word-monitor

Author: Mirella AUR

  • Despre business şi responsabilitate socială

    La Galaţi, a avut loc luni, cu sprijinul Ambasadei Norvegiei, reprezentată chiar de ambasadoarea acestei ţări, Tove Bruvik Westberg, în parteneriat cu Patronatul IMM-urilor Galaţi şi Asociaţia Tinerilor Întreprinzători Galaţi, o dezbatere al cărei subiect a vizat Responsabilitatea Socială Corporatistă (CSR).
    Responsabilitatea corporatistă înseamnă relaţii oneste cu angajaţii, partenerii de afaceri, dar şi cu membrii comunităţii. În mediul economic şi social de astăzi provocările legate de responsabilitatea socială ar trebui să câştige din ce în ce mai multă importanţă, în special în sectorul de business, pentru că bunul mers al unei companii şi atingerea scopului final, performanţa financiară, adică profitul, sunt într-o legătură directă cu bunăstarea angajaţilor, starea de mulţumire a furnizorilor şi clienţilor şi climatul de linişte din societate.
    Agenţii economici gălăţeni şi membrii ONG-urilor locale care au fost prezenţi la eveniment au privit iniţiel cu stepticism posibilitatea de a implementa CSR în societatea românească, dar vorbitorii au reuşit să-i convingă că de fapt ei fac – voluntar sau impinşi de la spate de lege – gesturi de responsabilitate socială. Problema este că nu fac destul. În goana după profit, uită adesea că profitul vine din muncă responsabilă iar munca responsabilă o fac oamenii trataţi cu responsabilitate. Poate părea un joc de cuvinte, dar realitatea este că un om tratat cu respect la job şi plătit corect va munci cu spor şi va pleca acasă ducând cu sine sentimentul de onestitate, care poate înnobila relaţiile din familie şi din societate, iar într-o societate onestă va funcţiona o economie curată. E un cerc vicios dar, deşi poate părea o utopie, fiecare dintre noi ar putea, cu puţină grijă faţă de cel de lângă el, să îmbunătăţească lumea în care trăim şi muncim. Cum ziceam, e o chestiune de voinţă.

  • Gunoiul ne va arde la buzunare, mai bine l-am arde noi pe el

    Iarna care se apropie va fi una foarte grea pentru gălăţeni. Dar nu spun o noutate. Facturile pentru căldură ale celor care beneficiază de încălzire în sistem centralizat au usturat la buzunar în fiecare an, dar acum problemele se acutizează. Iarna trecută ne-a cam trecut… ţurţurele pe la ureche. În războiul dintre Apaterm şi Electrocentrale, Primăria nu a avut încotro şi a ţinut cu Apaterm, pentru că e societatea sa. A încercat o soluţie prin crearea unei noi societăţi, acea Calorgal care n-a fost să fie dar care nu e moartă ci doar puţin „refrigerată”. Cu ceva compromisuri, a trecut cu bine iarna, primăvara şi vara s-au scăldat în procese, contre, ameninţări, intervenţii şi alte alea, dar ne aflăm într-o situaţie la fel de dificilă ca cea de anul trecut. Ba, aş zice eu, mai grea.
    Nu putem arăta cu degetul un vinovat anume pentru ceea ce se întâmplă cu agentul termic în Galaţi, pentru că „e mai mulţi”. Vorbim de cei în mâinile cărora a stat administraţia acestui oraş în ultimele decenii, dar mai ales în ultimele două-trei mandate. Nu vorbesc doar de primari, ci şi de funcţionari publici, consilieri locali, consilieri personali, specialişti din societăţile Primăriei şi, bineînţeles, conducătorii acestora din urmă. Dar… ce a fost a fost. Măcar de s-ar schimba optica acum! Aş vrea să văd idei, soluţii, fapte… Ceea ce pot face eu este să trag un semnal de alarmă – ca gălăţean şi ca ziarist – asupra unor chestiuni care ard şi care ar trebui să-i determine pe aleşii şi numiţii noştri să caute soluţii. Astăzi voi scrie despre căldură şi gunoi.

    O nouă taxă pe gunoi din 1 ianuarie 2014

    Taxa de salubritate pe care o plătim acum cu toţii, noi, gălăţenii, s-ar putea mări substanţial de anul viitor, deoarece o ordonanţă de guvern (OG 31/2013), emisă pentru a modifica prevederile OUG 196/2005 privind Fondul de mediu, impune o taxă nouă proprietarilor sau administratorilor gropilor de gunoi. Mai precis, de la 1 ianuarie 2014, aceştia vor fi nevoiţi să plătească 50 de lei pentru fiecare tonă de deşeuri primită la depozit. Şi asta nu e tot: în anii următori taxa va creşte progresiv: 80 lei/tonă de la 1 ianuarie 2015 şi 120 lei/tonă de la 1 ianuarie 2016.
    Credeţi că Primăria va menţine actuala taxă de habitat, în noile condiţiile? Poate că în primul an va lăsa taxa de habitat aşa cum e, mergând pe un populism prost (prost înţeles de noi, care nu pricepem că tot noi plătim, doar că nu achităm la Direcţia de taxe şi impozite, ci suportă Primăria din bugetul alimentat de noi, renunţând la a face investiţii în parcuri, parcări etc.). În anii următori, însă, taxa pe gunoi va fi prea mare şi Primăria nu va avea încotro şi va trebui să ne mărească taxa de habitat. Asta dacă nu cumva gălăţenii vor deveni, peste noapte, ecologişti convinşi, selectând gunoiul înainte de a-l duce la containere, iar firmele de salubrizare chiar vor transporta deşeurile selectate, nu amestecate, sfidând cetăţenii responsabili. Iar aici voi încheia acest subiect, urmând să-l reiau mai târziu. Nu înainte, însă, de a semnala o mica/mare „tamponare” între CJ şi CL. Aleşii locali şi-au dat acordul pentru trecerea în administrarea CJ a unei suprafeţe de 5,3 hectare pentru un proiect european de management integrat al deşeurilor din judeţ, dar primarul Stan şi-ar dori, având deja două gropi de gunoi, să se facă un incinerator în loc de încă o groapă. „Ar fi grozav, pentru că în felul acesta am avea încă o sursă de energie termică şi electrică”, spune Stan. CJ nu vrea, însă, să modifice proiectul. Asta nu înseamnă, însă, că nu se poate face ceva.

    De ce nu transformăm gunoiul în căldură?

    Când am auzit că primarul vorbeşte de incinerarea gunoaielor pentru a produce căldură şi energie electrică, am rămas puţin surprinsă. De ce? Pentru că un astfel de proiect numai ce primise un serios şut.
    Fostul primar, Dumitru Nicolae, a vizitat acum doi ani o uzină din Suedia şi s-a declarat impresionat. Anul trecut, în luna mai, cu ocazia unei întâlniri transnaţionale a partenerilor din cadrul proiectului ReTInA, municipiul Galaţi a stabilit ca zonă-pilot pentru revitalizare fostul depozit de deşeuri de la Tirighina. Planul de revitalizare include 4 scenarii posibile: crearea unui parc fotovoltaic, captarea şi utilizarea biogazului, recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile sau incinerarea deşeurilor pentru producerea de energie. Pe parcursul implementării proiectului, mai multe companii şi instituţii şi-au manifestat interesul ca potenţiali investitori. Cea mai apropiată de concretizare era soluţia suedezilor de la Usitall AB, companie deţinută de municipalitatea Linköping. În aprilie 2012 părţile au convenit, în prezenţa ambasadorului Suediei în România, semnarea unei scrisori de intenţie pentru realizarea unei uzine de cogenerare de căldură şi electricitate în Galaţi, care să opereze pe bază de combustibili regenerabili, adică gunoi. Suedezii aveau în vizor şi alte oraşe, dar ulterior s-au lăsat păgubaşi, când au văzut că românilor nu le pasă de buzunarele şi confortul lor.

    Căldură ieftină şi sigură

    Ne putem încălzi prin arderea deşeurilor? Categoric. Primăria din Linkoping face asta din 1964. Prima fabrică de acest gen e situată în centrul oraşului şi este încă funcţională. Asta ca să răspund la o întrebare inerentă, legată de o eventuală poluare… Transformarea gunoiului în energie nu poluează, ci dimpotrivă, te scapă de un munte de infecţie în apropierea casei. Între timp, suedezii de la Linkoping au mai construit o fabrică, pe care ulterior au şi extins-o, pentru că Primăria, prin societatea sa, importă gunoi. Îl aduce din oraşe situate pe o rază de 300 de kilometri, ba chiar din ţara vecină, Norvegia. Toată lumea vrea să scape de gunoi. Dacă mai şi ia bani pentru asta… Deci Tekniska Verken Group, firma Primăriei Linkoping, îşi permite să aducă gunoiul de la sute de kilometri distanţă şi tot furnizează căldură ieftină. Trebuie spus că 90% din populaţia oraşului primeşte căldură de la această societate, toate autobuzele din oraş folosesc biogaz obţinut din arderea deşeurilor, la fel ca un procent de 7% din autoturisme, şi se mai vinde şi energie electrică. A, şi să nu uit ceva: în lunile în care nu e nevoie de energie termică, societatea municipalităţii o transformă foarte uşor în… aer condiţionat. Toate astea, de la o societate a Primăriei care arde gunoiul. Când municipalitatea din Linkoping a văzut că societatea merge bine, a înfiinţat o firmă care să „vândă” experienţa în alte părţi. Aşa s-a născut Usitall, dezvoltatorul care caută zone din Europa unde să pună în practică experienţa dobândită acasă în peste 50 de ani. A vrut iniţial să construiască în Polonia, dar apoi a ales România. Aici a „ochit” oraşe mari, care au şi gunoi mult, deci materie primă din belşug. Printre care şi Galaţiul. Dar… n-a fost să fie

    Colectezi selectiv, altfel plăteşti

    Am văzut cu proprii ochi cum procedează suedezii din Linkoping, un oraş suedez cu jumătate din populaţia Galaţiului. Am vizitat centrul de reciclare al municipalităţii oraşului suedez, unde domneşte o curăţenie exemplară. Porţile erau larg deschise şi cine dorea intra şi lăsa în zecile de containere materiale diverse. Câţiva angajaţi ai societăţii Primăriei –  echivalentul Ecosal de la noi – au ieşit din baracă şi l-au întâmpinat pe un cetăţean care venise cu autoturismul personal să lase nişte deşeuri. Au vrut să-l îndrume şi să-l ajute, dar acesta nu avea nevoie: ştia exact ce are de făcut. S-a îndreptat spre containerele de care avea nevoie (scrie pe pancarte mari la ce folosesc) şi a început să scoată din portbagaj ceea ce i-a prisosit în gospodărie: un scaun rupt, nişte fiare, câteva PET-uri, cutii de carton… Ghidul nostru m-a lămurit apoi că nu a fost întotdeauna aşa, dar lumea a fost nevoită să se civilizeze, pentru că altfel trebuia să scoată bani din buzunar, şi nu puţini. Explicaţia: fiecare imobil, fiecare casă, are propriul container de gunoi, iar maşina care vine să-l ridice are cântar: plăteşti pentru cât arunci! Dacă selectezi gunoiul în gospodărie şi îl duci la containerele de reciclare, nu te costă nimic. Am întrebat cât de mult plăteşti ca să ţi se ridice gunoiul şi am aflat că… mult, foarte mult: cam de patru ori mai mult decât plătim noi acum. Din câte se pare, şi noi vom ajunge în aceeaşi situaţie, pentru că UE e categorică. Directiva europeană privind deşeurile prevede regulile obligatorii pentru tratarea gunoaielor, principiul fundamental fiind „poluatorul plăteşte”.

  • Puţină „bătătură pe creier” nu strică

    Îmi pare rău să o spun, dar trebuie să o fac: noi, ziariştii, ne-am cam pierdut pe drum, ca să zic aşa. Criza asta nenorocită, de care nu mai scăpăm de cinci ani de zile, a distrus presa într-un mod incredibil. Las la o parte faptul că problemele financiare au dus la dispariţia unor organe media sau reducerea la minim a vizibilităţii acestora (trecerea doar pe online, reducerea formatului sau a numărului de pagini etc.), eu vorbesc despre puterea lor de a mai face treaba aşa cum e normal. Problemele de natură financiară au redus la minim resursele firmelor care activează în media, redacţiile s-au subţiat vizibil, salariile sunt la limita inferioară şi presa are de suferit. În orice companie, dacă lucrezi cu oameni puţini şi aceia fugăriţi toată ziua, nu te poţi aştepta la calitate. Ne simţim uneori nemulţumiţi de ceea ce am produs şi a doua zi o începem promiţându-ne nouă înşine că vom face mai mult, deşi timpul nu se dilată iar resursele puse la dispoziţie sunt aceleaşi. Uneori ne iese, alteori…
    Am făcut această lungă introducere pentru a explica de ce voi scrie cele ce urmează. Încă de la declanşarea problemelor din judeţul Galaţi (inundaţii şi cutremure) am aşteptat răspunsul la câteva întrebări. Am apreciat munca din teren a colegilor de breaslă (i-am şi invidiat puţin, pentru că şi eu tânjesc după „teren”), conştientă că nu le-a fost deloc uşor să bată judeţul zile la rând, ziua şi noaptea, să discute cu oameni supăraţi şi agitaţi. Mi-au plăcut reportajele de la faţa locului, m-au impresionat poveştile oamenilor, dar… lipsea ceva. Vorbim de două efecte ale „zgâlţâielilor” de la Izvoarele: spaima şi distrugerile. Frica oamenilor nu poate fi stopată de nimeni şi de nimic. Distrugerile s-au produs şi cineva trebuie să plătească. Cine? Păi, dacă e vorba de exploatările din zonă, să plătească respectiva companie. Dacă e vorba de natură… atunci doar asigurătorul te poate despăgubi. Avem o lege privind asigurarea obligatorie? Avem. Costă mult să te asiguri? Doar 10 sau 20 de euro pe an. S-au asigurat oamenii din zonă? Ei, acum vine răspunsul pe care l-am căutat preţ de câteva săptămâni: la Izvoarele, 30% din case au fost crăpate, dar numai 11 locuinţe au asigurarea obligatorie. Să vă spun şi cum stă treaba după inundaţiile de luna trecută: doar 30 de dosare de daune, deşi nu mai puţin de 3.447 de locuinţe au fost inundate, 227 de case au fost distruse şi alte 485 de locuinţe sunt în pericol de prăbuşire. Şi situaţia este la fel în toată ţara, pentru că datele oficiale arată că în România gradul de asigurare împotriva dezastrelor naturale este de numai 5,5%. Nu „înghit” povestea cu „nu avem bani să ne asigurăm, suntem prea săraci”. Vorbim de un cost de cel mult 7 lei pe lună (sub 4 lei în cazul caselor din lut). Un bidon de bere… Unii s-au fentat singuri. Ce-i drept, aş vrea să văd şi autorităţile că îşi fac treaba. Dacă primarii din zonele calamitate ar fi verificat respectarea legii, acum nimeni nu ar fi stat cu mâna întinsă la guvern pentru ajutoare. Cu asta ar trebui să le facem „bătătură pe creier” gălăţenilor.

  • Poate asta ne trebuie…

    Cui îi e frică de descentralizare? Sau, mai bine zis: ar trebui să ne fie frică?
    Când am decis să abordez acest subiect într-un editorial am avut o dilemă: să vorbesc în calitate de simplu cetăţean, de ziarist sau de absolvent al unei facultăţi de administraţie publică? E greu să separ opiniile pentru că, de fapt, eu sunt una singură, un cetăţean al acestei ţări care trăieşte de o viaţă în Galaţi şi e ziarist în această zonă de 15 ani, de când a terminat cu brio o facultate, tot la Galaţi, cu specializarea Administraţie Publică.
    Cred că ar trebui să o iau metodic, pentru că ţin cu tot dinadinsul să mă fac înţeleasă. Până în 1995, când am decis că e cazul să îmi împlinesc visul din tinereţe, acela de a face o facultate (am mai scris despre faptul că părinţii mei nu m-au putut lăsa la facultate din motive financiare), nu am avut nicio „aplecare” spre administraţie şi politică. Am intrat la facultate la „Dunărea de Jos”, la zi, la Administraţie Publică, deoarece Facultatea de Drept tocmai se desfiinţase în acel an. Nu-mi dorisem FSEA, dar aşa a fost să fie. Graţie unor oameni deosebiţi – profesorii Liviu Coman Kund şi Dragu Togan, regretatul Viorel Daghie ş.a. – am prins gustul acestui domeniu. Am studiat cu sârg, am terminat facultatea printre primii şi visam, la acea vreme, să contribui la schimbarea administraţiei, să influenţez într-un fel modul în care este condusă această ţară. În scurt timp aveam să cobor cu picioarele pe pământ. La absolvire m-am lovit de zidul care se numeşte influenţă politică. Nu era loc pentru mine în administraţie decât dacă – mi s-a sugerat sau mi s-a spus direct, în faţă – cunosc pe cineva cu putere în instituţia pe care o vizez sau în partidul aflat la putere. Spre norocul meu, mi s-a sugerat un post de ziarist pe domeniul administraţie. Nu am regretat nicio secundă că viaţa mea a luat această turnură. Îmi amintesc şi acum de vorbele domnului Coman Kund, pe atunci secretar al Consiliului Judeţului, când m-a văzut pe holurile instituţiei cu reportofonul în mână: „În sfârşit, va scrie despre administraţie cineva care ştie ce e aia”. O consolare slabă, totuşi, la acea vreme, pentru un om care a visat să contribuie „din interior”, nu de pe margine, la schimbarea administraţiei. Acum, după 15 ani de presă, pot spune că administraţia a rămas domeniul meu preferat. Din păcate, mi-am cam pierdut speranţa de a mai apuca, în această viaţă, să văd că se schimbă ceva (în bine!) în administraţie.
    Politica e în tot şi în toate şi nu e bine. De 23 de ani ţipăm după descentralizare, dar puţini sunt cei care au încercat acest lucru şi sunt şi mai puţini cei care au şi reuşit câte ceva. Liviu Dragnea încearcă acum o amplă descentralizare. Ar fi bine – nu-i aşa ?! – ca deciziile să fie luate de cei aflaţi aici, acasă, aproape de noi. Ar fi bine ca primarul şi preşedintele Consiliului Judeţean să decidă ce e mai bine pentru gălăţeni, decât un oarecare din Capitală. Dar ce te faci când constaţi că românul, în ignoranţa sau indiferenţa lui (n-aş vrea să utilizez epitete mai dure) votează pentru astfel de funcţii nişte politruci, nişte saltimbanci, nişte mafioţi, nişte… Te gândeşti cu groază că rişti să dai puterea unor netrebnici, sperând în van că vor lucra în interesul colectiv. E drept că, după 4 ani în care nu ai altceva de făcut decât să-ţi dai palme, constatând cât de prost ai fost, ai putea să te deştepţi şi să nu-ţi mai dai votul aiurea. Poate că asta ne trebuie de fapt: o descentralizare dură, care să vină ca o mare palmă peste ochi, menită să ne facă să înţelegem că dreptul la vot trebuie să aibă ca echivalent obligaţia de a fi responsabil atunci când votezi.

  • CCR a decis, acum e rândul nostru

    CCR a decis, acum e rândul nostru

    E clar că, din punct de vedere legal, nu se mai poate face nimic: legea ce permite eutansierea animalelor fără stăpân neadoptate nu poate să dispară ca şi cu nu ar fi fost. La ora la care am scris aceste rânduri mai erau doar doi paşi de făcut: promulgarea legii de către preşedintele României şi publicarea ei în Monitorul Oficial. Preşedintele s-a autopronunţat, declarând că, dacă CCR spune că nu există probleme de constituţionalitate, va promulga legea. Nu mai poate da înapoi decât dacă va da dovadă de o doză imensă de populism, care va avea efecte devastatoare asupra viitorului său politic.

    Acum zarurile sunt aruncate. Ce urmează este să găsim portiţe pentru evitarea unui masacru.

    Să vă spun drept, deşi sunt mare iubitoare de animale, mi s-au părut penibile manifestările de jale ale celor aflaţi ieri în faţa CCR. „Iubitorii de animale fac circ”, titra un post de televiziune care e din ce în ce mai manelizat. Din păcate, de această dată avea dreptate. Există alte căi de a lupta pentru viaţa unui câine şi, aparent, sunt mulţi cei care vor să se implice. Atunci… problema e ca şi rezolvată. Sau nu?!

    Am mai scris despre asta, dar nu e bai dacă mă repet, ca să mă fac înţeleasă: am avut trei câini în apartament, în timp. O să vă spun pe scurt povestea lor, ca să vedeţi că întotdeauna există soluţii pentru un câine iubit dar de care, din diverse motive, nu te mai poţi ocupa. Primul câine era alb şi pufos, dar nu de rasă pură. L-a vrut băiatul meu când avea vreo doi ani şi am considerat că un animal de companie va contribui la formarea lui ca om. Aşa a fost. Peste un an, însă, când l-am dat pe băiat la grădiniţă, animalul a început să se simtă singur, aşa că am decis cu toţii că e mai bine să-l ducem la bunici, la ţară, unde deja era iubit. Pe drum, am făcut un popas la Tecuci, pe o stradă de lângă piaţă. Am scos căţelul să se plimbe puţin şi atunci s-a apropiat de noi o femeie care a început să plângă în timp ce îl mângâia, spunându-ne că a avut şi ea unul exact la fel şi numai ce murise. Stătea chiar acolo, la vreo două case, şi a insistat să ne arate locuşorul amenajat pentru căţelul său, care era acum pustiu. A zis că ne-ar da orice dacă am vrea să-i dăm ei căţelul iar fiul meu a zis că lui Boby i-ar plăcea şi i l-a dat femeii fără rezerve. Al doilea căţel a ajuns la noi ceva mai târziu, adus special pentru a-l duce la ţară soacrei mele, care îşi dorea un animal precum Boby. Aşa a intrat în viaţa noastră Bobiţă, un pitic roşcat care a plecat greu din casa noastră, pentru că era un lipicios. Ulterior soacra mea l-a iubit enorm. Peste ani, fiul meu, deja adolescent, mi-a adus un pui de Amstaff. O dulceaţă de căţel, care dormea în pumnul meu. Când a crescut, peste câteva luni, iar fiul meu a trebuit să reînceapă şcoala, câinele a devenit posesiv şi răzbunător la fiecare plecare, aşa încât tot fiul meu a fost cel care a căutat un alt cămin pentru câine, la vila unui prieten.

    Iubesc animalele. Iubesc maidanezii, în ciuda faptului că am fost muşcată de două ori şi atacată încă de câteva ori de haite din Galaţi. Nu sunt răzbunătoare. Ba, mai mult, mi se rupe inima la gândul că un animal poate fi ucis. Dar, oameni, buni, legea permite implicarea în salvarea maidanezilor! Puteţi să adoptaţi, dacă aveţi posibilităţile materiale, timpul şi spaţiul necesare pentru a avea grijă aşa cum trebuie de un animal, sau puteţi să contribuiţi (financiar sau prin acţiuni de voluntariat) la ajutorarea fundaţiilor care se ocupă de aşa ceva. Nu faceţi nimic dacă doar ţipaţi că iubiţi animalele dar nu faceţi nimic să o arătaţi.