word-monitor

Author: Nelu Stamate

  • Noua ordine mondială

    Concepte generoase precum cele în care cred ecologiştii şi socialiştii sau ideologii capitaliste – toate acestea pot anima elitele cosmopolite, dar, de cele mai multe ori, ele nu motivează populaţia la nivel global. În schimb, „apartenenţa la un trib“ este una apreciată mai mult decât orice ideologie. O teorie foarte valabilă astăzi a fost enunţată de către istoricul arab Ibn Khaldun, care observa: „Numai triburile care au un puternic sentiment de apartenenţă la grup pot supravieţui în deşert“. Deşi legăturile tribale sunt atât de vechi în istorie, transformările politice permanente şi globalizarea au crescut impactul acestora în zilele noastre. Noile contururi  ale planetei au început să apară la sfârşitul Războiului Rece. Împărţirea formală pe cele două blocuri, fie aparţinând Rusiei, fie Americii, a devenit brusc irelevantă. Mai recent, noţiunea de o A Treia Lume a devenit din ce în ce mai realistă, datorită creşterii puterii economice a unor ţări precum China şi India. Graniţele acestei lumi noi vor rămâne tot timpul schimbătoare şi vor fi subiect de modificare permanentă. Dintre acestea, unele locuri nici măcar nu pot fi încadrate cu uşurinţă într-o categorie, fie ea şi una largă – şi cel mai bun exemplu este chiar Franţa. Şi mai sunt, desigur, şi urmaşele „renascentiste“  ale unor oraşe-state în sine, locuri precum Londra sau Singapore. Şi tot ce le uneşte până la urmă sunt legăturile definite de afinităţi, nicidecum de spaţiul geografic.

    Alianţa Nordică: Danemarca, Finlanda, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia

    În secolul al XIII-lea, alianţa oraşelor din nordul Europei, numită Hanseatic League, a creat ceea ce istoricul Fernand Braudel a numit „o formă de civilizaţie bazată pe schimburi comerciale“. Astăzi, o versiune extinsă a statelor nordice, împărţind rădăcini culturale germanice, şi-a descoperit o nişă în vânzarea de bunuri foarte valoroase statelor dezvoltate, precum şi în pieţele în expansiune rapidă din Rusia, China şi India. Admirate la nivel mondial pentru nivelul de trai foarte dezvoltat, majoritatea ţărilor din acest grup şi-au liberalizat economiile în ultimii ani. Sunt în topurile celor mai bogate state din lume şi au unele dintre cele mai mari rate de economii ale populaţiei în bănci (25% şi chiar mai mult), precum şi un nivel impresionant al ratei ocupării forţei de muncă, sisteme de educaţie performante şi resurse impresionante investite în cercetare şi tehnologie.

    Zone de graniţă: Belgia, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Marea Britanie

    Aceste ţări îşi caută locul într-o nouă lume dominată de rădăcini tribale. Multe dintre ele, inclusiv România şi Belgia, sunt adevărate amalgame culturale. Şi statutul lor este unul foarte volatil; spre exemplu, Irlanda a trecut de la simbolul de „tigru celtic“ la cel de „dezastru financiar“. În trecut, aceste ţări erau tot timpul cotropite de armate puternice din vecini; în viitor, acestea vor lupta pentru autonomia lor în zonele de influenţă de care aparţin.

    „Măslinarii”: Bulgaria, Croaţia, Grecia, Italia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Portugalia, Slovenia, Spania

    Cu rădăcini în antichitatea greacă şi romană, aceste ţinuturi ale măslinilor şi vinului se află sub nivelul suratelor nordice la absolut toate categoriile: rata de sărăcie este semnificativ mai mare, nivelul ocupării forţei de muncă este cu până la 20% mai mic. Aproape toate aceste ţări – în frunte cu Grecia, Spania şi Portugalia – au datorii guvernamentale imense în comparaţie cu majoritatea celor din alianţa nordică. Ele mai au şi una dintre cele mai scăzute rate ale natalităţii: Italia concurează cu Japonia la capitolul cea mai îmbătrânită populaţie de pe glob.

    Oraşele-state

    Londra

    Este un centru financiar şi media extrem de puternic, dar Londra poate fi definită pe scurt ca fiind un oraş de talie mondială într-o ţară de mâna a doua. Dur, dar adevărat. Britanicii ştiu cel mai bine de ce.

    Paris

    Locul unde se produce mai bine de un sfert din Produsul Intern Brut al Franţei este şi oraşul

    unde îşi au sediul central unele dintre cele mai mari companii multinaţionale de pe planetă. Deşi nu este la fel de important ca Londra, va face mereu parte din categoria celor mai frumoase oraşe din lume.

    Singapore

    Într-o lume din ce în ce mai modelată de cultura asiatică, aşezarea sa între oceanele Pacific şi Indian pare să fie cea mai bună de pe planetă. Cu unul dintre cele mai mari şi spectaculoase porturi din lume şi cu un nivel extrem de crescut al veniturilor şi al educaţiei, este o poveste urbană de succes.

    Tel Aviv

    În vreme ce Israelul naţionalisto-religios îşi păzeşte cu străşnicie graniţele, Tel Aviv este un oraş secular, cu o economie înfloritoare. Venitul pe cap de locuitor este mai mare cu 50% faţă de restul ţării, iar patru dintre cei nouă miliardari israelieni locuiesc în acest oraş.

    Alianţa Nord-Americană: Canada, Statele Unite

    Aceste două ţări funcţionează ca un întreg în termeni economici, demografici şi culturali. Fiecare dintre ele o are pe cealaltă pe post de cel mai mare partener comercial. Mulţi cârcotaşi consideră că această regiune vastă se află într-un declin accentuat, dar se înşală amarnic. În America de Nord sunt câteva dintre cele mai importante oraşe din lume, începând cu New York; cea mai mare economie high tech, cea mai mare producţie agricolă şi de patru ori mai multă apă potabilă pe cap de locuitor decât în Europa sau în Asia.

     

    Statele liberale Sud-Americane: Chile, Columbia, Costa Rica, Mexic, Peru

    Aceste ţări sunt adevărate purtătoare de stindard în America Latină când vine vorba despre capitalism şi democraţie. Deşi nivelul de viaţă al locuitorilor din această zonă nu este unul foarte ridicat şi rata sărăciei este foarte mare, acestea aspiră la statutul de economii în creştere rapidă, precum cea a Chinei. Dar confruntarea permanentă cu America cea care domină economic regiunea este în dezavantajul acestora, în special al Mexicului, cu legăturile sale geografice şi etnice strânse. Aşadar, viitorul acestor economii este unul incert: vor deveni mai independente şi orientate către soluţii proprii sau vor marşa pe liberalismul economic, previzibil, dar atât de tumultuos?

    Alianţa socialistă Sud-Americană: Argentina, Bolivia, Cuba, Ecuador, Nicaragua, Venezuela

    Condusă de către preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, această alianţă înclină spre întoarcerea la dictatură şi urmează modelul pe care l-a impus Peron, cu antipatia istorică faţă de Statele Unite şi tot ceea ce reprezintă capitalismul. Statele influenţate de Chavez sunt mai degrabă sărace. Spre exemplu, în Bolivia, mai mult de 60% din populaţie trăieşte sub limita de sărăcie. Cu mentalitatea lor anticapitalistă şi resurse naturale remarcabile, acestea sunt ţinte pline de interes pentru economii în plină dezvoltare, precum China şi Rusia. Şi cum Chavez este decis să se vândă scump, urmează să vedem care va fi evoluţia economică în regiune.

    Statele individualiste

    Brazilia

    Cea mai mare economie din America de Sud, Brazilia se situează undeva între statele socialiste şi cele liberale din regiune. Resursele sale, inclusiv cele de petrol offshore, şi îndrăzneala industrială o fac una dintre superputerile economice ale lumii. Dar problemele sociale imense cu care se confruntă, rata crescută a criminalităţii şi sărăcia populaţiei o ţin, cu siguranţă, pe loc. În ultimii ani s-a distanţat semnificativ de America şi a stabilit alianţe profitabile cu ţări precum China sau Iran.

    Franţa

    Franţa rămâne un bastion care încearcă din răsputeri să reziste invaziei culturii anglo-americane. Nu mai este de mult o mare putere economică, dar este oricum mult peste ţările producătoare de măsline şi destul de jos faţă de cele din alianţa nordică.

    India

    India are una dintre cele mai rapide creşteri economice la nivel mondial, dar venitul pe cap de locuitor este unul dintre cele mai mici din lume, fiind chiar de trei ori mai mic decât cel al Chinei, spre exemplu. Cel puţin un sfert din cei 1,3 miliarde de locuitori trăiesc sub limita de sărăcie, iar în cele două megaoraşe în permanentă dezvoltare, precum Mumbai şi Calcutta, se găsesc cele mai sărace cartiere din lume. Tot aici sunt cele mai dezvoltate fabrici din industria auto sau din cea de software.

    Japonia

    Cu resursele sale financiare şi competenţe în inginerie şi robotică absolut remarcabile, Japonia este, cu siguranţă, una dintre puterile mondiale. Doar că titlul de a doua economie mondială i-a fost luat recent de către China. Parţial din cauza politicii sale restrictive faţă de imigranţi, până în 2050, 35% din populaţia Japoniei va fi în vârstă de peste 60 de ani. În acelaşi timp, performanţele tehnologice sunt egalate treptat de către ţări precum Coreea de Sud, China, India şi SUA.

    Coreea de Sud

    Coreea de Sud a devenit o adevărată putere tehnologică. În urmă cu 40 de ani, venitul său pe cap de locuitor era comparabil cu cel al Ghanei. Astăzi este de 15 ori mai mare, iar venitul mediu pe cap de locuitor este comparabil cu cel al Japoniei. A profitat strălucit de pe urma recesiunii economice de la nivel mondial, dar riscă să fie sufocată de economii în expansiune precum cea a Chinei sau a Indiei.

    Elveţia

    Este în esenţă un adevărat oraş-stat conectat cu lumea întreagă nu prin ţărmuri maritime, ci prin transferuri de bani. Se bucură de prosperitate, provizii remarcabile de apă dulce şi un climat de afaceri excelent.

    Imperiul rus: Armenia, Belarus, Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina

    Rusia are o cantitate enormă de resurse naturale, o capacitate ştiinţifico-tehnologică remarcabilă şi putere militară care nu poate fi, în niciun caz, neglijată. Pe măsură ce China îşi lărgeşte aria de influenţă, Rusia încearcă să contracareze cu alianţe făcute cu Ucraina, Georgia şi Asia Centrală. La fel ca vechea versiune ţaristă, noul imperiu rus se bazează pe legăturile puternice create de identitatea slavă a ruşilor, un grup etnic ce cuprinde nu mai puţin de 140 de milioane de oameni. La capitolul venit pe cap de locuitor este la un nivel mediu, deşi acesta reprezintă doar jumătate din cel al Italiei, spre exemplu.

    Estul sălbatic: Afganistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîstan, Pakistan, Tadjikistan

    Această parte de lume va rămâne centru pentru conflictele dintre regiuni concurente, incluzând China, India, Turcia, Rusia şi America de Nord.

    „Iranistan”: Bahrein, Fâşia Gaza, Iran, Irak, Liban, Siria

    Cu rezerve de petrol, un nivel relativ ridicat de educaţie şi cu o economie aproape de nivelul celei a Turciei, Iran ar trebui să fie o superputere în ascensiune, doar că dezvoltarea promiţătoare a fost distrusă de ideologiile extremiste, care au dus la conflicte nu doar cu ţările din Vest, dar şi cu cele arabe. O economie prost gestionată a transformat regiunea într-o consumatoare majoritară de bunuri, tehnologie, mâncare şi chiar ţiţei, importate.

    Țările arabe: Egipt, Iordania, Kuwait, Teritoriile Palestiniene, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Yemen

    Resursele de petrol din această regiune fac din ţările arabe un jucător politic şi financiar cheie. Dar este o diferenţă uriaşă între ţările din Golful Persic, precum Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, spre exemplu, mult mai dezvoltate din punct de vedere economic. În Abu Dhabi, venitul pe cap de locuitor este de 40.000 de dolari anual, în timp ce în Yemen este de doar 5% din cel al locuitorilor capitalei emiratului arab. O legătură culturală puternică determinată de religie şi rasă leagă această regiune, dar relaţia cu restul lumii este una destul de problematică.

    Noul Imperiu Otoman: Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan

    Turcia condensează reîntoarcerea la originile tribale, concentrându-se mai puţin pe Europa şi mai mult pe partea ei estică (Anatolia). Deşi legăturile economice cu Uniunea Europeană sunt cele care primează, tendinţa este de a duce schimburile economice către graniţele vechiului imperiu otoman, în Estul Mijlociu şi Asia Centrală. Comerţul cu Rusia şi China este, de asemenea, în ascensiune.

    Imperiul Sud-African: Botswana, Lesotho, Namibia, Africa de Sud, Swaziland, Zimbabwe

    Economia Africii de Sud este, de departe, cea mai dezvoltată şi variată din Africa. Are infrastructură bună, resurse minerale, pământ fertil şi o bază industrială solidă. Cu un venit pe cap de locuitor de 10.000 de dolari pe an, este o ţară relativ bogată, după standardele africane. Are legături culturale puternice cu vecinii săi, precum Lesotho, Botswana şi Namibia, ai căror locuitori sunt, în majoritate, creştini.

    Africa sub-sahariană: Angola, Camerun, Republica Central Africană, Congo-Kinshasa, Etiopia, Ghana, Kenya, Liberia, Malawi, Mali, Mozambic, Nigeria, Senegal, Sierra Leone, Sudan, Tanzania, Togo, Uganda, Zambia

    Majoritatea foste colonii britanice sau franceze, aceste ţări sunt divizate religios între islamism şi creştinism, între vorbitori de engleză şi de franceză, la care se adaugă şi o lipsă acută de coeziune culturală. O combinaţie de resurse naturale şi o rată a celor care trăiesc sub limita sărăciei de 80% nu fac altceva decât să ducă la exploatarea regiunii de către jucători bogaţi precum China, India, America de Nord, care vor încerca să profite de resursele din zonă şi de mâna de lucru extrem de ieftină.

    Centura magrebiană: Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Tunisia

    Aici, pe coasta africană a Mediteranei, schimbările politice drastice au determinat şi relative progrese economice, mai ales în Libia şi Tunisia. Dar nivelul de sărăcie este unul ridicat, aşa că progresele sunt mai puţin vizibile.

    Regatul de mijloc: China, Hong Kong, Taiwan

    China probabil nu va depăşi Produsul Intern Brut al Americii în următorii zece ani, aşa cum au precizat surse de la Fondul Monetar Internaţional, dar este, fără îndoială, una dintre noile puteri economice ale lumii. Solidaritatea sa etnică şi simţul superiorităţii istorice sunt absolut remarcabile. Peste 90% din populaţie constituie cel mai mare grup culturalo-rasial din lume. Această coeziune culturală naţională îngreunează pătrunderea pe piaţa chineză a companiilor din alte ţări. Nevoile de resurse ale Chinei se pot observa din continua expansiune în Africa, republicile socialiste din America de Sud şi Estul Sălbatic. Problemele Chinei sunt unele cât se poate de serioase: un regim profund totalitar, creşterea rapidă şi semnificativă a diferenţei dintre cei bogaţi şi săraci, degradarea mediului înconjurător, afectat de poluare.

    Centura de acostare: Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Filipine, Thailanda, Vietnam

    Aceste ţări sunt foarte bogate în resurse minerale, apă potabilă, cauciuc şi o varietate de alimente inedite, dar suferă de o accentuată instabilitate politică. Toate încearcă să devină industrializate şi să-şi diversifice economia. În afară de Malaezia, venitul pe cap de locuitor este relativ mic.

     

    Țările norocoase: Australia, Noua Zeelandă

    Venitul pe cap de locuitor este asemănător cu cel din America de Nord, deşi economia acestor două ţări este mult mai puţin diversificată. Imigranţii şi moştenirea anglo-saxonă le leagă cultural de America de Nord şi de Anglia. Dar aşezarea geografică şi comoditatea din punct de vedere economic pot duce în viitor la cooperări comerciale aproape exclusive cu India şi China. Cu toate acestea, viitorul le este prieten.

  • În câteva luni, câmpul magnetic al Soarelui se va inversa

    În câteva luni, câmpul magnetic al Soarelui se va inversa

    Undeva în următoarele două-trei luni, vom asista la un moment special: câmpul magnetic ce emană dinspre Soare şi care se întinde de-a lungul întregului sistem solar şi va inversa polaritatea. „Este greu de spus exact când va avea loc acest eveniment, dar ştim sigur că va fi în următoarele luni”, explică Andrés Munoz-Jaramillo, un cercetător specialiat în studiere ciclului magnetic al Soarelui din cadrul Centrul Harvard-Smithsonian pentru Astrofizică. „Se întâmplă cu ocazia fiecărui ciclu solar şi este o zi specială”, spune Munoz-Jaramillo.

    Mai întâi trebuie să înţelegem elementele de bază: Soarele, la fel ca Pământul, generează în mod natural un câmp magnetic. Uriaşul câmp magnetic solar este rezultatul unui curent de plasmă din interiorul Soarelui ce face ca particulele să se deplaseze de la un pol al Soarelui la celălalt.

    La fiecare 11 ani, forţa acestui câmp magnetic scade în mod treptat spre zero, iar apoi revine în direcţia opusă, lucru firesc ce are loc în fiecare ciclu social. Este ca şi cum pe Terra busolele ar indica Arctica drept nordul timp de 11 ani, apoi ar ezita pentru puţin timp, ca apoi să indice Antarctica drept „nordul” pentru următorii 11 ani (de fapt, şi câmpul magnetic al Pământului se inversează, dar mult mai rar, acest eveniment având loc de-a lungul a câteva sute de mii de ani).

    Observaţiile recente sugerează că următoarea inversare a polarităţii câmpului magnetic solar este iminentă, în august specialiştii NASA anunţând că va avea loc în 3-4 luni. Munoz-Jaramillo afirmă că inversarea nu va fi bruscă, ci va fi un eveniment ce va avea loc treptat. „Forţa câmpului polar va scădea foarte aproape de zero. În unele zile va fi pozitivă, în altele negativă. Apoi, eventual, vom vedea că este în mod constant în aceeaşi direcţie, iar atunci vom şti că inversarea a avut loc”, spune specialistul. Studiile efectuate de specialiştii din echipa lui Munoz-Jaramillo au ajuns la concluzia că evenimentul va avea loc în următoarele luni, dar nu pot spune ziua exactă în care se va petrece.

    Deoarece regiunea afectată de câmpul magnetic al soarelui include întregul sistem solar, efectele inversării vor fi simţite pe scară largă. „Câmpul magnetic se scurge până în spaţiul interplanetar şi formează o bulă în care este cuprins sistemul solar pe măsură ce călătoreşte prin galaxie”, explică Munoz-Jaramillo.

    Un aspect al acestei bule — ce poartă oficial numele de heliosferă — este o suprafaţă invizibilă ce are o sarcină electrică şi care se întinde de-a lungul sistemului solar, asemănându-se cu fusta răsucită a unei balerine, deoarece rotaţia Soarelui face ca zonele îndepărtate ale câmpului magnetic să se răsucească într-o spirală. Inversarea câmpului magnetic va face ca această „fustă răsucită” să devină şi mai încreţită, ceea ce va face la rândul său ca Terra să treacă prin această suprafaţa invizibilă mai des pe măsură ce orbitează Soarele.

    Aceste treceri mai frecvente ar putea provoca probleme în transmisiunile sateliţilor şi ale echipamentelor de telecomunicaţii. Pe de altă parte, aceeaşi suprafaţă invizibilă blochează razele cosmice de energie înaltă ce sosesc din alte zone ale galaxiei, astfel că o „fustă mai buclată” ar putea oferi sateliţilor şi astronauţilor ce călătoresc în spaţiu o protecţie suplimentară faţă de radiaţiile periculoase.

    Inversarea câmpului magnetic coincide cu o fază maximă a activităţii solare. Majoritatea erupţiilor solare nu afectează Pământul, însă o erupţie suficient de puternică ţintită în direcţia potrivită ar putea distruge sistemele de telecomunicaţii de pe Terra. Până acum, însă, ciclul solar a fost foarte slab.

    Pentru Munoz-Jaramillo, cercetătorul ce-şi petrece zilele monitorizând şi analizând activitatea magnetică a Soarelui, inversarea polarităţii are şi o semnificaţie personală. „Deoarece ciclul solar este un proces atât de lung, din punct de vedere al unei vieţi omeneşti, un cercetător va vedea poate 4 inversări de-a lungul carierei sale. De aceea fiecare dintre ele reprezintă un moment special, iar pentru mine aceasta va fi prima inversare la care voi fi martor de când am început să studiez fizica solară”, a concluzionat Munoz-Jaramillo.

  • Ce şanse au copiii autişti în România?

    Ce şanse au copiii autişti în România?

    În România, la nivelul anului 2012, erau declarate 7.179 de persoane diagnosticate cu autism (conform Ministerului Sănătăţii) însă numărul real al acestora este mult mai mare, majoritatea nefigurând în evidenţa oficială. Pentru o rată ridicată de succes în ce priveşte recuperarea, autismul necesită intervenţia unor specialişti bine pregătiţi, o intervenţie începută cât mai din timp, susţinută, cu o frecvenţă foarte ridicată şi pe termen îndelungat. Autismul cere intervenţia unor echipe multidisciplinare formate din psiholog, psihoterapeut, logoped, kinetoterapeut, terapeut ocupaţional. În ce măsură pot copiii autişti din România să beneficieze de asemenea intervenţii care le pot schimba viaţa?

    Incidenţa autismului este de 1/88 persoane, conform unui studiu publicat în 2012 de Centrul pentru Controlul Maladiilor din Atlanta, Statele Unite ale Americii, iar pentru ţara noastră specialiştii estimează că există cel puţin 15.000 de persoane cu autism. Studiile şi experienţa organizaţiilor de profil internaţionale arată că diagnosticarea timpurie, la vârsta de 18 – 36 luni, intervenţiile specializate şi integrarea socială, cresc cu până la 47% şansele persoanelor cu autism de a dobândi abilităţi pentru viaţă independentă, conform studiului publicat de Ivar Lovaas, UCLA, 1987.

    Dat fiind că, în România, serviciile specializate se situează sub nivelul cererii, tulburarea de spectru autist (TSA) rămâne o afecţiune extrem de costisitoare pentru majoritatea familiilor afectate. În condiţiile în care, în ţara noastră, nu există deocamdată un cadru legislativ care să reglementeze drepturile persoanelor cu TSA, responsabilitatea recuperării copiilor cu autism – asigurarea intervenţiilor terapeutice necesare, integrarea copiilor în sisteme de învăţământ, acoperirea tuturor costurilor aferente acestui proces anevoios – revine aproape exclusiv familiei. Părinţii caută, pe internet sau prin cunoştinţe, atât informaţii cât şi servicii în care se aplică terapii ce şi-au demonstrat eficienţa (ABA, PECS etc.), iar ajutorul unor consultanţi certificaţi poate să ducă la costuri foarte ridicate, de până la 4.000-5.000 lei pe lună, investiţi în terapie şi în alte mijloace de recuperare.

    La toate acestea se adaugă faptul că, în majoritatea cazurilor, unul dintre părinţi este nevoit să renunţe la locul de muncă şi să devină însoţitorul permanent al copilului cu autism, fapt care diminuează şi mai mult venitul familiei, iar părintelui îi reduce şansele de a se reintegra pe piaţa muncii.

    Un proiect amplu, început în urmă cu trei ani, a avut în vedere tocmai aceste dificultăţi majore cărora trebuie să le facă faţă, în România, copiii cu TSA şi familiile lor. La momentul începerii proiectului “Şi ei trebuie să aibă o şansă !“ – program de sprijin pentru integrarea socială şi profesională a persoanelor cu tulburări de spectru autist, serviciile publice existente erau în principal cele dedicate copiilor sau adulţilor cu dizabilităţi în general. La nivelul anului 2010,  conform unei analize realizate de partenerii din proiect, în cadrul celor 41 de direcţii generale pentru protecţia copilului şi asistenţă socială din întreaga ţară, care au răspuns la chestionarul de culegere de date, au rezultat următoarele:

    n existau doar 2 servicii specializate pentru copiii cu autism (ambele, în Bucureşti);

    n 15 direcţii ofereau servicii copiilor cu tulburări de spectru autist în cadrul complexelor de servicii pentru copii cu dizabilităţi sau în cadrul complexelor de servicii sociale;

    n 24 de direcţii aveau doar posibilitatea de a evalua, în cadrul Serviciului de Evaluare Complexă, în vederea încadrării într-un grad de handicap; nu aveau capacitatea de a oferi şi servicii de recuperare.

    Alternativa o reprezintă serviciile private care sunt dezvoltate de organizaţiile neguvernamentale sau sunt oferite de practicieni individuali (psihologi, logopezi, psihopedagogi, kinetoterapeuţi). Iniţiativele organizaţiilor neguvernamentale au pornit, la rândul lor, de la părinţi ai copiilor cu tulburări de spectru autist care nu au găsit, în sistemul public, serviciile necesare persoanelor cu astfel de tulburări. Părinţii au format, acoperind ei înşişi costurile, primii specialişti în terapii pentru TSA (ABA, TEACCH, PECS etc.), bazându-se pe experienţa profesioniştilor din alte ţări. De aceea, majoritatea serviciilor private sunt oferite contra cost, fapt ce limitează accesul persoanelor cu TSA, din familii vulnerabile, la intervenţii absolut necesare pentru o viitoare integrare socială.

    Odată ajunşi la vârsta adultă, serviciile existente se restrâng şi mai mult, atât din punct de vedere al diversităţii şi acoperirii nevoilor adulţilor cu autism cât şi din perspectiva numărului de astfel de servicii şi a distribuţiei acestora în teritoriu.

    Analiza situaţiei naţionale realizate în cadrul proiectului identifică, de asemenea, o serie de probleme şi în ceea ce priveşte accesul copiilor şi adulţilor cu TSA la educaţie: ”dificultăţile de integrare şcolară sau de acceptare în colectiv, lipsa unei programe şcolare adaptate nevoilor copiilor, numărul redus al consilierilor şcolari şi al profesorilor de sprijin, lipsa de interes a părinţilor, lipsa de formare a cadrelor didactice în ceea ce priveşte sănătatea mintală a copilului şi adolescentului, modul deficitar în care funcţionează instituţia profesorului de sprijin” şi, nu în ultimul rând, respingerea şi izolarea persoanelor cu autism, cauzate de lipsa de informare cu privire la afecţiune.

    Persoanele cu autism au nevoie de terapie continuă, care vizează îmbunătăţirea sau dezvoltarea abilităţilor de comunicare, combaterea izolării sociale, formarea unei anumite rutine, acumularea de informaţii şi cunoştinţe, estomparea comportamentelor disruptive etc.. Întreruperea terapiei sau fluctuaţiile de participare la şedinţele terapeutice conduc, de cele mai multe ori, la înregistrarea unui regres sau la consecinţe ireversibile.

    Pe lângă terapia individuală este nevoie şi de terapie de grup care să vizeze procesul de dezvoltare a propriei personalităţi sociale. Serviciile de evaluare şi terapie în domeniul TSA trebuie susţinute de servicii complementare precum cele medicale, de logopedie, kinetoterapie sau de terapie ocupaţională, de la caz la caz.

    Tinerii cu TSA au nevoie de terapie care să vizeze predominant zona deprinderii abilităţilor de viaţă independentă, pentru creşterea autonomiei personale, asigurarea, prin intervenţii în cadrul familiei şi a şcolii, a unei tranziţii către viaţa de adult. Integrarea profesională devine, în unele cazuri, o necesitate iar intervenţiile aici au în vedere sensibilizarea societăţii în ansamblu, prin creşterea nivelului de informare cu privire la TSA, stimularea angajatorilor, dar şi încurajarea dezvoltării de ateliere protejate sau forme de economie socială.

  • O nouă formulă pentru un medicament-far, omologată de autorităţile sanitare europene

    Grupul farmaceutic elveţian Roche a anunţat, luni, că autorităţile sanitare europene au aprobat o nouă formulă a medicamentului său far Herceptin utilizat în tratamentul cancerului mamar. Această nouă formulă este injectată pe cale subcutanată, într-un interval cuprins între două şi cinci minute, spre deosebire de intervalul de 30-90 de minute folosit în tratamentul standard pe cale intravenoasă, a precizat grupul elveţian într-un comunicat.
    Omologarea de către Uniunea Europeană vizează tratamentul în stadii precoce şi avansate ale cancerului mamar HER2-pozitiv, o formă agresivă a acestei maladii.
    Herceptin este unul dintre medicamentele-far ale grupului Roche. În primele şase luni ale anului, vânzările pentru acest medicament au depăşit 3,08 miliarde de franci elveţieni (2,5 miliarde euro).
    Decizia Comisiei Uniunii Europene s-a bazat pe datele furnizate de un studiu, denumit HannaH, care au arătat că formula subcutanată a medicamentului Herceptin prezintă o eficacitate comparabilă cu aceea a formulei intravenoase. Grupul farmaceutic elveţian afirmă că această nouă formulă permite pacientelor să îşi reducă timpul petrecut în spital. Potrivit studiilor medicale, menţinerea unei vieţi normale pentru femeile diagnosticate cu cancer mamar poate contribui la ameliorarea calităţii vieţii acestora, a subliniat grupul farmaceutic Roche.

  • Marijuana este un drog inofensiv?

    Marijuana este un drog inofensiv?

    Marijuana (canabisul) este adesea considerat un drog „uşor”, „sigur” ”nepericulos”. Dar un studiu realizat asupra creierelor adolescenţilor arată că, în realitate, consumul acestui drog predispune la dezvoltarea diverselor comportamente dependente şi are şi multe alte consecinţe negative pe termen lung.
    Mulţi adolescenţi percep marijuana ca fiind nevătămătoare şi, de aceea, e drogul ilegal cel mai consumat în rândul acestei categorii de populaţie, au explicat cercetătorii de la Universitatea din  Montreal, Canada, şi de la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, SUA. Pe baza acestei percepţii, multe state au aprobat legalizarea acestui drog şi au permis accesul mai larg la el.
    Dar multe dintre dezbaterile şi deciziile privitoare la canabis au fost întreprinse fără a lua în considerare impactul lui asupra uneia dintre cele mai vulnerabile categorii de populaţie – adolescenţii – şi fără a ţine seama de datele ştiinţifice, afirmă autorii studiului, prof. Didier Jutras-Aswad şi Yasmin Hurd.
    Cercetătorii au revizuit 120 de studii referitoare la diferitele aspecte ale relaţiei dintre canabis şi creierele adolescenţilor, inclusiv biologia creierului, reacţiile chimice care au loc în creier atunci când este consumat drogul, influenţa factorilor genetici şi de mediu, precum şi studii legate de aşa-numitul fenomen “gateway drug” (drogurile considerate uşoare reprezintă o „poartă” spre dezvoltarea comportamentelor adictive şi spre consumul de droguri mai puternice şi mai dăunătoare.)
    După cum arată specialiştii, datele din studiile de mare întindere au evidenţiat în repetate rânduri asocierea între consumul de marijuana şi apariţia ulterioară a dependenţei de droguri puternice şi a unor psihoze (de exemplu schizofrenie). Riscul de a dezvolta asemenea probleme după expunerea la canabis nu este identic pentru toţi utilizatorii, ci este corelat cu factori genetici, cu intensitatea consumul de canabis şi cu vârsta la care are loc acesta.
    Cu cât consumul începe de la o vârstă mai tânără, cu atât riscurile sunt mai grave în ceea ce priveşte sănătatea mintală, rezultatele în educaţie, delincvenţa şi capacitatea de a se  descurca în viaţă ca adulţi.
    Studii pe animale de laborator  au permis cercetătorilor să observe în direct reacţiile chimice care au loc în creier în cazul expunerii la canabis, reacţii similare cu cele care au loc în creierul uman. Canabisul acţionează asupra creierul prin intermediul unor receptori chimici specifici, precum receptorii canabinoizi CB1 şi CB2. Aceştia sunt situaţi în arii cerebrale asociate cu învăţarea, răsplata, motivarea comportamentelor, luarea deciziilor, formarea obişnuinţelor şi funcţia motorie. Deoarece în adolescenţă structura creierului se schimbă rapid (înainte de a a deveni mai stabilă, la maturitate) oamenii de ştiinţă cred că utilizarea marijuanei în această etapă a vieţii influenţează foarte puternic modul în care se dezvoltă aceste faţete ale personalităţii utilizatorului.
    Nu toţi utilizatorii de canabis adolescenţi, ci doar aproximativ 25% dintre ei, dezvoltă o relaţie de abuz sau dependenţă de drog. Acest lucru sugerează că există factori genetici şi comportamentali specifici care influenţează probabilitatea ca tinerii să continue să folosească drogul.
    Studiile au arătat că dependenţa de canabis poate fi moştenită, prin intermediul genelor care codifică formarea receptorilor canabinoizi şi sinteza unei enzime implicate în procesarea THC (substanţa activă, psihogenă, din canabis) în organism.
    Sunt implicaţi, de asemenea, alţi factori de ordin psihologic; indivizii care dezvoltă dependenţă de marijuana manifestă, în general, o fire caracterizată prin predominanţa emoţiilor negative, agresivitate şi impulsivitate, încă de la vârste mici. Unele dintre aceste trăsături sunt exacerbate în cursul anilor de consum de canabis, ceea ce sugerează că utilizatorii sunt prinşi într-un cerc vicios al „auto-tratării”, care se transformă însă în dependenţă, au explicat cercetătorii.
    Oamenii de ştiinţă au accentuat asupra ideii că, deşi mai rămân încă multe lucruri de aflat despre fenomenul abuzului de canabis, datele ştiinţifice care există deja au în mod clar implicaţii importante pentru societate.
    „Este deja limpede că marijuana nu este inofensivă pentru creierul adolescenţilor, mai ales al celor care sunt mai vulnerabili din punct de vedere genetic şi psihologic. Identificarea acestor adolescenţi vulnerabili, inclusiv prin teste genetice sau psihologice, ar putea fi esenţială pentru a preveni apariţia dependenţei şi a problemelor psihiatrice asociate cu consumul de canabis sau a le trata din vreme”, a declarat prof. Jutras-Aswad.
    În lipsa unor cercetări aprofundate ale efectelor canabisului asupra creierului, ar însemna ca deciziile asupra statutului legal al acestui drog să fie luate pe baze incerte, iar oamenii de ştiinţă nu vor putea dezvolta terapii noi şi eficiente, legate de uzul medicinal al componentelor canabisului, terapii care ar putea fi benefice pentru tratarea anumitor tulburări specifice, a precizat dr. Hurd.

  • Ce a provocat răcirea bruscă a Terrei acum 12.900 de ani?

    Ce a provocat răcirea bruscă a Terrei acum 12.900 de ani?

    Unul dintre cele mai importante momente din istoria planetei, o răcire subită ce a avut loc acum 12.900 de ani, continuă să fie controversat. Cercetătorii dezbat dacă acest eveniment a fost provocat de impactului unui asteroid sau nu, iar de curând au fost descoperite noi dovezi în favoarea ipotezei unei ciocniri. Specialiştii au descoperit fragmente de rocă din Quebec, Canada, ce par să fi fost aruncate la distanţe uriaşe, până în statul american Pennsylvania. „Aş spune că acestea sunt, desigur, dovezi ce atestă că a avut loc un impact”, spune Mukul Sharma, un specialist în geochimia izotopilor de la Dartmouth College şi totodată co-autor al unui nou studiu publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences.
    Acum 11.600-12.900 de ani, clima planetei s-a schimbat rapid: în zonele nordice, precum Groenlanda, temperatura a scăzut cu câteva grade în mai puţin de un secol. Nimeni nu ştie ce a provocat acest uriaş îngheţ, ce poartă numele de „Dryasul Recent”.
    Unii oameni de ştiinţă afirmă că îngheţul şi secetele provocate de acest eveniment au dus la decesul animalelor de mari dimensiuni, lucru ce i-a forţat pe oameni să dezvolte agricultura, fiind astfel elementul care a stimulat apariţia civilizaţiei. Principala teorie susţine că deplasarea gheţarilor din America de Nord a permis apei dulci să se scurgă în oceanele Atlantic şi Arctic, încetinind circulaţia oceanelor şi răcind emisfera nordică. Ideea a dus la temeri în rândul cercetătorilor că apa dulce produsă astăzi de topirea gheţarilor ar putea genera la rândul său schimbări climatice rapide.
    O teorie alternativă susţine că un meteorit sau o cometă s-a ciocnit sau a explodat deasupra Americii de Nord, generând incendii, o negură de praf şi cenuşă şi provocând colapsul gheţarilor. În 2007, cercetătorii au identificat dovezi ce susţineau un astfel de eveniment în rămăşiţele aşezărilor umane care existau de-a lungul continentului la acea vreme.
    Criticii teoriei impactului nu au reuşit să repete multe din acele studii şi au pus sub semnul întrebării ipoteza că particulele descoperite au fost generate de şocul unui impact. De asemenea, nimeni nu a descoperit dovezi care să susţină ipoteza unor incendii uriaşe în America de Nord. „Mie nu mi se pare că au construit un caz solid”, spune Bruce Simonson, un geolog de la Oberlin College, Ohio. „Dacă asta cel mai bun efort pe care îl pot face, nu sunt convins”, spune Simonson.
    Totuşi, ideea continuă să obţină adepţi; acum, ea este susţinută de 55 de cercetători care au publicat în total 11 studii pe această temă, explică James Kennett, un paleooceanograf de la Universitatea California ce se numără printre susţinătorii ipotezei. „Teoria continuă să crească”, spune Kennett. În iulie, un grup diferit de cercetători a analizat calote de gheaţă din Groenlanda şi a descoperit un nivel mare de platină meteorică ce a rezultat în urma unui impact masiv în perioada Dryasului Recent.
    Sharma şi colegii săi oferă acum noi dovezi. Sharma afirmă că mineralele pe care le-a descoperit în adâncimile solului din Pennsylvania au fost create la temperaturi mai mari de 2.000 oC şi că acestea au format picături sticloase care s-au unit în aer. Acestea pot fi explicate doar de un impact, afirmă cercetătorul. „Am avut mare noroc”, mai spune Sharma.
    Mineralele au fost identificate după ce Yvonne Malinowski, o locuitoare din Pennsylvania, a văzut un documentar la televizor despre Dryasul Recent şi i-a trimis lui Kennett o cutie cu roci pe care le-a găsit pe proprietatea sa. Kennett i-a dat rocile apoi lui Sharma.
    Compoziţia izotopică a mineralelor indică faptul că rocile provin dintr-o regiune de câteva mii de kilometri pătraţi din Quebec, sugerând că un asteroid a trecut prin gheţarii din America de Nord, topindu-i şi aruncând roci din sol, spune Sharma. „Este o dovadă de necontestat a faptului că a avut loc un impact”, subliniază Kennett.
    Anders Carlson, un paleoclimatolog de la Universitatea Wisconsin–Madison, nu este la fel de convins că aceste picături sticloase sunt pe cât de unice şi de importante pe cât crede Sharma. „Există dovezi similare din perioade când nu a avut loc un Dryas Recent”, subliniază Carlson.
    Sharma crede că elementul cheie va fi descoperirea craterului. Deşi nu are experienţă în domeniul căutării de cratere, Sharma vrea să pornească în căutarea sa. Mark Boslough, un fizician specializat în impacturi de la Sandia National Laboratories din New Mexico, crede că eforturile lui Sharma nu vor fi încununate de succes. „Dacă ar fi fost un impact, ar fi lăsat în urmă un crater uriaş şi nu ar mai fi fost nevoie să dezbatem pe tema sa”, spune Boslough.
    Steven Stanley, un paleobiolog de la Universitatea Hawaii care a editat mai multe cercetări publicate în PNAS pe această temă, afirmă că „subiectul este foarte controversat, însă sunt de părere că aceste lucrări trebuie publicate”. Stanley susţine că este din ce în ce mai convins de teoria impactului ca mecanism ce a provocat scurgerea apelor dulci în oceane. „Nu înţeleg cum oamenii pot fi în continuare atât de negativişti în acest moment. Dovezile se tot acumulează”, concluzionează Stanley.

  • Dezastrele bat la uşă

    Noi am împins sistemul climatic pe marginea prăpastiei, iar acum mai avem foarte puţin timp pentru a acţiona avertizează climatologii reprezentanţi ai Naţiunilor Unite. „Mai avem 5 minute până la miezul nopţii”, a avertizat Rajendra Pachauri a cărui organizaţie (Intergovernmental Panel on Climate Change sau IPCC, tradus în română sub numele de Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei) va elibera luna aceasta cinci volume ale unei noi estimări privind încălzirea globală şi impactul acestui proces. „Putem utiliza darurile naturii după bunul plac, dar în cele din urmă debitele vor fi mereu egale cu creditele”, a mai declarat acesta citându-l pe Mahatma Gandhi. „Pot să consimt că umanitatea a ignorat complet şi că nu a luat în considerare debitele? Astăzi avem cunoştinţele necesare pentru a putea observa debitele şi a înţelege cu ce am contribuit la starea actuală a planetei”, a explicat Pachauri.
    IPCC este alcătuit din sute de oameni de ştiinţă din întreaga lume, iar cele cinci volume mult aşteptate, despre care vorbeşte Pachauri vor fi publicate începând cu 27 septembrie. Primul volum va analiza dovezile ştiinţifice ale schimbării climatice, urmând ca alte două volume să apară anul viitor şi să se concentreze asupra impactului şi a opţiunilor pe care le avem pentru a aborda problema.
    O ediţie preliminară a raportului IPCC obţinut pe surse acum două săptămâni sugera că oamenii sunt aproape sigur cauza schimbărilor climatice.
    De asemenea, raportul preconizează că nivelul mării va creşte cu 90 de centimetri până la sfârşitul secolului şi respinge zvonurile recente potrivit cărora procesul de încălzire s-ar încetini.
    În rapoartele sale anterioare, IPCC a avertizat că încălzirea continuă va duce la extincţia multor specii, va creşte intensitatea sau frecvenţa secetelor, a valurilor de căldură şi a inundaţiilor, afectând alimentele şi sursele de apă. „Nu ne putem izola de nimic din ceea ce se întâmplă pe planetă. Ne va afecta pe toţi într-un mod sau altul”, a mai explicat preşedintele IPCC.

  • Sute de mii de virusuri necunoscute aşteaptă să fie descoperite

    Lumea animalelor este o sursă extrem de abundentă de virusuri: după estimările oamenilor de ştiinţă, cel puţin 320.000 de specii de asemenea patogeni, încă nedescoperite, infectează mamiferele domestice şi sălbatice. Unele dintre aceste virusuri ar putea fi la originea unor boli virale potenţial periculoase pentru om, iar identificarea lor ar putea ajuta la evitarea unor pandemii viitoare.

    Costul estimat al unui proiect de identificare a acestor virusuri ar putea fi enorm – într-un articol publicat în jurnalul mBio, specialiştii l-au estimat la 6 miliarde  USD – ceea ce înseamnă, totuşi, mult mai puţin decât ne-ar costa dacă am avea de-a face cu o pandemie gravă.

    Aproape 70% dintre virusurile care infectează omul – printre care HIV, Ebola şi noul virus al Sindromului Respirator din Orientul Mijlociu (MERS) – îşi au originea în populaţii de animale sălbatice. Dar, până în prezent, amploarea problemei a fost dificil de estimat.

    Pentru a evalua situaţia, o echipă de cercetători din SUA şi Bangladesh şi-a îndreptat atenţia spre o specie de lilieci numiţi vulpi zburătoare. Aceste animale sunt rezervore naturale ale virusului Nipah, care, dacă se transmite la om, poate fi fatal. Studiind 1.897 de probe biologice colectate de la lilieci, oamenii de ştiinţă au putut estima câte tipuri de alţi patogeni se găseau în organismul acestor animale. Au  descoperit aproape 60 de tipuri diferite de virusuri, dintre care cele mai multe le erau complet necunoscute. Extrapolând cifrele pentru toate speciile de mamifere cunoscute, au ajuns la concluzia că un număr de cel puţin 320.000 de specii virale care infectează mamiferele sunt încă nedescoperite.

    Identificarea tuturor acestor specii ar fi esenţială pentru a ţine la distanţă boli care ar putea deveni o ameninţare la adresa sănătăţii oamenilor.

    Evident, după cum au explicat cercetătorii, nu poate fi investigat fiecare animal de pe planetă, dar pot fi realizate hărţi al răspândirii virusurilor şi gazdelor lor, pentru a identifica „punctele fierbinţi” unde este cel mai probabil să apară noi agenţi infecţioşi sau unde apariţia lor ar reprezenta o ameninţare majoră la adresa omului; cu alte cuvinte, este vorba despre implementarea unui sistem de avertizare precoce în privinţa pericolului de epidemii.

    Un astfel de proiect ar dura 10 ani şi ar costa miliarde de dolari, dar beneficiile în ceea ce priveşte prevenirea şi limitarea epidemiilor ar fi foarte mari, consideră autorii studiului. Un proiect de acelaşi tip, numit PREDICT, a descoperit până acum 240 de specii noi de virusuri în zonele în care oamenii şi animalele trăiesc într-o strânsă apropiere.

  • Chiar avem nevoie de Staţia Spaţială Internaţională?

    A fost nevoie de 13 ani pentru a termina construcţia Staţiei Spaţiale Internaţionale, iar procesul a costat aproximativ 100 miliarde USD. Întreţinerea ei costă mult, zborurile care duc şi aduc astronauţi, echipamente şi provizii sunt şi ele foarte costisitoare, iar menţinerea permanentă la bord a unui echipaj de câţiva oameni este şi ea foarte scumpă. În asemenea condiţii, tot mai multe voci se întreabă dacă “merită”, dacă SSI ne este cu adevărat atât de necesară încât să se justifice banii cheltuiţi cu ea. Mulţi au ajuns deja la concluzia că e mai mare daraua decât ocaua, că SSI înghite mult şi nu produce îndeajuns. Prin glasul unor reprezentanţi, diferite instituţii de cercetare, cu bugetele tăiate din cauza crizei, susţin că SSI nu-şi justifică existenţa în forma actuală şi că, în general, costurile uriaşe ale programelor spaţiale mănâncă drastic din fondurile destinate cercetării în general.

    Astfel, un raport elaborat în 2011 de Consiliul Naţional al Cercetării, din SUA, scotea în evidenţă faptul că eforturile NASA de a-şi menţine programul de misiuni spaţiale cu echipaj uman a dus la declinul cercetării în alte domenii –  biologie, chimie, fizică -, astfel încât proiectele în aceste ramuri, care eventual s-ar fi putut extinde şi la bordul SSI, nici nu au putut profita suficient de existenţa acestui avanpost al cercetării, complet utilat şi numai bun de folosit.

    Unul dintre criticii cei mai acerbi ai efortului de a menţine SSI pe orbită, cu echipaj cu tot, este astronomul regal al Marii Britanii, lordul Rees, care pune la îndoială faptul că suta de miliarde de dolari cheltuită pentru SSI ar fi fost bani daţi cu folos. „Nimeni n-ar considera că ceea ce se face în materie de ştiinţă la bordul SSI ar putea justifica mai mult decât o mică parte din aceşti bani”, a spus el. Ca să-şi argumenteze afirmaţia a citat un experiment asupra radiaţiilor cosmice, realizat recent cu contribuţia SSI: Alpha Magnetic Spectrometer (AMS). Experimentul a costat 1,5 miliarde USD, bani care, crede lordul Rees, ar fi putut fi mai bine cheltuiţi: “Rezultatele produse de AMS sunt mai curând ambigue şi opinia generală este că experimentul nu şi-a justificat costul şi n-ar fi fost organizat pe SSI dacă n-ar fi existat susţinători care să-l împingă înaintea altor proiecte cu care se afla în concurenţă.”

    Unul dintre principalele scopuri ale cercetărilor la bordul SSI este să aflăm cum se comportă materialele şi sistemele biologice în condiţii de microgravitaţie, în spaţiu. Dar propunerile pentru astfel de proiecte nu s-au dovedit foarte numeroase în SUA, unde fusese creat chiar un organism special (Centre for the Advancement of Science in Space – CASIS) care să facă legătura între NASA şi instituţiile de cercetare interesate să desfăşoare proiecte pe SSI. Problema ţine, în mare parte, de  faptul că nu se ştie în ce măsură cercetările relizate în condiţii de microgravitaţie, pe SSI, s-ar traduce în rezultate concrete şi utile din punct de vedere practic, în viitorul apropiat. De exemplu, studiile privind rarefierea ţesutului osos (care duce la osteoporoză şi care se petrece mult mai repede în spaţiu, în lipsa gravitaţiei), sau cultivarea celulelor stem ori sinteza proteinelor în condiţii de microgravitaţie nu oferă, deocamdată, perspectiva de a se putea obţine, pe baza lor, tratamente medicale noi şi eficiente. Iar fără acest temei, comunitatea ştiinţifică americană nu prea vede, se pare, avantajele unor cercetări costisitoare pe SSI. Dar directorul executiv al CASIS, Duane Ratliff, cred că, odată ce ar exista convingerea că asemenea cercetări ar fi profitabile, cercetătorii americani „s-ar călca în picioare” să obţină o programare a experimentelor lor pe SSI.

    În schimb, după cât se pare, cercetătorii din Europa nu duc lipsă de idei de proiecte de cercetare la bordul staţiei. Multe dintre acestea urmează să fie discutate în luna noiembrie a acestui an, în cadrul unei conferinţe ce va fi organizată la Centrul Naţional Spaţial din Marea Britanie. Cercetătorii europeni care au depus propuneri de proiecte la Agenţia Spaţială Europeană (ESA) sunt conştienţi că studiile asupra efectelor microgravitaţiei sunt, cum se spune, cu bătaie lungă şi sunt dispuşi să încerce, fără a se grăbi să estimeze dinainte importanţa a ceea ce se va realiza, după cum afirmă dr. Simon Evetts, de la Space Biomedical Association.

    E vorba, în mod evident, despre un mod de a gândi foarte diferit de cel din America.

    Dar lordul Rees tot nu crede că păstrarea în funcţiune a SSI şi organizarea de experimente costisitoare la bordul ei  este un mod eficient de a „face ştiinţă”: „Principalul scop al SSI a fost menţinerea în viaţă a programului de misiuni spaţiale cu echipaj uman şi sporirea cunoştinţelor despre modul în care oamenii ar putea trăi şi lucra în spaţiu. Însă, până acum, cel mai puternic rezultat pozitiv a fost altul: înflorirea firmelor private, care pot dezvolta tehnologii şi rachete mai ieftin decât au făcut-o NASA şi firmele cu care lucra aceasta de obicei.”

    Aşadar, valoarea SSI pentru ştiinţă şi chiar ca etapă intermediară pentru dezvoltarea explorărilor spaţiale la mari distanţe de Terra nu este prea clară, consideră unii oameni de ştiinţă.

    De cealaltă parte a baricadei, SSI are numeroşi apărători, iar unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai entuziaşti este astronautul canadian Chris Hadfield, până de curând comandant al SSI şi care s-a întors pe Pământ în urmă cu puţină vreme. Şederea sa pe orbită a fost, probabil, una dintre cele mai interesante experienţe nu doar pentru el, ci şi pentru publicul de aici, de pe Pământ. În afara calităţilor sale de astronaut, Chris Hadfield s-a dovedit extrem de iscusit în ceea ce s-ar numi „relaţii publice”, contribuind enorm la popularizarea a ceea ce înseamnă SSI şi viaţa de astronaut la bordul ei, în secolul XXI. Ne-a arătat ce se întâmplă când deschizi o cutie cu alune în spaţiu, cum poţi compune şi cânta la bordul staţiei, ce se întâmplă când plângi în condiţii de microgravitaţie, cum dorm astronauţii, cum se spală pe mâini şi cum îşi taie unghiile – adică ne-a arătat, în chip simplu, dar mişcător şi captivant, ce înseamnă cu adevărat să trăieşti la bordul staţiei spaţiale, cu detalii de viaţă familiare, intime, care au adus mai aproape de oameni realitatea meseriei de astronaut. El este unul dintre cei mai pasionaţi apărători ai SSI, căreia se străduieşte să-i evidenţieze importanţa, în mijlocul unui concert tot mai zgomotos de voci care critică atât cantitatea, cât şi calitatea cercetării ştiinţifice realizate la bord şi se întreabă, tot mai tare şi mai vehement dacă, la urma urmei, chiar ne trebuie staţia asta. Dar, spune Chris Hadfield, noi ne pregătim să părăsim planeta Pământ, să ne desprindem de ea.  Iar SSI ne ajută să facem acest lucru, să ne pregătim pentru aventura care, într-o bună zi, va duce oameni, pentru totdeauna, pe alte corpuri cereşti.

    Lucrurile merg încet, nu e vorba despre nimic extrem de spectaculos, iar faptul că lumea vrea să vadă că lucrurile se mişcă mai repede şi că pe SSI se petrec lucruri extraordinare se datorează doar unor aşteptări nerealiste: ignoranţa, lipsa de răbdare, lipsa de înţelegere a complexităţii problemelor, dorinţa de senzaţional şi de divertisment – toate acestea creează aşteptări false din partea publicului. „Este un întreg proces – noi nu încercăm să producem zilnic evenimente pentru prima pagină a ziarelor şi  nu avem de gând să înfigem câte un steag ca să marcăm fiecare lansare”, spune Hadfield. În opinia sa, construirea şi utilizarea SSI au dus şi vor mai duce la dezvoltarea de noi tehnologii care vor permite, în cele din urmă, civilizaţiei terestre să se extindă dincolo de Terra, colonizând alte planete. Dar procesul este lent şi cu acumulări treptate.

    De exemplu, este esenţială punerea la punct a unor metode foarte eficace de a recicla apa eliminată de astronauţi, transformând-o în apă potabilă, de a construi scuturi eficiente care să îi protejeze de radiaţiile cosmice şi de a găsi mijloace pentru ca aceştia să poată trăi şi lucra vreme îndelungată în spaţiu, fără probleme majore de sănătate. Toate acestea sunt elemente-cheie, nu vom putea pleca spre Marte (sau am putea pleca, dar nu vom ajunge vii acolo), fără a fi pus la punct aceste treburi.

    Iar Chris Hadfield consideră că SSI este mediul perfect pentru dezvoltarea şi testarea acestor tehnologii. E logic, spune el, să încercăm să aflăm cum funcţionează aceste tehnologii aici, în apropiere, la 400 de km de Pământ, înainte de a ne avânta mai departe în spaţiu, în călătorii care ar dura ani de zile. Orice greşeală de proiectare sau orice problemă produsă de o eroare umană (oricând posibilă) – e mai uşor de rezolvat în aceste condiţii – astronauţii pot fi aduşi rapid pe Pământ.

    Dr. Simon Evetts de la Space Biomedical Association, Marea Britanie, îi împărtăşeşte părerea: ”Experienţa operaţională este deosebit de importantă, deoarece abia acum învăţăm cum să trăim în spaţiu; aşadar, eu cred că SSI este, probabil, primul pas către Marte.”

    La drept vorbind, fără  Staţia Spaţială Internaţională n-am fi aflat foarte multe lucruri despre relaţi complicată dintre organismul uman şi zborurile spaţiale. Misiunile din anii ’60, ’70, ’80 durau doar câteva zile şi nu se ştia ce efect ar avea o şedere de câteva săptămâni sau luni în spaţiu, în condiţii de microgravitaţie. Abia după ce staţia a devenit operaţională, au început să iasă la iveală efectele intense – şi nefaste – ale sejururilor prelungite în spaţiu. Suntem departe de a le fi aflat pe toate şi încă şi mai departe de a fi rezolvat problemele induse de aceste efecte.  Dar am avea şi mai puţine şanse să le rezolvăm dacă n-am avea cum să le observăm, dacă n-ar exista locul în care ele apar – mediul cu caracteristici speciale de pe SSI. Cum să vorbim despre efectele dramatice ale unui voiaj de aproape doi ani spre Marte, când încă nu ştim cum să combatem problemele produse de o misiune de şase luni pe Staţia Spaţială Internaţională? Şi cum am şti ce fel de efecte produce şederea îndelungată în spaţiu, dacă n-ar exista un loc în care oamenii să poată trăi efectiv, timp îndelungat, în asemenea condiţii?

    Staţia Spaţială Internaţională este, din acest punct de vedere, o treaptă intermediară de o extremă importanţă, o etapă peste care nu putem sări. La fel cum, în dezvoltarea navigaţiei, oamenii au vâslit mai întâi, precaut, în preajma ţărmurilor, învăţând pe parcurs să construiască ambarcaţiuni tot mai bune,  înainte de a se avânta să înfrunte oceanul, la fel şi viaţa pe SSI – cu toate dificultăţile ei legate de aspectele fiziologice, profesionale, sociale etc. –  ne va înzestra cu cunoaşterea necesară pentru a înfrunta într-o bună zi, bine înarmaţi, necunoscutul Cosmosului.

  • Impozit pe sărăcia ţăranilor

    Impozitarea agricultorilor, în situaţia în care agricultura românească nu a reuşit să devină cât de cât performantă, este o măsură a guvernului Ponta care va amputa o serie de proiecte pe cale de a fi fost pornite de agricultori.

    Agricultorii români plătesc începând din acest an impozit pe venit de 16% şi contribuţie pentru sănătate de 5,5% pe o sumă pe care guvernul estimează că aceştia ar câştiga-o din cultivarea terenurilor şi creşterea animalelor. Sunt exceptaţi de la plata impozitului şi a CAS-ului agricultorii care au mai puţin de două hectare cultivate cu cereale, 1,5 hectare cu leguminoase, 0,5 hectare de vie. La fel, agricultorii care au mai puţin de trei vaci, nouă oi, cinci porci.

    Potrivit datelor APIA, 80% din terenurile agricole din România sunt în proprietatea persoanelor fizice. Conform aceleiaşi surse, 670.000 de agricultori primesc anual subvenţii, anul acesta subvenţia de la UE fiind de 142 de euro la hectar.

    Subvenţionarea agriculturii româneşti din fonduri europene a crescut de la un an la altul, însă aceasta nu a condus la o dezvoltare constantă şi durabilă a acestui sector extrem de important al economiei. În fiecare an, aproape un milion de hectare de teren arabil rămân nelucrate, costurile fiind prea mari în raport cu veniturile, în special pentru micii producători agricoli, care nu au resurse financiare pentru investiţii.

    Suprafaţa agricolă totală a României este de 13 milioane de hectare, din care peste 8 milioane de hectare este teren arabil. În ultimii ani, au fost vândute străinilor peste 700.000 de hectare de teren agricol, ceea ce ne situează pe primele locuri în Europa. Începând cu anul viitor, tranzacţiile cu terenuri agricole vor fi liberalizate. În faţa acestei perspective, preşedintele Traian Băsescu a declarat în mai multe rânduri că ar trebui înfiinţată o agenţie a statului cu drept de preemţiune pentru cumpărarea de terenuri agricole.

    În situaţia în care statul român nu a făcut aproape nimic timp de douăzeci de ani pentru sprijinirea agricultorilor şi agriculturii, e greu de presupus că actuala putere politică va înfiinţa o agenţie prin care să se încarce cu probleme rămase nerezolvate de două decenii, de la proiectarea unui sistem de irigaţii până la investirea în utilaje agricole performante şi construirea unor depozite pentru cereale, legume, fructe etc.

    Deocamdată, un nou sprijin pentru agricultură ne vine tot din partea Uniunii Europene. Comisarul european pentru agricultură, Dacian Cioloş, a declarat că începând de anul viitor, pentru a fi încurajaţi să-şi arendeze terenurile nelucrate, proprietarii acestora vor primi un plus de 20% din subvenţia de la UE. Această măsură va conduce la scăderea semnificativă a terenurilor lăsate pârloagă de ani de zile.

    Politicienii acuză faptul că valoarea medie a subvenţiei pentru agricultură în Uniunea Europeană este de două ori mai mare decât li se acordă agricultorilor români. Performanţa din agricultura românească este însă şi ea mult sub media europeană, iar subvenţia, oricât ar fi de mare, nu poate ţine locul unor politici guvernamentale coerente de dezvoltare a sectorului agricol.

    Populaţia rurală este în mare parte îmbătrânită, iar tinerii care mai trăiesc la sate nu muncesc efectiv pe câmp, ci cumpără produsele celor în vârstă la preţuri mici, pentru a le revinde în pieţele oraşelor la preţuri duble.

    Programul de revenire a tinerilor la sate pentru a se ocupa de agricultură, prin acordarea unor fonduri guvernamentale, nu şi-a dovedit până acum eficienţa. Impozitarea agricultorilor, în situaţia în care agricultura românească nu a reuşit să devină cât de cât performantă, este o măsură a guvernului Ponta care va amputa o serie de proiecte pe cale de a fi fost pornite de agricultori.