Pisicile şi oamenii privesc lumea din perspective diferite, atât la propriu, cât şi la figurat. Acum, artistul Nickolay Lamm a creat noi imagini prin care ne arată modul diferit în care văd pisicile lumea. Imaginile au fost realizat cu ajutorul unei echipe de experţi care studiază modul în care văd animalele, printre care s-a numărat şi Kerry L. Ketring de la All Animal Eye Clinic, D. J. Haeussler de la The Animal Eye Institute şi echipa de oftalmologie de la Penn Vet.
Pisicile au un câmp vizual de 200 de grade, comparativ cu cel al oamenilor care este de 180 de grade. Privirea periferică a oamenilor este de 20 de grade pentru fiecare parte. În schimb, vederea periferică a pisicilor este de 30 de grade pe fiecare parte, iar această diferenţă se poate vedea în imagini. De asemenea, pisicile pot vedea de 6-8 ori mai bine ca noi în lumina obscură datorită bastonaşelor (celule fotoreceptoare) şi a pupilei eliptice, a corneei mari şi a tapetumului lucidum.
Iniţial, se credea că pisicile au vedere dicromatică (precum câinii sau oamenii care au protanopie). Studiile mai vechi au arătat că pisicile percep culorile albastru-violet şi verde-gălbui, dar există şi cercetări care sugerează că aceste animale mai percep încă o nuanţă de verde. În acest caz, pisicile ar fi tricromatice, dar nu la fel ca oamenii (în cazul pisicilor, conurile nu sunt la fel de răspândite şi astfel toate culorile intră în gama verde violet).
Indivizii umani care suferă de protanopie văd doar nuanţe de albastru şi galben şi probabil că aşa văd şi pisicile, dar poate şi cu puţin verde asigurat de cel de-al treilea tip de con.
Retinele noastre au mai multe conuri decât cele ale pisicilor, mai ales în zona foveei (alcătuită numai din conuri, fără bastonaşe). Acest lucru ne asigură capacitatea de a vedea foarte bine ziua. În schimb, câinii şi pisicile au mai multe bastonaşe, ceea ce le permite să vadă mai bine pe timp de noapte. Ei nu au fovee, ci o zonă centrală care, deşi are mai multe conuri decât alte arii din retină, tot are mai multe bastonaşe decât conuri. Aceste diferenţe, le ajută pe pisici să vadă bine noaptea şi să urmărească mişcări bruşte, dar cu o rezoluţie mai slabă. Astfel, pisicile pot urmări mişcări de 10 ori mai rapide, comparativ cu oamenii.
Author: Nelu Stamate
-
Cum văd pisicile
-
Austeritatea împinge Europa către sărăcie, şomaj şi disperare colectivă
Politicile de austeritate adoptate ca răspuns la criza datorilor din ultimii ani împing Europa într-o perioadă prelungită de sărăcie, şomaj ridicat, excludere socială, accentuare a inegalităţii şi disperare colectivă, arată un studiu al Federaţiei Internaţionale a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii. “În timp ce alte ţări combat cu succes sărăcia, în Europa creşte. (…) Consecinţele pe termen lung ale acestei crize nu au apărut încă. Problemele vor fi resimţite timp de decenii, chiar dacă economia îşi revine în viitorul apropiat (…) Ne întrebăm dacă noi, la nivelul continentului (Europa, n.r.) înţelegm ce ne-a lovit”, notează organizaţia internaţională, citată de cotidianul britanic The Guardian.
Raportul critic al Crucii Roşii, obţinut în exclusivitate de publicaţia britanică, conţine perspective foarte pesimiste pentru zeci de milioane de europeni.
Şomajul în masă, mai ales în rândul tinerilor, 120 de milioane de europeni care trăiesc la limita sărăciei, riscurile tot mai mari de tulburări sociale şi instabilitate politică, estimate a fi de două-trei ori mai mari decât în alte zone ale lumii, precum şi nesiguranţa ridicată din rândul clasei de mijloc fac împreună viitorul european mai nesigur decât în orice alt moment de după Al Doilea Război Mondial. “Milioane de europeni trăiesc în nesiguranţă, fără să ştie la ce să se aştepte în viitor. Este una dintre cele mai periculoase stări psihologice. Vedem cum disperarea tăcută se întinde în rândul europenilor, ducând la depresie, resemnare şi pierderea speranţei. Comparativ cu 2009, noi milioane de oameni au ajuns să stea la cozi pentru a fi ajutaţi cu alimente, fără acces la îngrijire medicală sau posibilitatea de a-şi cumpăra medicamente. Milioane de oameni nu au locuri de muncă şi mulţi dintre cei care lucrează încă au dificultăţi să-şi întreţină familiile, din cauza salariilor insuficiente şi preţurilor în creştere puternică”, notează organizaţia internaţională.
Numărul persoanelor care depind de Crucea Roşie a crescut în 22 de ţări analizate cu 75% în perioada 2009-2012.
Sondajul Crucii Roşii, derulat în prima jumătate a acestui an, a vizat cele 28 de state membre UE şi 14 ţări din Balcani, Europa de Est şi Asia.
În UE, impactul puternic al crizei nu s-a limitat la periferia zonei euro, ci s-a întins şi către state “de succes”, precum Germania sau ţările nordice. În pofida succesului Germaniei de a evita rate ridicate ale şomajului, un sfert dintre persoanele angajate au salarii mici. Astfel, jumătate din noile contacte de muncă de după 2008 sunt slab plătite, cu normă redusă şi de obicei fără contribuţii la asigurări sociale. În statele baltice şi Ungaria, până la 13% din populaţie a părăsit ţara în ultimii ani din cauza dificultăţilor economice. Studiul notează un trend tot mai puternic de migraţie, în principal dinspre Est spre Vest, în căutare de locuri de muncă.
Criza locurilor de muncă este una dintre cele mai grave probleme pentru UE şi zona euro. Dintre cei peste 26 de milioane de şomeri din UE, 11 milioane nu au mai lucrat de peste un an, dublu comparativ cu 2008, când a izbucnit criza financiară la nivel global. Ratele şomajului în rândul tinerilor variază între 33% şi 60% într-un sfert dintre ţările analizate. La fel de distructiv pentru familii este şi şomajul pentru categoria de vârstă 50-64 de ani, aproape dublu la nivelul UE faţă de 2008. “Ritmul creşterii şomajului în ultimele 24 de luni este un semnal al adâncirii crizei, cu impact sever asupra oamenilor şi posibil riscuri de tulburări sociale şi extremism. Având în vedere şi creşterea costului vieţii, situaţia este periculoasă”, se arată în raport.
În pofida presupusului succes al Germaniei, motorul economic al Europei, studiul foloseşte chiar cea mai mare ţară a UE pentru a ilustra creşterea discrepanţelor de bunăstare şi ridică semne de întrebare referitor la modelul tradiţional european, al economiei de piaţă sociale. Potrivit unui studiu al fundaţiei Bertelsmann, circa 5,5 milioane de germani au căzut în ultimul deceniu din clasa de mijloc în cea a veniturilor scăzute, în timp ce aproximativ 500.000 au intrat în rândul celor cu venituri ridicate. -
Cele mai spectaculoase aeroporturi din lume
Aeroportul Internaţional Prinţesa Juliana, din St. Maarten, în CaraibeTuriştii se înghesuie să ajungă în Caraibe pentru o vacanţă plină de relaxare, scrie CNN. Totuşi, sosirea pe aeroporturile din zonă este departe de a fi o relaxare: mediul accidentat, înghesuit al multora dintre aceste insule forţează construcţia pistelor în cele mai ciudate locuri. Probabil că vă veţi simţi mai liniştiţi după aterizare.
Pe Aeroportul Internaţional Prinţesa Juliana, din St. Maarten, aterizarea unui avion este o experienţă foarte palpitantă. Pista începe la câţiva metri de apa oceanului, iar avioanele coboară atât de mult încât aproape că pot atinge nivelul la care este instalată o plasă de volei.Altiportul Courchevel din Franţa
Spre deosebire de pasagerii din Caraibe, schiorii şi snowboarderii care aterizează la Courchevel sunt în căutare de adrenalină. Şi aşa trebuie să fie, pentru că iarna, pista de aterizare din staţiunea franceză, situată la peste 2.000 de metri desupra nivelului mării, este singurul lucru care nu este acoperit de zăpadă. Avioanele zboară pe un culoar între munţi şi aterizează pe o pistă scurtă, înclinată şi care se termină brusc, ca o trambulină destinată schiorilor. Locul este atât de impresionant, încât a fost folosit pentru cascadorii într-un film cu James Bond – “Goldeneye”.
Pista Matekane, din Lesotho
Sunt foarte puţine şanse de a mai extinde această pistă, întrucât ea se termină abrupt, la marginea unei prăpăstii de 600 de metri. Numai avioanele uşoare folosesc această pistă izolată de pe platoul situat în sudul micuţului regat african. Uneori avioanele nu reuşesc să atingă viteza de decolare până la capătul pistei, astfel că ele coboară uşor în prăpastie, înainte de a se redresa după atingerea vitezei de zbor.
Aeroportul Juancho E. Yrausquin, din Saba, în Caraibe
Rivalizând cu aeroportul din St. Maarten în materie de emoţii oferite, aeroportul Juancho E. Yrausquin, de pe insula Saba, are una dintre cele mai scurte piste din lume. Plasată pe un afloriment stâncos, la poalele unui munte, cu ambele capete terminându-se deasupra oceanului, pista oferă o aterizare extraordinară.
Aeroportul Internaţional din Gibraltar
Să zbori direct spre un monolit gigantic în încercarea de a ateriza este o experienţă care îţi pune nervii la încercare, însă nu există alt loc pentru a amplasa o pistă pe această posesiune britanică de 6,2 kilometri pătraţi. Spaţiul este atât de strâmt în această extremitate a peninsulei Iberice, încât pista de aterizare se intersectează cu autostrada. Deoarece avioanele au prioritate în faţa autovehiculelor, drumul este închis ori de câte ori un avion aterizează sau decolează.
Aeroportul Internaţional Barra, din Outer Hebrides, în Scoţia
În loc să se gândească unde să construiască o pistă de aterizare atunci când nu au suficient spaţiu, cei de pe insula Bara, din Outer Herbides, au preferat o altă abordare: nu au mai construit nicio pistă. Piloţii aşteaptă refluxul şi aterizează direct pe plajă, acesta fiind singurul aeroport cunoscut din lume unde aterizările au loc pe nisip. Între zborurile spre şi dinspre Glasgow, accesul publicului este permis pe pista-plajă.
Aeroportul Paro, din Bhutan
Dacă ar exista un premiu pentru cele mai izolate aeroporturi înconjurate de un peisaj spectaculos, cele din Himalaya ar fi câştigător. La loc de cinste ar putea sta singurul aeroport internaţional din regatul muntos al Bhutanului. Coborând într-o vale îngustă, înconjurată de piscuri de 6.000 de metri, piloţii, care primesc un instructaj special pentru a ateriza aici, îşi înclină aeronavele într-un viraj strâns spre dreapta, înainte de a coborî lin deasupra caselor.
Aeroportul Internaţional Kansai, din Osaka, în Japonia
Aterizarea pe un portavion poate părea o experienţă incitantă, însă este nevoie, de obicei, să te înrolezi în armată pentru a putea face asta. A doua cea mai tare experienţă de acest gen este aterizarea pe Aeroportul Internaţional Kansai din Japonia, unde cele două piste par a pluti departe de ţărm, în largul Golfului Osaka. Pistele sunt plasate pe o insulă artificială, ridicată special pentru acest scop, cu intenţia de a reduce poluarea sonoră a locuitorilor. Ele sunt legate de ţărm de un pod de patru kilometri. Dar, din aer, aceasta este cea mai bună metodă de a trăi senzaţia de “Top Gun” într-un avion comercial.
Aeroportul Harstad/Narvik, din Norvegia
Apropiindu-se de Aeroportul Harstad/Narvik din regiunea Evenes, avioanele ocolesc fiordurile şi plutesc deasupra lacurilor îngheţate, trecând pe lângă crestele înzăpezite. Să ajungi la Hammerfest, în nord-estul extrem al ţării, oferă senzaţia aterizării pe un patinoar, în cea mai mare parte a anului.
Aeroportul Madeira, din Funchal, Portugalia
Aeroportul Internaţional din Madeira pare că ar fi trişat în competiţia pistelor problematice. Înghesuită între panta abruptă a unui deal şi mare, scurta pistă a aeroportului a fost extinsă pe piloni, deasupra apei, pentru a o face sigură pentru aterizare. Aterizările pot fi spectaculoase dacă ne gândim la furtunile din Atlantic.
Aeroportul Malé, din Maldive
Aeroportul Malé oferă o privelişte impresionantă. Construit pe propriul atol, Hulhulé, el are o pistă plasată cu puţin peste nivelul mării. După ce coboară deasupra celor 26 de insule din Arhipeleagul Maldive, trenul de aterizare al avionului pare atât de aproape de mare, încât pare că avionul aterizează în apă.
-
Cât de bună este apa pentru organism?
Deşi în privinţa apei se presupune în mod normal că poate fi consumată în orice cantitate şi în orice condiţii fără să dăuneze în vreun fel organismului, există mai multe riscuri ale apei asupra sănătăţii de care nu suntem tot timpul conştienţi.
Bisfenol A din recipiente
Această substanţă chimică, în general cunoscută sub prescurtarea BPA, care se găseşte în unele sticle din plastic, se poate scurge în mâncăruri şi băuturi, ridicând riscuri de sănătate în special în cazul sugarilor şi al copiilor, potrivit Institutului britanic de ştiinţe ale sănătăţii şi mediului, screie huffingtonpost.co.uk.
Deşi există apă comercializată şi în sticle fără BPA, unii experţi avertizează că şi acest tip de sticle poate elibera chimicale nedorite în apă, în cazul expunerii la soare, la microunde sau în cazul contactului cu maşinile de spălat vase.Folosirea aceleiaşi sticle fără să fie spălată
O sticlă refolosibilă este o alternativă rentabilă şi ecologică la recipientele de unică folosinţă, cu condiţia să fie păstrată curată. Bacteriile preferă locurile cu o căldură şi umiditate ridicate, deci o sticlă aproape goală căreia i-ai pus capacul peste noapte şi pe care o umpli a doua zi cu apă va fi un mediu îmbietor pentru bacterii. Soluţia ar fi spălarea regulată a sticlei cu apă fierbinte şi săpun.
Îndulcitorii
Atunci când vrem să îndulcim sau să aromăm apa, este recomandat să ne ferim de produse cu aşa-zişii îndulcitori naturali, pe care să le înlocuim cu o felie de lămâie proaspătă.
Consumul exagerat de apă
Deşi poate părea greu de crezut, prea multă apă poate ridica riscuri de sănătate. Un exemplu este hiponatremia, care apare atunci când nivelurile de sodiu din organism scad foarte mult, iar celulele încep să se umfle. Netratată, hiponatremia poate duce la convulsii şi comă. Astfel de cazuri apar, într-adevăr, foarte rar şi doar când bem doze foarte mari pentru a compensa pauze mari de hidratare. De aceea atleţii de maraton, care se rehidratează, sunt printre cei care suferă în mod normal de hiponatremie. Un sfat simplu pe care trebuie să-l avem în vedere este să nu bem niciodată până la punctul în care ne simţim plini doar de la apă.
-
Bogăţia planetară – împărţită de tot mai puţine persoane
“A fi populist” a devenit astăzi cea mai mare jignire, dar ce ne facem atunci când “populistul” este chiar Credit Suisse din cauza unui raport, World Wealth Report, alcătuit în cea mai mare parte din cifre? În acest raport, banca elveţiană ne spune în substanţă că în pofida crizei economice, bogăţia din lume este într-o continuă creştere, numai că mai nou, această bogăţie este împărţită de mai puţine persoane.
În ultimii 10 ani, bogăţia planetară a crescut cu 68%, ajungând la un total de 241.000 de miliarde de dolari. Bineînţeles că trei sferturi din acest câştig a ajuns în Statele Unite, care cu toate acestea se pare că s-ar afla în pragul unui faliment. Media bogăţiei globale a ajuns la vârful de 51.600 dolari, cu 10% care posedă 80%. Celebrul 1% aflat deasupra capetelor noastre la o distanţă siderală, posedă 46%. Numai că veştile bune (pentru ei) nu se opresc deloc: până în anul 2018, bogăţia globală va creşte cu 40% şi va ajunge la 334.000 de miliarde. Ar fi interesantă şi realizarea unui grafic paralel care să arate cu cât vor creşte în schimb cheltuielile şi taxele pentru oamenii de rând.
Pe celălalt front, cel al pajiştii vaste a suferinţei sociale, acolo unde locuiesc oamenii de rând, lucrurile merg din ce în ce mai rău. Un raport privind criza din Europa realizat de organizaţia Crucea Roşie şi prezentat în avans de ziarul Guardian spune următoarele: “Consecinţele pe termen lung ale crizei încă urmează să se manifeste. Problemele provocate de aceasta vor persista de-a lungul a mai multor decenii, chiar dacă în viitorul apropiat economia s-ar putea redresa. Ne întrebăm dacă în calitate de continent ne dăm seama ce s-a abătut asupra noastră”.
Cu toate acestea lumea e din ce în ce mai bogată. Clasamentul realizat de Credit Suisse ne spune că cele mai bogate naţiuni se află, bineîneles, în Occident. În fruntea clasamentului se află Elveţia, cu o medie de 513.000 de dolari, urmată de Australia, Norvegia şi Luxemburg. În lumea întreagă, două treimi din persoanele adulte posedă bunuri pentru o medie de 10.000 de dolari. În Rusia, 110 persoane ţin în mâinile lor 35% din bogăţiile întregii ţări. Din cele 98.700 de persoane a căror bogăţie depăşeste suma de 50 de milioane, mai bine de jumătate trăiesc în SUA, Europa aflându-se pe locul doi cu “doar” 25.000 de super bogătaşi. Numărul milionarilor din ţările membre BRIC (Brazilia – Rusia – India – China) a urcat de la 5 la 19% în 2010. Cu toate acestea nu China este ţara care conduce clasamentul creşterii numărului milionarilor, ci Polonia, singura ţară europeană care a reuşit să dribleze recesiunea. Însă, judecând după protestele împotriva guvernului Tusk, a impozitelor excesive care au afectat clasa medie şi a naţionalizării pensiilor private, oamenii de rând nu par a fi deloc mândri de recordul oligarhilor naţionali. -
Adevărata reformă a statului
Guvernul pregăteşte prima mare reformă din ultimii 15 ani. În această toamnă ar urma să fie adoptat prin ordonanţă de urgenţă un plan amplu prin care multe competenţe ale guvernului de la Bucureşti vor fi transferate laolată cu fondurile necesare administraţiilor locale. S-a vorbit mult despre descentralizare, dar de fiecare dată s-au făcut lucrurile cu teamă şi numai pe jumătate. Dacă informaţiile care au răzbătut din mediile politice se vor confirma, vom asista de astă dată la prima descentralizare reală a administraţiei româneşti.
Guvernul nu a publicat deocamdată un proiect, dar Liviu Dragnea şi Klaus Johannis au anunţat că s-a ajuns la un prim acord între partidele coaliţiei în privinţa competenţelor care vor fi transferate către teritoriu. Se ştie iarăşi că au avut loc foarte multe reuniuni ale echipei de la Bucureşti conduse de Liviu Dragnea cu reprezentanţii administraţiilor locale în decursul cărora au fost puse la punct multe dintre detaliile acestei reforme.
Ar fi o revoluţie de multă vreme aşteptată: economia regională reprezentată de exemplu de porturi, plaje maritime sau fluviale, ş.a.m.d. vor trece în administrarea locală. Metroul din Bucureşti va intra în administrarea Primăriei, agenţiile guvernamentale (sănătate, ocuparea forţei de muncă, mediu, cultură, patrimoniu) vor fi transferate în jurisdicţia administraţiilor locale. Poliţia ar urma la rândul ei să continue un proces de descentralizare început cu mai multă vreme în urmă, dar se pare că în acest domeniu discuţiile sunt blocate.
Până la publicarea unui proiect să spunem, deocamdată, că în principiu este una dintre cele mai importante reforme planificate în ultimii ani, care ar fi de natură să dea în sfârşit un impuls pozitiv societăţii româneşti. De fapt am putea asista, abia acum, la ceea ce preşedintele Băsescu numea reforma statului. Este o veste bună, care nu este însă întâmpinată de toţi ca atare.
Ca orice reformă majoră cu implicaţii dintre cele mai largi, ea suscită rezistenţe. Guvernul Boc vorbise la rândul său cu destulă convingere despre descentralizare, dar opoziţia birocraţiei centrale a fost atât de puternică, încât planurile au fost foarte repede abandonate.
Rezistenţa aceasta este cu atât mai puternică cu cât ea pare uneori justificată. Încă din prima jumătate a anului 2009 (când PDL şi PSD lucraseră împreună) au fost trasate limite de cheltuieli pentru administraţiile locale care depăşeau frecvent bugetele alocate. De altfel arieratele administraţiilor locale au crescut mereu şi se pare că ele continuă să crească. După o perioadă de stagnare în 2011, relaxarea care a intervenit după instalarea primului guvern Ponta a provocat o nouă explozie a cheltuielilor neacoperite în administraţiile locale. Primul ministru anunţase la începutul acestui an măsuri drastice împotriva lipsei de disciplină, dar cu rezultate modeste.
Incapacitatea aparentă a primăriilor de a se administra raţional ar fi prin urmare un argument puternic împotriva descentralizării. Se uită însă esenţialul. Primăriile nu au o reală autonomie. Ele depind foarte mult de alocările de la centru care uneori vin, alteori nu, după caz şi relaţii politice. Or tocmai acest sistem aleatoriu, această ruletă politică încurajează lipsa de raţionalitate. Liderii locali cheltuiesc în avans sperând şi uneori reuşind să-i convingă pe cei de la Bucureşti să le acopere cheltuielile. Uneori prin şantaj, ameninţând populaţia cu tăierea căldurii pe timp de iarnă. Dar de cele mai multe ori datoriile neplătite se adună monstruos.
Este evident că adevărata cauză a acestei situaţii este tocmai sistemul confuz care se practică astăzi. Dacă primăriile şi administraţiile regionale ar avea deplina libertate de a utiliza anumite fonduri bine precizate prin bugetele locale, atunci ar creşte inevitabil şi gradul de raţionalitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt legate intim şi sunt indisociabile.
Se spune aşadar pe nedrept că primarii şi consilierii locali nu sunt suficient de maturi ca să se autoadministreze. Este o presupoziţie care nu a fost niciodată testată.
Există şi o altă îngrijoare aparent motivată. Odată ieşite de sub autoritatea Centrului, provinciile ar recurge la o politizare extremă a administraţiei. În realitate, România cunoaşte deja o politizare excesivă a aparatului administrativ care a fost realizată tocmai prin pârghiile conducerii centralizate. Pur şi simplu nu se poate politiza mai mult, de aceea argumentul este fals. Dimpotrivă, relaţiile pe plan local dintre partide favorizează de fiecare dată compromisul. Dacă la Bucureşti bătălia pare radicală şi intransigentă şi fiecare guvern nou recurge la veritabile epurări politice, pe plan local raporturile sunt mult mai puţin tăioase.
S-a arătat însă, de multe ori, că Centrul a reuşit în România să compenseze carenţa de cultură şi europenitate graţie agenţiilor sale dirijate de la Bucureşti şi a jurisdicţiei centralizate în multe domenii. Cineva îşi exprima recent îngrijorarea că descentralizarea admnistraţiei ar provoca o resuscitare a populismelor discriminatorii, căci nu ar fi nimeni în măsură să le sancţioneze. Cristian Pârvulescu, de exemplu, a denunţat recent reforma planificată de USL (în cadrul unei conferinţe organizate de FES şi INSHR), considerând că descentralizarea va însemna un regres în domeniul respectării drepturilor omului.
Dar îngrijorarea aceasta pare să fie generată tocmai de vechea şi aparent incurabila mentalitate centralistă. Prezent la aceeaşi conferinţă, profesorul Michael Minkenberg (Universitatea Viadrina, Frankfurt pe Oder) a replicat că nimic nu împiedică România să înfiinţeze jurisdicţii speciale la nivelul fiecărei regiuni în parte. De fapt tocmai aceasta ar fi esenţa descentralizării: toate funcţiunile guvernului central sunt reproduse în mic la nivelul administrării locale. Cultură, patrimoniu, sănătate, asistenţă socială, tot ceea ce ţinea până acum de planul vieţii naţionale se va transla pur şi simplu în plan regional. Observăm însă că ceea ce pare de la sine înţeles unui om crescut într-o veche tradiţie a descentralizării, sună adesea ininteligibil într-o ţară formată în cultul puterii centrale.
Rezistenţa faţă de această reformă se manifestă de multe ori şi inconştient prin toate clişeele de presă vehiculate copios cu intenţii confuze. De exemplu se spune că liderii de la centru se află în luptă cu “baronii” locali, că “baronii” locali revendică un lucru sau altul , că premierul a devenit prizonierul “baronilor” locali şamd. Oridecâte ori vine vorba despre raportul dintre centru şi provincie, presa recurge automat la aceste exprimări care delegimitează implicit puterea locală. Funcţionează aici un model mental bine înrădăcinat potrivit căruia elita de la Bucureşti este în mod natural superioară elitelor locale şi prin urmare destinată să conducă pe mai departe.
Dar să nu neglijăm nici faptul că acest clişeu al “baronilor” locali aplicat indistinct oricărui primar din provincie cu o minimă popularitate este utilizat şi în cunoştinţă de cauză cu intenţia clară de a delegitima procesul descentralizării. Un “baron” este prin definiţie un lider discreţionar care dispreţuişte legile şi care ar fi tentat să supună administraţia puterii sale personale neîngrădite. Dar este oare cu putinţă aşa ceva? Sau asistăm la o bătălie mediatică în care birocraţia centrală aruncă în joc toate armele de care dispune? Căci marii perdanţi ai reformei vor fi înalţii funcţionari ai statului centralizat care îşi văd autoritatea diminuată. Şi aşa cum ştim, nimeni nu cedează fără luptă privilegiile de care se bucură. -
Autoturism căutat de autorităţile din Austria, descoperit de poliţiştii de frontieră gălăţeni
În data de 14 octombrie, în jurul orei 22.55, în Punctul de Trecere a Frontierei Galaţi-rutier s-a prezentat pentru efectuarea formalităţilor necesare trecerii frontierei, pe sensul de ieşire din ţară, cetăţeanul ucrainean S.Y., în vârstă de 36 de ani, conducând un autoturism marca Volkswagen.
În urma verificărilor specifice efectuate, poliţiştii de frontieră au constatat că autoturismul figurează în bazele de date ca fiind căutat în vederea confiscării, semnalare introdusă de către autorităţile din Austria, maşina figurând ca fiind furată din Viena în data de 4 octombrie a.c.
S.Y. a declarat că lucrează ca şofer şi a fost contactat telefonic de un bărbat care i-a propus să transporte autoturismul din Polonia în Ucraina pentru suma de 300 euro. Tânărul a mai adăugat că nu a avut cunoştinţă despre faptul că autoturismul figurează ca fiind căutat de autorităţi.
Poliţiştii de frontieră au întocmit, pe numele bărbatului, lucrare penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt. Autovehiculul în valoare de 180.000 lei a fost indisponibilizat în vederea recuperării de către proprietar. -
Începutul sfârşitului globalizării
De la începutul crizei financiare, sistemul federal american de bănci centrale Federal Reserve (Fed) aruncă mereu bani noi în pieţe, în speranţa stimulării economiei. Şeful Fed Ben Bernanke a dat de înţeles că ar putea renunţa în curând la politica banilor ieftini, ceea ce a creat panică în pieţele financiare. Bernanke a revenit la mijlocul lunii trecute asupra poziţiei sale şi a amânat schimbarea de curs.
“Fed a rămas singurul adult într-o cameră plină de copii”, crede Barry Eichengreen, profesor de economie la University of California în Berkeley. “Şi dacă toţi copiii cer în cor mai multe dulciuri, pentru că pe moment zahărul este singurul lor aliment, atunci Fed nu le va putea spune copiilor că bomboanele s-au terminat.”Fără bomboane pentru copii
Politica monetară neclară are urmări neplăcute pentru ţările emergente şi cele în curs de dezvoltare. “În urmă cu câţiva ani a trebuit să luăm măsuri dure pentru a nu fi inundaţi de masele de bani care ameninţau să ajungă în Turcia”, spune ministrul turc de finanţe Mehmet Simsek. “Astăzi, dimpotrivă, suntem în pericol să nu mai dispunem de capital suficient.” Motivul: investitorii se tem de sfârşitul banilor ieftini şi au început să-şi retragă fondurile din Turcia, Brazilia şi alte ţări emergente. “Þările emergente şi în curs de dezvoltare au dreptate când cer socoteală Fed şi când le amintesc americanilor că trebuie să ţină cont şi de interesele celorlalţi”, spune Yu Yongding, economist la Academia Chineză de Ştiinţe Sociale şi fost consilier al băncii de stat de la Beijing.
Revolta finanţatorilor
Din partea responsabililor americani însă, nu pare că plângerile sunt ascultate. Þările emergente au însă la îndemână un mijloc puternic de presiune. “Noi suntem cei care împrumutăm azi bani statelor industrializate”, avertizează Andrew Sheng de la Fung Global, un institut de cercetare economică din Hong Kong. “Trebuie să decidem ce vom face în continuare.” Adică? Bani mai puţini pentru datoriile de stat ale occidentului sau controlul fluxurilor de capital? “Acesta ar fi începutul sfârşitului globalizării”, susţine Sheng. “Căci dacă globalizarea înseamnă că doar câţiva se bucură de câştiguri globale în timp ce restul suferă pe plan local, atunci aceştia din urmă se vor opune.”
Următoarea bulă
Sheng acuză Fed că nu îşi clarifică intenţiile de politică monetară, importante atât pentru pieţele financiare cât şi pentru alte state. Şi William Rhodes, până în 2010 vicepreşedinte al Citigroup şi azi consilier al băncii atrage atenţia cu privire la pericolele generate de o eventuală schimbare de direcţie a Fed. “Dacă politica banilor ieftini nu este finalizată corespunzător, atunci ne vom confrunta cu o situaţie mai grea decât criza actuală.”
Şi prăbuşirea acţiunilor companiilor de Internet de la începutul anilor 2000 a fost combătută tot cu bani ieftini, aminteşte Rhodes. Rezultatul – o nouă bulă, de data aceasta în sectorul imobiliar, care a generat o criză financiară mondială.Jucând cărţi pe Titanic
În orice caz, următoarea perioadă nu va aduce o clarificare a politicii monetare a Fed, ba dimpotrivă. Dacă Congresul de la Washington nu va ajunge curând la un acord, SUA intră din 17 octombrie în incapacitate de plată. În acea zi, ţara ar atinge pragul maxim de îndatorare. Pentru ca acesta să fie majorat, e nevoie de votul republicanilor, cei care au provocat deja aşa-numitul “government shutdown”, închiderea serviciilor guvernamentale, din cauza lipsei finanţării. “Pe 17 octombrie lumea s-ar putea părbuşi iar noi stăm aici şi jucăm cărţi pe Titanic”, a declarat Jacob Frenkel, preşedinte al JPMorgan Europa şi fost guvernator general al Israelului. “Va fi nevoit atunci Macho-Superman Bernanke să vină din nou să dea asigurări că nu va permite un astfel de deznodământ?”
Dacă Fed va continua să injecteze bani în pieţe, pentru a evita criza, avem atunci o reţetă pentru următoarea mare bulă, consideră Frenkel. Mai mult, cuvântul criză nici nu s-ar mai potrivi pentru a descrie actuala stare de lucruri. “Când ceva se tot întâmplă nu mai este criză, ci normalitate.” -
O reuşită extraordinară promite să schimbe radical viitorul
Cercetătorii din cadrul laboratorului aflat în California au atins o reuşită fără precedent în istoria fuziunii nucleare, trecând de o bornă crucială. BBC News relatează că, pentru prima dată în istorie, o reacţie de fuziune a produs mai multă energie decât a consumat.
Folosirea fuziunii – procesul care alimentează Soarele – pentru a obţine energie electrică ar putea oferi omenirii o sursă nelimitată şi necostisitoare de energie. Pentru a reuşi acest lucru, însă, este nevoie ca centralele de energie pe bază de fuziune să producă mai multă energie decât consumă, ceea ce a fost dificil de realizat.
Oamenii de ştiinţă de la National Ignition Facility (NIF) din SUA au folosit 192 de fascicule ale celui mai puternic laser din lume pentru a încălzi şi comprima o bucată mică de combustibil de hidrogen până la punctul în care au loc reacţii de fuziune nucleară. BBC a aflat că, în cadrul unui experiment ce a avut loc la finalul lunii septembrie, cantitatea de energie eliberată prin reacţia de fuziune a depăşit cantitatea de energie absorbită de combustibil – fiind pentru prima dată când acest lucru este reuşit într-un laborator dedicat fuziunii.
Reuşita nu atinge obiectivul laboratorului, acela de „aprindere”, în care fuziunea nucleară generează la fel de multă energie pe cât oferă laserele. Acest lucru se datorează „ineficienţelor” înregistrate în diferite părţi ale sistemului, ineficienţe ce fac ca nu toată energia generată de laser să ajungă la combustibilul de hidrogen. Totuşi, reuşita a fost descrisă drept „cel mai important pas realizat în istoria fuziunii nucleare” în ultimii ani, demonstrând că NIF se află pe drumul cel bun înspre atingerea obiectivului dorit: aprindere şi fuziune de sine stătătoare.
De mai bine de jumătate de secol, cercetătorii s-au luptat să obţină fuziune nucleară controlată şi au fost dezamăgiţi. Specialiştii speră ca NIF să ofere reuşita mult-dorită. În 2009, oficialii NIF anunţau că intenţionează să demonstreze că fuziunea nucleară poate produce mai multă energie până în 30 septembrie 2012. Totuşi, din cauza unor probleme tehnice neaşteptate, termenul a fost depăşit, iar energia generată de fuziune a fost mai puţin de jumătate decât ceea ce preziseseră modelele matematice. La scurt timp după eşec, laboratorul în valoare de 3.5 miliarde de dolari s-a reorientat, reducând timpul dedicat fuziunii şi crescând timpul dedicat cercetării asupra armelor nucleare, un alt obiectiv al instituţiei americane.
Totuşi, cele mai noi experimente confirmă modelele matematice şi vor reprezenta o stimulare a cercetărilor asupra fuziunii nucleare.
NIF, din cadrul Lawrence Livermore National Laboratory, este doar unul dintre proiectele dedicate fuziunii. Un alt proiect în valoare de câteva miliarde de euro este ITER, ce se construieşte în prezent la Cadarache, în Franţa. ITER va aborda problema fuziunii altfel decât NIF, folosind câmpurile magnetice în locul laserelor pentru a controla combustibilul pentru fuziune. -
Viraj către Orient
Pentru prima oară în mai multe secole, atenţia economiei globale se deplasează către est. SUA au început să “vireze” către Asia, iar relaţiile sale cu China, în mod special, par să fie tot timpul pe marginea capcanei lui Tucidide (nume dat acelei recurenţe istorice, conform căreia pare inevitabil ca între o putere aflată în ascensiune şi o alta deja instalată să nu apară un conflict). Între timp, aflate în centrul scenei internaţionale, SUA şi China se observă cu precauţie. Care este rolul Europei?
UE se află astăzi la o răscruce istorică ce o obligă de asemenea, să vireze şi ea către Orient şi să adopte o strategie coerentă şi decisivă prin care să profite de avantajele pe care le are. Chiar dacă UE are o populaţie care înseamnă doar a cincea parte din cea a Chinei şi Indiei la un loc, iar prezenţa sa militară în Asia este minimă, economia europeană – cu o valoare de 12,6 trilioane de euro – este cea mai mare din lume.
Asia reclamă un viraj pe măsură din partea Europei, în prezent, continentul asiatic în ansamblul său, fiind principalul partener comercial al UE (înaintea celui nord-american) şi constituie cea de-a treia parte din totalul comerţului european. Valoarea comerţului cu China urcă la peste 1 miliard de euro pe zi, o cifră depăşită doar de valoarea comerţului cu SUA.
În plus, UE beneficiază de un avantaj care până la un punct poate fi paradoxal: nu este o putere în Pacific şi nu este asociată cu conotaţia de superputere în Asia. Acest lucru, departe de a fi o slăbiciune, reprezintă tocmai originea forţelor potenţiale ale UE în Asia, deoarece îi furnizează un grad de lejeritate diplomatică la care o superputere precum SUA nu poate aspira.
Virajul strategic al SUA către Orient se loveşte la fiecare pas de calitatea sa de lider istoric şi de caracterul său de putere militară şi garant al securităţii aliaţilor săi asiatici. Deşi ne este prezentat sub numele de “reechilibrare”, virajul asiatic al SUA ridică suspiciuni în unele ţări din regiune, în special în China. Europa, în schimb, poate profita de lejeritatea sa pentru a executa un viraj mai “abil”.Europa poate fi un partener strategic al Chinei în relaţiile sale comerciale cu Orientul Apropiat
UE trebuie să stabilească legături cu Asia în cel puţin trei domenii care pot fi avantajoase pentru ambele părţi: comercial, interregional şi internaţional. Dintre cele trei, cel mai important este cel comercial. UE negociază cu mai multe economii emergente asiatice (printre ele Coreea de Sud, Singapore, Malaezia, India, Vietnam, Japonia şi Thailanda) acorduri de liber schimb care exced cu mult amploarea tratatelor bilaterale anterioare. Prin aceste acorduri şi în timp ce se aşteaptă concretizarea tratatelor la scară regională, UE continuă să dea dovada angajamentului său ferm faţă de liberul schimb.
Dar fluxurile comerciale nu sunt scutite de riscuri. Desigur, relaţiile economice dintre state încurajează interdependenţa şi în acest mod diminuează riscul apariţiei conflictelor, dar nu şi dispariţia lor. Însă, atunci când conflictul este prezent, costul este mai mare: anul trecut, redeschiderea disputei teritoriale dintre Japonia şi China pentru Insulele Senkaku/Diaoyu a provocat în numai trei luni o scădere de 80% la exporturile de autovehicule japoneze către China.
Iată aici una dintre marile provocări ale Asiei: în ciuda gradului ridicat de integrare economică, nu au fost create instituţii regionale capabile să asigure stabilitatea necesară pentru o prosperitate susţinută. Din contră, Asia mai suferă consecinţele conflictelor istorice nerezolvate, ale periodicelor izbucniri naţionaliste şi ale disputelor teritoriale.
O modalitate de a obţine stabilitatea pe termen lung în Asia s-ar putea să constea în integrarea regională, care reprezintă cel de-al doilea câmp de posibilă legătură între UE şi Asia. Astăzi, este aproape de neconceput un conflict armat între statele membre ale UE – se vor împlini 100 de ani de la izbunirea Primului Război Mondial. Ceea ce a făcut posibilă trecerea de la o stare de război recurent (şi devastator) la o stare de pace şi prosperitate a fost construcţia instituţională a UE.
Însă, crearea unei arhitecturi precum aceasta este o sarcină herculeană, care i-a luat Europei mai multe zeci de ani şi care încă nu s-a terminat. De-a lungul timpului, UE s-a confruntat cu probleme şi crize care au revelat erori în sistemul său instituţional, dar întotdeauna s-a reuşit realizarea de reforme necesare pentru consolidarea Uniunii. Fără cea mai mică urmă de paternalism şi admiţând condiţia sa de operă imperfectă şi încă în construcţie, UE ar trebui să aprofundeze legătura sa cu structurile actuale prezente în Asia şi să-şi ofere experienţa acolo unde este posibil; de exemplu, în viitoarea adoptare a unui model tripartit (politico-militar, economic şi socio-cultural) de către grupul ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est) în 2015.Unele ţări europene sunt tentate să trateze separat cu puterile asiatice
În plan internaţional, UE şi China pot descoperi că sunt parteneri naturali în chestiuni fundamentale. China este supusă tot mai mult presiunii de a-şi asuma un rol în politica internaţională în acord cu importanţa sa economică. Exact aici, China ar putea să găsească în Europa un partener excelent – fie în format G-3 cu SUA, fie prin intermediul mecanismelor punctuale de cooperare bilaterală.
Avem cazul Orientului Apropiat. Golul pe care-l lasă în regiune retragerea SUA, impulsionată de revoluţia sa energetică, creează o ocazie pentru cooperarea între China şi Europa. Odată cu creşterea dependenţei chineze de resursele Orientului Apropiat (în 2035, 90% dintre exporturile de petrol din regiune vor fi destinate Chinei), se va acutiza, precum şi necesitatea de a strânge legăturile cu statele producătoare de petrol. Experienţa care-i conferă Europei apropierea de Orientul Apropiat ar putea-o transforma în partenerul strategic al Chinei pentru abordarea acestei problematici.
Între timp, un alt gigant asiatic, Japonia, capătă o tot mai mare importanţă graţie energicului său program de stimulare promovat de primul-ministru, Shinzo Abe. Europa trebuie să păstreze soliditatea legăturilor sale cu această ţară, a treia economie a lumii. Japonia – prin intermediul negocierilor pentru Acordul Trans-Pacific cu SUA şi cu alte economii din Asia şi America – face progrese enorme către liberul schimb şi îşi consolidează legăturile cu regiunea. În acest sens, se aşteaptă ca ambiţiosul acord bilateral de comerţ între Japonia şi Uniunea Europeană care este în proces de elaborare, să majoreze cu până la o treime comerţul între ambele părţi.
În orice strategie integrală de apropiere de Asia, puterea UE depinde de integrarea părţilor sale. Unele state europene sunt tentate să se relaţioneze separat cu puterile asiatice, iar China obişnuieşte să favorizeze acordurile bilaterale, dar renaţionalizarea politicii externe a ţărilor din UE ar fi contraproductivă. Virajul Europei către Orient are nevoie de o navă mare şi rezistentă, capabilă să facă faţă turbulenţelor din viitor în timpul cărora, o flotilă de ambarcaţiuni mai mici ar fi în pericol de a naufragia.