeşte McKay – ar dura câteva secole.
    Pentru ca gheaţa să se topească, e nevoie ca temperaturile să fie cu multe grade mai ridicate decât azi. Cum s-ar putea realiza încălzirea planetei? Aplicând ceea ce ştim despre Terra şi atmosfera ei: aşa-numitele gaze cu efect de seră contribuie la reţinerea căldurii. Ar putea fi introduse pe Marte gaze cu efect de seră foarte accentuat – precum clorofluorocarbonii (CFC) – care ar încălzi Planeta Roşie într-o oarecare măsură şi ar declanşa şi alte procese ce ar contribui în continuare la încălzire.

    Când am scris că scuturile de gheaţă de la polii marţieni sunt formate în cea mai mare parte din apă îngheţată, pariez că v-aţi întrebat din ce altceva ar mai fi putut fi formate: ei bine, ele au în componenţă – la suprafaţă, mai exact – dioxid de carbon îngheţat (gheaţă carbonică), care se formează datorită faptului că temperaturile sunt foarte joase (dioxidul de carbon îngheaţă la temperaturi mai mici de minus 78,5 grade Celsius). Deasupra acestei temperaturi, dioxidul de carbon ar sublima, adică ar trece din stare solidă (gheaţa carbonică) direct în stare gazoasă, starea în care se găseşte şi în atmosfera terestră. Dioxidul de carbon este şi el un gaz cu efect de seră, ceea ce ar duce mai departe procesul de încălzire, de topire a apei îngheţate şi de formare a unei atmosfere mai dense. Şi, în cele din urmă, pe Marte ar curge din nou râuri şi pâraie, ca în urmă cu miliarde de ani. Dar, dacă Marea Topire ar lua doar câteva secole, ar fi nevoie în schimb, conform predicţiilor astrobiologului, de aproximativ 100.000 de ani pentru ca forme de viaţă fotosintetizante, modificate genetice, să elibereze suficient oxigen pentru a aduce concentraţia acestuia în atmosfera marţiană la nivelul de pe Terra.

    Oxigenul ar putea forma un strat de ozon (care este un compus cu molecula formată din 3 atomi de oxigen, spre deosebire de forma obişnuită a oxigenului, cea pe care o respirăm noi şi care are molecula formată din 2 atomi) care ar apăra planeta de excesul de radiaţii ultraviolete – aşa cum se întâmplă şi pe Terra – iar apărarea anti-UV ar putea fi amplificată prin descărcarea în atmosfera marţiană, în fiecare, an, a cca. 10 milioane de tone de oxisulfură de carbon, un gaz cu un miros sulfuros tare neplăcut şi care, pe Pământ, este emis în mod natural de vulcani (din fericire, se găseşte în atmosfera terestră în concentraţii prea mici pentru a ne deranja).
    Vorbim, aşadar, de un proces bazat pe fotosinteză, care ar fi scenariul biologic prin care atmosfera marţiană ar putea fi îmbogăţită cu oxigen, reducându-se cantitatea de dioxid de carbon.
    Alternativ, dacă ar putea fi puse la punct tehnologii non-biologice care să realizeze acelaşi lucru, atunci Marte ar putea avea o atmosferă respirabilă într-un timp mai scurt – poate 10.000 de ani. Primele ecosisteme cu aspect familiar care ar apărea ar fi cele de tundră – tundră alpină şi tundră polară – cu licheni, muşchi şi plante superioare mărunte; apoi, treptat, ar apărea şi forme de viaţă vegetale mai mari, chiar copaci, păduri…
    Ar putea fi apoi introduse animale – nevertebrate precum râmele, care pe Pământ au un rol imens, îmbunătăţind structura solului – şi insecte: insectele polenizatoare ar ajuta la creşterea diversităţii vegetale.

    Dar dacă, totuşi, găsim viaţă pe Marte?

    Ei bine, dacă vom descoperi pe Planeta Roşie microorganisme, atunci strategia va trebui să fie cu totul diferită: ar trebui să încercăm să restaurăm planeta, să-i refacem ecologia aşa cum era aceasta acum 4 miliarde de ani.  Ar trebui să ne ferim să introducem forme de viaţă terestre, de orice fel, şi să ne mulţumim să dăm planetei apă şi atmosferă densă, pentru a amorsa evoluţia formelor ei de viaţă. Iar apoi, vom aştepta şi vom observa ce se întâmplă. Vom asista la ceva extraordinar: evoluţia vieţii pe o altă planetă decât a noastră, şi vom putea face comparaţii şi studii pe care acum  nici nu ni le putem imagina în detaliu. “A reface diversitatea globală a vieţii pe Marte ar fi cea mai bună opţiune pentru Marte”, consideră McKay. “Totuşi, dacă viaţa de pe Marte este similară genetic cu cea de pe Terra sau dacă nu mai există pe Marte viaţă pe care să o resuscităm, atunci o planetă Marte forfotind de forme de viaţă terestre este a doua opţiune în ordinea preferinţelor.”

    Nu toată lumea va fi de acord cu Chris McKay, dar cred că vom fi toţi de acord cu Ray Villard, autorul articolului citat, că este o decizie pe care, în cele din urmă, omenirea va trebui să şi-o asume şi care ne va pune în faţa celei dintâi “dileme extraterestre majore” din existenţa noastră. În calitatea noastră de cea mai avansată specie din Sistemul Solar, avem oare dreptul, se întreabă autorul, să decidem asupra destinului altor lumi?
    Fiecare an ne apropie de momentul în care vom fi capabili, tehnologic, să întreprindem aceste acţiuni ce par azi citate dintr-un roman de anticipaţie: să dăm unei planete apă şi aer, să îi dăm – sau redăm – viaţă, să ne-o însuşim şi să o transformăm după gustul nostru…
    Pare ceva măreţ şi înfricoşător în acelaşi timp, un fel de acţiune demiurgică plină de consecinţe greu de bănuit şi pentru care va trebui să ne asumăm răspunderea, cu bune şi cu rele, atunci când ne vom hotărî să pornim în aventură.

  • Aproximativ 20 de ţări europene cooperează cu serviciile secrete din SUA

    Aproximativ 20 de ţări europene cooperează cu serviciile secrete din SUA

    Aproximativ 20 de ţări europene cooperează în materie de spionaj cu Agenţia americană pentru Securitatea Naţională, conform unui document citat de publicaţia spaniolă El Mundo. Potrivit documentului citat de El Mundo, Statele Unite clasifică pe patru niveluri diferite gradul de cooperare cu alte state în materie de spionaj.

    În primul grup – cel de “Cooperare totală” – sunt incluse ţări precum Marea Britanie, Australia, Canada şi Noua Zeelandă.
    Din al doilea grup – pentru “Cooperare concentrată” – fac parte 18 ţări europene – Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Turcia – dar şi Japonia şi Coreea de Sud.
    Al treilea grup – “Cooperare limitată” – include ţări precum Franţa, Israel, India şi Pakistan, în timp ce din a patra categorie – “Cooperare excepţională” – fac parte ţări considerate ostile intereselor Statelor Unite.

    Pe fondul noilor dezvăluiri, autorităţile spaniole au retractat, miercuri, criticile vehemente privind spionajul practicat de Statele Unite. Servicii secrete europene au efectuat interceptări în state europene şi au transmis informaţiile Agenţiei americane pentru Securitatea Naţională, a declarat marţi directorul NSA, Keith Alexander, explicând că ipotezele prezentate de ziarele Le Monde, L’Espresso şi El Mundo sunt “total false”. “Dezvăluirile făcute de publicaţiile Le Monde, El Mundo şi L’Espresso despre interceptarea comunicaţiilor cetăţenilor europeni de către NSA sunt total false”, a spus generalul Keith Alexander. “Pentru a fi perfect clar, noi nu am colectat informaţii despre cetăţeni europeni; informaţiile au fost furnizate NSA de parteneri europeni”, a explicat generalul Alexander în cursul audierilor în Comisia de Informaţii a Camerei Reprezentanţilor.

    Alţi oficiali americani citaţi de Wall Street Journal au declarat, marţi, că operaţiunile de interceptare a comunicaţiilor atribuite Agenţiei americane pentru Securitatea Naţională (NSA) în Franţa şi Spania au fost efectuate de serviciile de spionaj din ţările respective. “Interceptările efectuate de servicii europene de spionaj (…) erau transmise NSA”, ca parte a eforturilor de protejare a cetăţenilor de ameninţarea terorismului, au explicat oficialii americani. Ministerul spaniol de Externe şi ambasada Franţei la Washington au refuzat să comenteze aceste informaţii. Noile dezvăluiri par să invalideze versiunea prezentată în ultimele zile de presa europeană privind amploarea activităţilor serviciilor americane de spionaj.

    Publicaţii europene au relatat, citând documente oferite de fostul consultant NSA Edward Snowden, că serviciile americane de spionaj au interceptat zeci de milioane de conversaţii telefonice în ţări precum Franţa şi Spania, inclusiv comunicaţiile unor lideri ai ţărilor europene, precum cancelarul german Angela Merkel.

  • Linia Maginot şi fortificaţiile care trebuia să apere Franţa

    Linia Maginot şi fortificaţiile care trebuia să apere Franţa

    Cu excepţia Marelui Zid Chinezesc, Linia Maginot a fost cel mai mare sistem permanent de fortificaţii construit de om, şi probabil ultimul de acest fel. În ciuda unicităţii şi valorii sale de patrimoniu mondial, Linia Maginot rămâne puţin cunoscută chiar şi în prezent. Fără doar şi poate, fortificaţiile care o compun au proporţii de-a dreptul monumentale şi sunt cel mai clar exemplu al politicii şi doctrinelor militare de apărare din perioada interbelică.
    Andre Maginot şi planurile sale
    Numită în cinstea lui Andre Maginot, Ministrul francez al Apărării din acea perioadă, Linia Maginot consta în esenţă dintr-o serie de fortificaţii permanenete construite cu scopul ultimativ de a apăra graniţele Franţei de posibilele atacuri din partea Germaniei şi Italiei.
    Atât istoria cât şi memorialistica de război, au reuşit să ofere date preţioase referitoare la scopul pur defensiv al acestor construcţii. Experţii care au încercat să justifice valoarea sa din punct de vedere militar, au descoperit de fapt că Linia Maginot a fost materializarea exemplului clasic în care politica preponderent defensivă pe timp de război ajunge foarte uşor falimentară atunci când realitatea depăşeşte estimările iniţiale.
    Planificată în preajma anilor 1920 şi construită în totalitate cu o decadă mai târziu, Linia Maginot a fost puternic influenţată de experienţa Franţei în cadrul Primului Război Mondial. Principalul scop al acestei uriaşe linii de fortificaţii era acela de a ţine o invazie terestră îndeajuns de mult la graniţe, până când Armata Franceză se mobiliza. Scopul secundar al Liniei era acela de a servi ca bază militară de la care să fie pornite contraatacuri eficiente şi de mare anvergură.
    În esenţă, era o fortificaţie dispusă linear, compusă din forturi şi cazemate construite într-o linie neîntreruptă. Forturile erau  situate la o distanţă de maximum 15 kilometri unul de celălalt, în funcţie de configuraţia geografică şi geologică a terenului. Între forturile principale, erau ridicate numeroase cazemate care suplimentau gurile de foc ale forturilor.
    Forturile şi cazematele erau unite printr-o serie de tranşee iar suprafaţa de teren din faţa fortificaţiilor era prevăzută cu mine antitanc şi reţele de sârmă ghimpată. Linia Maginot era situată în paralel cu 10 kilometri faţă de frontiera de nord-est a Franţei.
    Forturi şi cazemate
    Niciunul dintre forturi sau cazemate nu era identic cu celălalt. Structurile lor erau adaptate terenului şi nevoilor de apărare ale zonei unde fuseseră amplasate. Principalele componente ale Liniei Maginot erau forturile, cazematele de interval, observatoarele, centurile de obstacole şi fortificaţiile de câmp deschis. Principalele edificii de apărare erau forturile care la rândul lor se constituiau din forturi mari şi forturi mici. Cele mari  erau de circa trei ori mai mari decât forturile mici şi erau echipate cu tunuri de calibrul 75, respectiv 135 mm. Forturile mici aveau rol de avanpost de infanterie, fiind prevăzute cu mitraliere de calibru mare, tunuri antitanc de 37, respectiv 47 mm. precum şi cu mortiere de 81 mm.
    Un fort mic putea adăposti între 100-200 soldaţi, iar unul mare avea capacitatea suficientă chiar şi pentru 1000 persoane.
    Cazematele de interval aveau forme şi dimensiuni diferite, dar aveau întotdeauna două etaje şi erau construite din beton armat. Conţineau camere numeroase, în fiecare dintre acestea putând fi adăpostiţi 20-30 soldaţi. Armamentul cazematelor era alcătuit de asemenea din mitraliere şi tunuri antitanc.
    Observatoarele erau de fapt tot un tip de cazemate speciale cu pereţi foarte groşi, unde era grupat personalul de comunicaţii echipat cu echipament optic de ultimă generaţie destinat identificării şi observării trupelor inamice. Observatoarele erau întotdeauna amplasate pe dealuri sau pe cel mai înalt punct din zonă.
    Centurile de obstacole erau de fapt dispozitive antitanc, compuse din terenuri minate şi reţele de sârmă ghimpată.
    Fortificaţiile de câmp au fost construite după definitivarea propriu zisă a Liniei Maginot şi constau din edificii din beton care aveau rolul de a suplimenta linia principală de fortificaţii acolo unde terenul nu permitea ridicarea unui număr satisfăcător de cazemate şi forturi. Scopul lor principal era acela de a respinde atacurile localizate în punctele slabe ale liniei.
    Per total, Linia Maginot era compusă din 22 de fortificaţii de câmp, 36 de forturi, 311 cazemate, 78 adăposturi de infanterie, 14 observatoare şi peste 4000 de blocuri betonate unde erau cazaţi soldaţii.
    Mărire şi decădere
    Linia Maginot a fost construită între anii 1930-1936. După acea perioadă, ansamblul de fortificaţii a fost constant îmbunătăţit până în data atacului german asupra Franţei din luna mai a anului 1940. Datorită dificultăţilor financiare ale vremii, unele forturi nu au fost terminate complet, iar pentru o serie de cazemate nu s-au mai găsit suficiente arme pentru echiparea lor completă. Prin definiţie şi scop, niciuna dintre unităţile care compuneau linia, nu era amplasată astfel încât să lupte izolat. În teorie, orice atac german avea de înfruntat întreg dispozitivul de foc al Liniei Maginot. În realitate, Campania de Vest a Germaniei Naziste nu s-a împiedicat deloc de impresionanta linie de fortificaţii a lui Andre Maginot. Berlinul, conştient de obstacolul deloc neglijabil al liniei, a ordonat invazia Franţei prin Þările de Jos…
    Pe lângă acest aspect, luptele de teren i-au obligat pe strategii francezi să ordone ca trupele şi armamentul care deservea Linia Maginot să fie trimise pe linia frontului. Linia a fost ocupată apoi atât de germani, cât şi de trupele Aliaţilor care şi-au făcut în ea baze importante.
    După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, francezii au modificat o parte din ea, dar odată cu ridicarea Franţei ca putere nucleară, Linia Maginot a devenit un accesoriu anacronic care a ajuns să aibă în prezent diverse utilizări, de la muzeu la ferme de ciuperci, pivniţe pentru vinuri, ba chiar cluburi şi discoteci. În realitate, Linia Maginot a rămas o monumentală dovadă a ingeniozităţii omeneşti, precum şi un obiectiv militar care poate fi doar parţial învinuit de lipsa de orizont tehnologic şi militar a creatorilor săi. După cum spunea un celebru istoric francez: „Există două Linii Maginot, una reală şi alta care ţine de propagandă şi simbolism. Ultima a ajuns astăzi mai importantă decât prima”. Iar istoria îi confirmă perfect spusele.

  • Euro puternic şi monedele slabe ale ţărilor emergente afectează rezultatele companiilor europene

    Euro puternic şi monedele slabe ale ţărilor emergente afectează rezultatele companiilor europene

    Marile grupuri industriale din Europa trebuie să reziste dificultăţilor cauzate de monedele slabe ale statelor emergente şi de euro puternic, după ce în ultimii ani au fost nevoite să facă faţă stagnării economice, potrivit Wall Street Journal (WSJ).

    Multe dintre companiile europene au căutat în afara Europei oportunităţi de creştere în timpul crizei, mai ales în ţările cu economii în curs de dezvoltare. Multe dintre economiile emergente au intrat acum într-o perioadă de încetinire a creşterii, care a condus la deprecierea monedelor naţionale, cu impact în rezultatele financiare ale unora dintre cele mai mari corporaţii europene. În acelaşi timp, euro s-a întărit în raport cu monedele altor economii puternice, precum SUA şi Japonia, în pofida indiciilor că Europa îşi revine cu greu din criză. Datele publicate vineri referitoare la declinul încrederii mediului de afaceri din Germania şi la creditarea slabă în zona euro reprezintă indicii că economia rămâne fragilă, scrie WSJ.

    De la sfârşitul lunii iunie, euro s-a apreciat cu 17% în raport cu rupia indoneziană, cu 9,6% faţă de rupia indiană, cu 5,4% faţă de randul sud-african, cu 4,5% comparativ cu realul brazilian şi cu 1,7% faţă de rubla rusească. În aceeaşi perioadă, euro a câştigat teren şi în faţa monedelor Statelor Unite şi Japoniei, înregistrând un avans de 6% faţă de dolar şi de 3% faţă de yen.

    Aceste evoluţii afectează pe unii dintre cei mai importanţi exportatori din Europa, întrucât veniturile obţinute pe pieţele străine sunt transformate în mai puţini euro. Săptămâna aceasta, grupurile german BASF şi francez Renault au afirmat că monedele slabe ale ţărilor emergente au afectat rezultatele din trimestrul al treilea, iar directorii de companii afirmă că situaţia nu se va îmbunătăţi curând. “Impactul valutar va fi în continuare negativ asupra vânzărilor şi profiturilor în trimestrul al patrulea”, a declarat directorul general al BASF, Kurt Bock.

    Pentru moment, efectul negativ al cursului valutar a luat investitorii prin surprindere. Multe companii sunt asigurate pentru astfel de situaţii. Combinaţia între monedele slabe ale ţărilor emergente şi euro puternic faţă de alte monede importante a avut, însă, un impact semnificativ – mai ales în contextul cererii încă slabe în Europa.

    “Destui investitori se aşteptau la un impact de curs în trimestrul al treilea, dar amploarea acestuia a surprins”, a declarat Dennis Jose, analist la banca britanică Barclays, care se aşteaptă ca trendul să devină favorabil corporaţiilor din Europa. Pentru anul următor, Jose estimează o apreciere a dolarului, accelerarea creşterii la nivel global şi stabilizarea economiilor şi cursurilor de schimb în Brazilia, India şi Indonezia.

    În trimestrul al treilea, veniturile BASF au înregistrat un impact negativ din cursul valutar de circa cinci puncte procentuale, a spus şeful grupului.

    Renault a anunţat, joi, că a beneficiat în trimestrul al treilea de revenirea preţurilor la autovehicule şi de creşterea livrărilor. Veniturile pe ansamblu au scăzut, însă, cu 3,2%, la 7,75 miliarde de euro, cu un impact negativ al cursului de schimb de 439 milioane de euro.

    Compania Schneider Electric a avertizat, vineri, că nu mai este sigură de creşterea veniturilor în acest an, după ce a raportat un declin de 3,2% în trimestrul al treilea. Condiţiile din Europa rămân dificile, în timp ce încetinirea investiţiilor şi monedele slabe din India şi Indonezia au, de asemenea, efect negativ, a spus şeful companiei, Emmanuel Babeau.

    Companiile europene din afara zonei euro au avut, de asemenea, de suferit, notează cotidianul american. Aprecierea coroanei suedeze şi a francului elveţian faţă de monedele emergente a lovit veniturile şi câştigurile la Volvo, producătorul de echipamente industriale Atlas Copco şi cel de lifturi Schindler Holding.

    Tot săptămâna aceasta, SAP, producător german de software destinat companiilor, a avertizat că dacă ratele de schimb se menţin la nivelurile din septembrie, veniturile din software şi servicii conexe ar putea înregistra un impact negativ de cinci puncte procentuale, iar profitul de circa şapte puncte.